SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere n 73701/14 Ivan Krastev PENEV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 septembrie 2022 într-un comitet compus din Iulia Antoanella Mooc, președinte, Yonko Grozev Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune cererea n 73701/14 împotriva Republicii Bulgaria, printre care un resortisant al acestui stat, Ivan Krastev Penev, născut în 1952 și rezident în Sofia, reprezentat de domnul Ekimdzhiev și domnul K. Boncheva, avocați la Plovdiv, a sesizat Curtea la 4 noiembrie 2014, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Decizia de a aduce la cunoștința guvernului bulgar ( După ce a intenționat acest lucru, face ca decizia următoare să fie luată în conformitate cu art. 8 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, suspendarea temporară a funcțiilor reclamantului, care ocupa funcția de secretar general al Ministerului Muncii. Reclamantul a fost suspendat din funcție la 23 februarie 2010 pe motiv că a fost pus sub acuzare pentru complicitate la deturnarea de fonduri în legătură cu funcțiile sale. Acesta nu a contestat această decizie într-o primă etapă, ci, în octombrie 2014, a introdus o acțiune în anulare în fața Curții Administrative Supreme, invocând direct Convenția și plângându-se de durata excesivă a suspendării sale și de lipsa controlului periodic al justificării unei astfel de măsuri. Curtea Administrativă Supremă a considerat că a fost necesar să se sesizeze Curtea Constituțională cu privire la conformitatea cu Constituția articolului 100 alineatul (2) din Legea privind funcția publică, care prevedea suspendarea automată a personalului pus în discuție pentru fapte legate de funcțiile lor. La 12 mai 2016, Curtea Constituțională a declarat dispoziția în cauză contrară Constituției, considerând că lipsa unei examinări in concreto a necesității de a impune o măsură de suspendare, precum și lipsa unui control judiciar al acestei necesități au adus atingere dreptului la muncă și dreptului la o cale de atac eficientă, garantate prin Constituție. Reclamantul a fost reintegrat în funcție printr-o decizie ministerială din 9 august 2016 înainte de încheierea unei întreruperi convenționale la 3 octombrie 2016. Procedura penală s-a încheiat la 22 iunie 2021, data la care Tribunalul de apel al Sofia a confirmat decizia de nejudiciare a Parchetului, concluzionând că reclamantul nu a comis infracțiunile care i-au fost reproșate. Reclamantul susține că decizia de a-l suspenda din funcție, având în vedere caracterul său automat și nerestricționat în timp și în lipsa oricărei examinări periodice a proporționalității unei astfel de măsuri, și-a încălcat dreptul la respectarea vieții private, dreptul la respectarea bunurilor și dreptul la o cale de atac eficientă. Curtea ia notă de faptul că guvernul a ridicat o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, susținând în special că reclamantul dispunea de acțiuni în anulare și de acțiuni compensatorii pe care nu le-ar fi utilizat. Având în vedere evoluțiile faptelor din speță care au avut loc după introducerea cererii (punctele 2-4 de mai sus), Comisia consideră totuși că este adecvat să se examineze cu prioritate dacă reclamantul se mai poate pretinde încă victimă a încălcărilor invocate, în sensul jurisprudenței sale. Ea se referă în acest sens la principiile generale ale jurisprudenței sale expuse în hotărârea pronunțată Slovenia ([GC], nr. 26688/06, § 259-262, CEDO 2012 (extracturi)). Curtea constată că, la 12 mai 2016, art. 100 alineatul (2) din Legea privind funcția publică, și anume dispoziția pe care se baza măsura de suspendare luată împotriva reclamantului, a fost declarat contrar Constituției și privat de efect începând cu această dată. Aceasta arată că această decizie a avut loc în urma acțiunii în anulare introduse de către instanță și că motivele reținute de Curtea Constituțională coincid în esență cu motivele pe care le-a invocat în procedura internă și în prezenta cerere (punctele 2 și 5 de mai sus). În urma acestei decizii, la 9 august 2016 (punctul 3 de mai sus), la 9 august 2016 (punctul 3 de mai sus), Curtea consideră că autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit încălcările presupusei convenții de către reclamant (Kurić și alții, citată anterior, punctul 265). Cu toate acestea, este adevărat că o măsură favorabilă unui reclamant nu este suficientă numai pentru a-i elimina calitatea de victimă (Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 180, CEDH 2006-V. În speță, Curtea arată că situația denunțată de reclamant a continuat timp de mai mult de șase ani, în cursul căreia a rămas fără loc de muncă, astfel încât reintegrarea sa exclusivă nu apare ca o redresare suficientă a încălcărilor pe care le-a aplicat (a se vedea mutatis mutandis Kurić și alții, citată anterior, § 267). Cu toate acestea, după cum a subliniat guvernul, în urma pronunțării unui refuz definitiv în cauza sa penală în 2021, pe motiv că nu a comis infracțiunile de care a fost acuzat, reclamantul avea posibilitatea, în temeiul articolului 2 alineatul (1) punctul 3 din Legea privind răspunderea statului și a comunelor pentru prejudicii, de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a angajării în urmărirea penală împotriva acestuia (pentru o expunere detaliată a textelor aplicabile, a se vedea Kolev c. Bulgaria (dec.), nr. 69591/14, §§ 12-15 și 24, 30 mai 2017). În acest caz, responsabilitatea statului este angajată chiar și în cazul în care nu există nicio abatere de la statul și în cazul în care persoana acordată poate acoperi toate prejudiciile morale și materiale cauzate de urmărirea penală (art. 4 din lege). Jurisprudența existentă în temeiul acestor texte arată că instanțele interne iau în considerare diverse prejudicii, cum ar fi suferința psihică, reputația, salariile nerecuperate etc. În special, guvernul a prezentat exemple de jurisprudență în care statul membru în cauză a acoperit prejudiciul cauzat de suspendarea funcțiilor persoanelor vizate, în măsura în care această măsură a dus la mod automat din inițierea urmăririi penale, așa cum este cazul în speță. Ca urmare a refuzului de a fi judecat, reclamantul poate, astfel, în termenul de cinci ani prevăzut de dreptul intern pentru introducerea unei acțiuni în răspundere, să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării pe care o deleagă. Nu există nicio îndoială în acest sens cu privire la perspectivele de succes ale unei astfel de acțiuni (a se vedea, a contra Kurić și alții, citată anterior, punctul 268). Având în vedere aceste considerații, Curtea constată că autoritățile interne au recunoscut încălcările Convenției reduse de către reclamant și că acesta dispune încă de o cale de atac care îi poate oferi o redresare adecvată. Prin urmare, Curtea consideră că persoana respectivă nu mai poate pretinde că este victima acestor încălcări (a se vedea mutatis mutandis Daniel-P S.A.c. Moldova (dec.), n 32866/07, § 23, 20 martie 2012, Altin c. Turcia (dec.) [comitet], n 19483/05, § 32-34, 10 aprilie 2018). Prin urmare, obiecțiunile ridicate sunt incompatibile cu rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4). În lumina acestei constatări, nu are loc nici o excepție de la epuizarea impusă de guvern. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 29 septembrie 2022. Ilse Freiwirth Iulia Antoanella Motoc Modulul Adjunct Președinte
Requête n
o
73701/14
Ivan Krastev PENEV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 6 septembre 2022 en un comité composé de
:
Iulia Antoanella Motoc
, présidente,
Yonko Grozev
,
Pere Pastor Vilanova
, juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe de section
,
Vu
:
la requête n
o
73701/14 contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet État, M. Ivan Krastev Penev («
le requérant
») né en 1952 et résidant à Sofia, représenté par M
e
e
en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter à la connaissance du gouvernement bulgare («
le
Gouvernement
»), représenté par son agent, M
me
o
1 concernant la suspension temporaire de fonctions du requérant et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne, sous l’angle des articles 8 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1, la suspension temporaire de fonctions du requérant, qui occupait le poste de secrétaire général du ministère du Travail.
2
.
Le requérant fut suspendu de ses fonctions le 23 février 2010 au motif qu’il avait été mis en examen pour complicité de détournement de fonds en lien avec ses fonctions. Il ne contesta pas cette décision dans un premier temps mais, en octobre 2014, il introduisit un recours en annulation devant la Cour administrative suprême, en invoquant directement la Convention et en se plaignant de la durée excessive de sa suspension et de l’absence de contrôle périodique de la justification d’une telle mesure. La Cour administrative suprême considéra qu’il y avait lieu de saisir la Cour constitutionnelle au sujet de la conformité à la Constitution de l’article 100, alinéa 2 de la loi sur la fonction publique, qui prévoyait la suspension automatique des agents mis en examen pour des faits en lien avec leurs fonctions. Le 12 mai 2016, la Cour constitutionnelle déclara la disposition en cause contraire à la Constitution, considérant que l’absence d’examen
in concreto
de la nécessité d’imposer une mesure de suspension, ainsi que l’absence de contrôle judiciaire de cette nécessité, portaient atteinte au droit au travail et au droit à un recours effectif, garantis par la Constitution.
3
.
Le requérant fut réintégré dans ses fonctions par une décision ministérielle du 9 août 2016, avant de conclure une rupture conventionnelle le 3 octobre 2016.
4
.
La procédure pénale prit fin le 22 juin 2021, date à laquelle la cour d’appel de Sofia confirma la décision de non-lieu prise par le parquet, concluant que le requérant n’avait pas commis les infractions qui lui étaient reprochées.
5
.
Le requérant soutient que la décision de le suspendre de ses fonctions, en raison de son caractère automatique et non limité dans le temps, et en l’absence de tout examen périodique de la proportionnalité d’une telle mesure, a méconnu son droit au respect de sa vie privée, son droit au respect des biens et son droit à un recours effectif.
6.
La Cour note que le Gouvernement a soulevé une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes, soutenant notamment que le requérant disposait de recours en annulation et de recours indemnitaires dont il n’aurait pas fait usage. Eu égard aux développements des faits de l’espèce intervenus après l’introduction de la requête (paragraphes 2-4 ci-dessus), elle juge cependant approprié d’examiner en priorité la question de savoir si le requérant peut toujours se prétendre victime des violations alléguées, au sens de sa jurisprudence. Elle se réfère à cet égard aux principes généraux de sa jurisprudence exposés dans l’arrêt
Kurić et autres c. Slovénie
([GC], n
o
2012 (extraits)).
7.
La Cour constate que, le 12 mai 2016, l’article 100, alinéa 2 de la loi sur la fonction publique, c’est-à-dire la disposition sur laquelle se fondait la mesure de suspension prise à l’encontre du requérant, fut déclaré contraire à la Constitution et privé d’effet à compter de cette date. Elle relève que cette décision est intervenue à la suite du recours en annulation introduit par l’intéressé et que les motifs retenus par la Cour constitutionnelle coïncident pour l’essentiel avec les griefs qu’il a soulevés dans la procédure interne et dans la présente requête (paragraphes 2 et 5 ci-dessus). À la suite de cette décision, l’intéressé a été réintégré dans ses fonctions le 9 août 2016 (paragraphe 3 ci-dessus). Dans ces circonstances, la Cour estime que les autorités nationales ont explicitement reconnu les violations de la Convention alléguées par le requérant (
Kurić et autres
, précité, § 265).
8.
Il est vrai qu’une mesure favorable à un requérant ne suffit cependant pas à elle seule à lui enlever sa qualité de victime (
Scordino c. Italie (n
o
1)
[GC], n
o
36813/97, § 180, CEDH 2006-V). En l’espèce, la Cour relève que la situation dénoncée par le requérant a perduré pendant plus de six ans, durant lesquels il est resté sans emploi, de sorte que sa réintégration seule n’apparaît pas comme un redressement suffisant des violations qu’il allègue (voir,
mutatis mutandis
,
Kurić et autres
, précité, § 267).
9.
Néanmoins, comme l’a souligné le Gouvernement, à la suite du prononcé d’un non-lieu définitif dans son affaire pénale en 2021 au motif qu’il n’avait pas commis les infractions dont il avait été accusé, le requérant avait la possibilité, en vertu de l’article 2, alinéa 1, point 3 de la loi sur la responsabilité de l’État et des communes pour dommage, de demander réparation du préjudice subi en raison de l’engagement des poursuites pénales contre lui (pour un exposé détaillé des textes applicables, voir
Kolev c.
Bulgarie
(déc.), n
o
69591/14, §§ 12-15 et 24, 30 mai 2017). Dans ce cas, la responsabilité de l’État est engagée même en l’absence de faute de l’État et l’indemnité accordée peut couvrir l’ensemble des préjudices moral et matériel causés du fait des poursuites pénales (article 4 de la loi). Il ressort de la jurisprudence existante en application de ces textes que les juridictions internes prennent en compte divers préjudices tels que les souffrances psychiques, l’atteinte à la réputation, les salaires non perçus etc. Le Gouvernement a notamment produit des exemples de jurisprudence où l’indemnité accordée couvrait le préjudice résultant de la suspension de fonctions des personnes concernées, dans la mesure où cette mesure découlait automatiquement de l’engagement des poursuites pénales, comme c’est le cas en l’espèce. À la suite du non-lieu dont il bénéficié, le requérant peut ainsi, dans le délai de cinq ans prévu par le droit interne pour l’introduction d’une action en responsabilité, demander réparation pour le préjudice subi du fait des violations qu’il allègue. Rien en l’espèce ne permet de douter des perspectives de succès d’une telle action (voir,
a contrario
,
Kurić et autres
, précité, § 268).
10.
Au vu de ces considérations, la Cour constate que les autorités internes ont reconnu les violations de la Convention allégées par le requérant et que celui-ci dispose toujours d’une voie de recours susceptible de lui offrir un redressement approprié. Partant, elle considère que l’intéressé ne peut plus se prétendre victime de ces violations (voir,
mutatis mutandis
,
Daniel-P S.A. c.
Moldavie
(déc.), n
o
32846/07, § 23, 20 mars 2012,
Altin c. Turquie
(déc.) [comité], n
o
19483/05, §§ 32-34, 10 avril 2018). Il s’ensuit que les griefs soulevés sont incompatibles
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4. Au vu de ce constat, il n’y a pas lieu d’examiner l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 29 septembre 2022.
Ilse Freiwirth
Iulia Antoanella Motoc
Greffière adjointe
Présidente