CASE OF J.I. v. CROATIA

Tatăl reclamantei a fost încarcerat pentru acuzațiile de viol și incest împotriva acesteia. În timpul învoirii, acesta a amenințat că o va ucide pe reclamantă prin rudele acesteia întrucât o considera responsabilă pentru încarcerarea sa. Reclamanta s- a plâns de caracterul inadecvat al răspunsului autorităților la acuzațiile sale privind amenințările grave din partea tatălui său, susținând că a fost discriminată pe baza originii sale rome. ÎN FAPT

Reclamant a s- a născut în 1988 și locuiește în Zagreb. Aceasta a fost reprezentată de doamna S. Bezbradica Jelavić, avocat în Zagreb.

Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna Š. Stažnik.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 2

La 12 mai 2009, tatăl reclamantei, B.S., a fost găsit vinovat și condamnat la opt ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și incest în formă continuată împotriva reclamantei. Ace sta a fost, de asemenea, condamnat în cadrul unei acțiuni pentru infracțiuni minore legate de viole nță domestică. A fost trimis să execute pedeapsa cu închisoarea în penitenciarul L.

Reclamanta a urmat un tratament psihologic complet pentru trauma produsă de evenimente. În 2014, și - a schimbat numele, tunsoarea și aspectul fizic.

În ianuarie 2015, lui B.S. i s- a acordat o recompensă pentru persoanel e private de libertate sub forma învoirii într- un oraș din apropiere. La 6 iunie 2015, acestuia i s- a acordat învoirea pentru a merge la locul său obișnuit de reședință .

La o dată nespecificată, reclamanta a aflat de la rudele sale că B.S. a primit învoire, că o căuta și a amenințat că o va ucide întrucât, în opinia acestuia, ea era responsabilă pentru încarcerarea sa. Rudele au avertizat -o pe reclamantă să stea departe de partea de oraș în care se afla B.S. în timpul învoirii.

Potrivit Guvernului, imediat după primirea apelului reclamantei, la 9.51 p.m. poliția a contactat autoritățile penitenciare pentru a le comunica dacă B.S. evadase. La 9.55 p.m., au fost informați că nu a evadat, ci că s -a folosit de învoire și că a revenit în penitenciar mai devreme, la 6.30 p.m. De asemenea, nu au fost raportate nereguli cu privire la învoirea acestuia. Reclamanta a fost informată despre faptele stabilite și i s - a spus să contactez e cea mai apropiată secție de poliție în cazul în care B.S. încerca să o contacteze personal. Potrivit reclamantei, l- a întrebat pe ofițerul de poliție dacă trebuie să raporteze amenințările la o secție de poliție, dar i s - a spus că „nu are sens să depună un raport deoarece nu s- a întâmplat nimic efectiv”.

Reclamant a s-a mutat ulterior într- o altă parte a orașului și a încetat să mai meargă la întâlnirile de la un centru de asistență socială situat în zona în care stătea B.S. pe durata învoirii.

La 3 septembrie 2015, reclamanta l- a văzut pe B.S. stând înt r - o stație de autobuz. De îndată ce l - a văzut, a fugit într -un magazin, de unde a apelat poliția, și doi ofițeri de poliție de sex masculin au sosit 12 minute mai târziu. Reclamanta le- a spus că violatorul ei, B.S., era afară, că a amenințat că o 3

Potrivit reclamantei, atitudinea ofițerilor de poliție care au intervenit față de ea, ca persoană de origine romă, a fost una disprețuitoare; au fost duri ș i arog anți și nu au răspuns la rugămințile ei de a - i oferi un pahar cu apă. Aceștia au făcut, de asemenea, comentarii că vor avea multe documente de completat ca urmare a apelului său, deși erau la sfârșitul turei. La întrebarea dacă era necesar să raporteze amenințările la secția de poliție competentă, ofițerii de poliție au afirmat că nu era necesar, pentru că tocmai le raportase lor.

Potrivit Guvernului, ofițerii de poliție au găsit - o pe reclamantă vizibil tulburată și plângând. Aceștia au cerut angajaților magazinului două pahare cu apă, pe care reclamanta le - a băut. Au cerut în mod expres reclamantei să raporteze amenințările formulate de B.S. la secția de poliție competentă, în cazul în care ar considera că sunt grave.

Partea relevantă a raportului oficial al poliției privind intervenția, întocmit la 13 octombrie 2015 de ofițerii D.M., M.J. și M.B. este redactat după cum urmează: „Ajungând la ...] [stația principală de autobuz] la 1.05 p.m., am găsit - o [pe reclamantă] care a declarat că [...] l - a văzut pe tatăl său, B.S., care își executa pedeapsa cu închisoarea pentru că o violase, [și] că a amenințat - o, prin intermediul unor mătuși, că o va ucide atunci când o va vedea, acesta fiind motivul pentru care ea a fugit imediat la subsolul brutăriei și a apelat poliția, pentru că îi era teamă să iasă a fară. [Împreună cu colegii sosiți], [...] l - am găsit pe B.S. care a declarat că execută pedeapsa cu închisoarea [...] și că avea învoire din penitenciar de două zile [...] În ceea ce privește amenințările la adresa fiicei sale, [B.S.] a declarat că nu a amenințat niciodată pe nimeni, că mai avea opt luni de închisoare de executat și că reclamanta făcea acest lucru astfel încât să nu poată [continua să beneficieze de în voiri]. [B.S.] a fost însoțit la autobuzul său [...], precum și [reclamanta], și aceasta a fost informată să raporteze poliției amenințările, în cazul în care le considera grav e [...]”.

La 11 septembrie 2015, reclamanta s- a plâns în scris în fața centrului de executare a pedepselor privative de libertate al Tribunalului V și în fața Administrației Penitenciare a Ministerului Justiției cu privire la amenințăr ile aduse de B.S. și la faptul că i s - a acordat învoire către locul său de reședinț ă. A solicitat ca învoirile să fie suspendate. 4

La 23 septembrie 2015, reclamanta a depus la penitenciarul L. o cere re ca lui B.S. să nu îi fie acordate învoiri La 2 octombrie 2015, administrația penitenciarului a răspuns că, potrivit informațiilor de care dispunea, B.S. nu fusese suspectat de săvârșirea vreunei infracțiuni în timpul învoirilor și că nu existau informații potrivit cărora reclamanta ar fi depus o plângere penală împotriva acestuia. Totodată, administrația penitenciarului a suspenda t învoirea acordată anterior lui B.S., dar pe care nu o primise, de a merge la locul său de reședință.

Între timp, la 22 septembrie 2015, reclamanta s- a plâns în fața Departamentului Afaceri Interne din cadrul Ministerului Internelor cu privire la comportamentul ofițerilor de poliție din 11 august și 3 septembrie 2015, susținând că fusese nelegal, și solicitând ca plângerea sa referitoare la amenințările grave formulate împotriva sa de către B.S. să fie înaintată parchetului competent pentru acțiuni ulterioare .

La 28 septembrie 2015, plângerea reclamantei a fost înaintată Serviciului pentru etică din cadrul Direcției de Poliție a municipiulu i Z., care a obținut declarații scrise de la ofițerii de poliție care au fost implicați în intervenții la datele în cauză. Plângerea referitoare la amenințările grave formulate de B.S. nu a fost înaintată parchetului competent.

La 23 octombrie 2015, Unitatea control intern din cadrul poliției i -a răspuns reclamantei că nu au existat omisiuni sau abateri în activitatea ofițerilor de poliție.

La 26 octombrie 2015, Direcția de Poliție a municipiului Z. a prezentat un raport complet privind comportamentul poliției în legătură cu evenimentele din 11 august și 3 septembrie 2015, care, în măsura în care este relevant, este redactat după cum urmează: „Conform cererii dumneavoastră și ținând seama de plângere[a reclamantei], vă informăm că anchetele efectuate nu au confirmat acuzațiile din plângere, pe care, prin urmare, le considerăm nefondate. Anchetele efectuate nu au evidențiat omisiuni, acte nelegale sau comportament inadecvat din partea ofițerilor de poliț ie care au intervenit în evenimentele în cau ză. Respectiv, în ceea ce privește acțiunile desfășurate la 11 august 2015, [...] s -a stabilit că în ziua respectivă la 9.45 p.m. o femeie a apelat [poliția din Z.], afirmând că are nevoie de asistență privind evenimentele care au avut loc în urmă cu șase ani, când a fost violată de tatăl ei, B.S., care, potrivit cunoștințelor sale, a evadat din penitenciarul L. [Reclamanta] a continuat afirmând că a auzit de la mătușile sale că, astăzi (11 august 2015), tatăl său a participat la un grătar la surorile sale din D. și că îi era teamă de el, deși nu a amenin țat - o în persoană. Operatoarea de la dispeceratul de poliție a informat -o pe... [superiorul acesteia], care [a comunicat cu autoritățile competente și a stabilit că B.S. primise învoire... și că a revenit în penitenciarul L. la 11 august 2015]. [...] 5

Reclamanta a înaintat ulterior o plângere constituțională în fața Curți i Constituționale ( Ustavni sud Republike Hrvatske ), în care se plângea de faptul că autoritățile naționale nu au protejat -o împotriva faptelor de intimidare și de victimizare repetată săvârșite de B.S., precum și de faptul c ă nu au anchetat eficient amenințările grave la adresa vieții sale. Aceasta s -a plâns, de asemenea, de faptul că a fost discriminată din cauza originii sale rome. Reclamanta a invocat, inter alia , art. 3, art. 8 și art. 14 din Convenție. Părțile relevante ale plângerii acesteia din contenciosul constituțional sunt redactate după cum urmează: „[...] 20.1.1. Încălcarea sub aspect material a art. 3 din Conven ție Reclamanta este victimă a violurilor comise de propriul tată biologic, B.S. În plus, B.S. a fost condamnat și pentru violența domestică față de recla mantă. Din cauza abuzurilor sexuale suferite, reclamanta a petrecut ceva timp într- un adăpost [pentru femei]... În cursul procedurii penale [împotriva lui B.S.], reclamanta a fost extrem de traumatizată, a avut tendințe de suicid și predispusă la automutilare. Cu toate acestea, ca urmare a muncii și eforturilor sale, reclamanta a reușit să își revină din autodistrugere și și - a refăcut viața, întrerupând toate legăturile cu viața sa anterioară. S - a mutat în altă parte a orașului , și - a schimbat numele și prenumele [...]. În plus, reclamanta a lucrat activ la propria persoană și la stabilizarea stării sale psihice, astfel încât, în pofida faptului c ă este o victimă a abuzurilor sexuale, a reușit să depășească trauma și se află în prezent într - o relație intimă stabilă. Schimbarea numelui și a adresei a fost făcută pentru a - l împiedica pe tatăl ei să o găsească și să îi facă rău după ce a ieșit din penitenciar. Pentru a fi recunoscută cu și mai multă dificultate, și - a schimbat, de asemenea, culoarea părului . Având în vedere infracțiunile extrem de grave și atroce săvârșite împotriva ei de propriul său tată, nu este surprinzător că reclamanta a fost extrem de îngrijorată să afle că tatăl ei o căuta și că dorea să o ucidă . 6

La 8 decembrie 2015, Curtea Constituțională a declarat plângerea reclamantei inadmisibilă pe motiv că răspunsul Unității de control intern d in cadrul poliției nu constituia o decizie susceptibilă controlului constituțional în temeiul art. 62 din Legea privind Curtea Constituțională. Decizia a fost comunicată avocatului reclamantei la 17 decembrie 2015. IV.

Potrivit Guvernului, lui B.S. i s- a interzis intrarea în Croația în două rânduri, în 2017. Acesta a decedat ulterior la o dată nespecificată.

Potrivit Guvernului, după ce a primit notificarea prezentei cereri, în 2018, parchetul competent a deschis un dosar pentru a se desfășura o anchetă 8

La 10 septembrie 2019, Parchetul Municipiului Z. a primit din partea Direcției de Poliție a municipiului Z. un raport special în care se afirma că nu s- a putut efectua o ședință de audiere de informare cu reclamanta potrivit ordinului dispus, întrucât aceasta nu a putut fi găsită la adresa sa înregistrată. Reclamanta a informat telefonic poliția în ziua respectivă că era plecată și că se va întoarce la jumătatea lunii octombrie 2019 .

Parchetul Municipiului Z. a transmis ulterior alte două citații reclamantei, care au fost primite înapoi nelivrate.

La 16 octom brie 2019, reclamanta a fost apelată de poliție și a comunicat că nu dorește să facă nicio declarație în lipsa avocatului. Avocatul reclamantei a informat poliția că reclamanta se află într - o stare psihică foa rte dificilă și că nu este capabilă să facă declarații referitoare la evenimente .

La 9 iulie 2020, procurorul municipiului Z. a primit de la secția de poliție din Z. un raport special în care afirma că nu a putut avea loc o ședință de audiere de informare cu reclamanta, deo arece nu a dorit să răspundă solicitărilor.

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală ( Zakon o kaznenom postupku , Gazeta Oficială nr. 152/08, cu modificările ulterioare) astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează: Articolul 205 „(1) O plângere [penală] este înaintată în scris, oral sau prin alte mijloace procurorului competent. 9

Prevederile relevante din Legea privind preven irea discriminării ( Zakon o suzbijanju diskriminacije , Gazeta Oficială nr. 85/2008) sunt următoarele: Articolul 1 „(1) Prezenta lege asigură protecția și promovarea egalității drept cea mai mare valoare a ordinii constituționale a Republicii Croația, creează condiții p entru realizarea egalității de șanse și reglementează protecția împotriva discriminării pe criterii de rasă sau origine etnică sau culoarea pielii, sex, limbă, religie, convingeri politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere, apartenență la un sindicat, educație, statut social, stare civilă sau familială, vârstă, sănătate, handicap, moștenire genetică, identitate de gen, exprimare sau orientare sexua lă. (2) Discriminare în sensul prezentei legi reprezintă punerea oricărei persoane într-o poziție dezavantajoasă pentru oricare dintre motivele menționate la alin. 1 din prezentul articol, precum și a rudelor apropiate ale acesteia. [...]” Articolul 16 alineatul (1) „Orice persoană care consideră că, din cauza discriminării, or icare dintre drepturile sale a fost încălcat poate solicita protecția acestui drept în cadrul unei acțiuni în care este stabilirea acestui drept constituie principala chestiune în discuție și poate solicita, de asemenea, protecție în cadrul unei proceduri separate în temeiul art. 17 din prez enta lege.” Articolul 17 „(1) Persoana care se pretinde că este victimă a discriminării în conformitate cu prevederile prezentei legi poate introduce acțiune în justiție și să sol icite: 1. să fie pronunțată o hotărâre prin care să se stabilească că pârâtul a încălcat dre ptul la egalitate de tratament al reclamantului sau faptul că o acțiune sau o omisiune a pârâtului poate conduce la încălcarea dreptului la egalitate de tratament al reclamantului (cerere de constatare a discriminării); 2. să fie interzisă săvârșirea [de către pârât a] unor acte care încalcă sau pot încălca dreptul la egalitate de tratament al reclamantului sau un ordin prin care să înceteze discriminarea sau consecințele acesteia (cerere de interzicere s au eliminare a discriminării); 3. să fie reparate prejudiciile materiale și morale cauzate de încălcarea drepturilor protejate prin prezenta lege (cerere de despăgu bire); 4. să se publice în presă pe cheltuiala inculpatului o hotărâre prin care să se con state o încălcare a dreptului la egalitate de tratamen t.”

Dispozițiile relevante ale Legii privind protecția împotriva violenței domestice ( Zakon o zaštiti od nasilja u obitelji , Gazeta Oficială nr. 137/2009, 12

Art. 164 din Legea privind executarea pedepselor privative de libertate ( Zakon o izvršavanju kazne z atvora , Gazeta Oficială nr. 128/1999, cu modificările ulterioare), astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, era redactat după cum urmează: „3. La solicitarea penitenciarului [...] biroul de probațiu ne va îndeplini sarcinile necesare pentru primirea persoanei private de libertate după liberare [din penitenciar] în conformitate cu legea care reglementează liberarea condiționată. 4. Înainte de liberarea unei persoane private de libertate care a executat pedeapsa pentru o infracțiune contra libertății sexuale [...], penitenciarul informează direcția din Ministerul de Justiție competentă pentru sprijinirea victimelor și martorilor în vederea informării victimei, a persoanei vătămate sau a familiei acestora.”

Partea relevantă a Regulamentului privind recompensele acordate persoanelor private de libertate ( Pravilnik o pogodnostima zatvorenika , Gazeta Oficială nr. 66/2010), este redactată după cum urmează: Articolul 4 „(1) Recompensele acordate pentru a avea un contact mai frecvent cu lumea exterioară sunt: [...] 4. ieșirea cu un vizitator înt r - o locație care se află în penitencia r, 13

Art. 17 din Leg ea privind probațiunea ( Zakon o probaciji , Gazeta Oficială nr. 143/12), astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, era redactat după cum urmează: „1. Atunci când decide cu privire la recompensa învoirii unei persoane private de libertate pentru a se deplasa la reședința acesteia, penitenciarul sau închisoarea poate solicita un raport din partea serviciului de proba țiune. 2. Raportul către penitenciar sau închisoare conține informații despre familia persoanei private de libertate, circumstanțele din comunitatea sa, circumstanțele relevante pentru decizia de acordare a recompensei și, dacă este posibil, relația victimei sau a familiei victimei în raport cu infracțiunea săvâr șită.”

Protocolul privind proceduril e în cazurile de violență internă ( Protokol o postupanju u slučaju nasilja u obitelji a fost adoptat în 2008 de Ministerul Familiei, Veteranilor de Război și al Solidarității Intergeneraționale. În ceea ce privește atribuțiile poliției, acesta prevede că, atunci când poliția primește informații în orice fel și de la orice persoană cu privire la un caz de violență domestică, doi ofițeri de poliție, de preferință de sex masculin și feminin, trebuie să intervină fără întârziere și să interogheze victima în loc ații separate, fără ca presupusul făptuitor să fie prezent. Aceștia au, de asemenea, obligația de a obține informațiile necesare privind violența suferită de victimă, de a interoga și de a institui proceduri adecvate împotriva făptuitorului și de a informa victima cu privire la drepturile sale.

În decizia nr. U-IIIBi-2349/2013 din 10 ianuarie 2018, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a art. 23 din Constituție și a art. 3 din Convenție ca urmare a unei anchete ineficiente din partea poliției asupra unei plângeri formulate de o suspectă în cursul interogatoriului său.

Părțile relevante ale Raportului anual pe 2015 al Ombudsmanului pentru Egalitatea de Gen din Rep ublica Croația sunt redactate după cum urmează: „2.1.4. Nereguli ale poliției și ale justiției în soluționarea problemelor victimelor violenței domestice În ceea ce privește activitatea și conduita ofițerilor de poliție în cazurile de violență domestică și între parteneri, Ombudsmanul subliniază bunele practici în principiu, 14

Părțile relevante ale Raportului anual pe 2021 al Ombudsmanului pent ru Egalitatea de Gen din Republica Croația sunt redactate după cum urmează: „2.1.6. Acte ale poliției și justiției față de victimele violenței domes tice Ombudsmanul subliniază faptul că poliția a făcut cel mai mare progres în domeniul procesării și combaterii violenței domestice și violenței în rândul persoanelor apropiate. În cursul perioadei de referință, Ombudsmanul a consemnat modul în care, în cadrul procedurilor de combatere a discriminării inițiate împotriva poliției [în urma plângerilor adresate bi roului său]... într - un număr tot mai mare de cazuri, direcția de poliție, aflată deja în faza incipientă a implicării sale, recunoaște discriminarea pe criterii de gen în rândurile sale și ia măsuri rapide și eficiente pentru a o combate și pentru a -i sanc ț iona pe cei responsabili. În consecință, se poate concluziona că poliția a continuat în 2021 educația agenților săi și a continuat să îmbunătățească sistemul recunoașterii timpurii a violenței de gen [... ]. Cu toate acestea, pentru a obține cu adevărat schimbări și pentru a inversa tendințele negative, toate părțile interesate, în special toate organele profesionale responsabile cu prevenirea violenței și resocializarea făptuitorilor, parchetul, sistemul judiciar, dar și 15

În Reco mandarea Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecția femeilor împotriva violenței, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a declarat, printre altele, că statele membre trebuie să introducă, să dezvolte și/sau să îmbunătățească, acolo unde este necesar, politicile naționale împotriva violenței pe baza unei maxime siguranțe și protecții a victimelor, sprijin și asistență, modificarea dreptului penal și civil, creșterea sensibilizării opiniei publice, formarea profesioniștilor care se confruntă cu violența împotriva femeilor și prevenirea acesteia. În ceea ce privește violența domestică, Comitetul de Miniștri a recomandat ca statele membre să clasifice toate formele de violență în familie drept infracțiuni și să prevadă posibilitatea de a lua măsuri, între altele, pentru a permite sistemului judiciar să adopte măsuri provizorii ca să protejeze victimele, să interzică făptuitorului să contacteze, să comunice cu sau să se apropie de victimă, sau să locuiască sau să pătrundă în zone stabilite. De asemenea, ar trebui să sancționeze toate încălcările măsurilor impuse făptuitorului și să instituie un protocol obligatoriu pentru ca poliția și serviciile medicale și sociale să urmeze aceeași procedură.

Dispozițiile relevante ale Convenției privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice („Convenția de la 16

Partea relevantă a Raportorului Special al ONU privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia asupra misiunii sale în Croația, publicată la 3 iunie 2013, are următorul cuprins : „IV. Principalele domenii de preocupare A. Prevenția și protecția 1. Poliția

Polițiștii sunt adesea primii respondenți la violența domestică și modul în care reacționează, atitudinea față de victimă și protecția oferită de aceștia sunt vitale pentru promovarea siguranței victimelor și a responsabilizării făptuitorilor. În plus, poliția servește drept legătură importantă între victime și sistemul judiciar și alte servicii, întrucât ofițerii de poliție joacă un rol important în transferarea sau transportarea victimelor către furnizorii de servicii, precum adăposturi, ONG - uri și spitale. Deși în prezent există ofițeri de poliție specializați care au fost instruiți pentru cazurile de violență domestică, aceștia nu sunt disponibili în toate secțiile și la orice oră. Primii respondenți (ofițerii de serviciu) tind să fie ofițeri de poliție generaliști în majoritatea cazurilor.

Poliția face legătura dintre victimă și instanțe, întrucât, în practică, poliția ac ționează ca procurori în cazurile de contravenționale. Rolul lor de procuror în sistemul contravențional poate ajuta victima să depășească problemele probatorii cu care s- ar putea confrunta. Deși o victimă ar putea iniția proceduri contravenționale pe cont propriu și ar putea obține măsuri de protecție, aceasta se va confrunta în continuare cu contestația colectării de probe pe cont propriu. În ciuda acestui rol important în prevenirea și protejarea femeilor împotriva violenței, raportorul special a constat at lacune și deficiențe semnificative în ceea ce privește răspunsurile acestora atunci când se confruntă cu violența domestică. Ofițerii de poliție tind să presupună că violența domestică este o chestiune privată sau rezultat al abuzului de alcool. Acest l ucru poate 17

Această situație poate fi explicată prin absența unor orientări clare oferite ofițerilor de poliție în Regulamentul de procedură în cazurile de violență a familiei și în Legea privind protecția împotriva violenței domestice. Pe lângă definițiile din Legea privind protecția împotriva violenței domestice și din dreptul penal, care sunt vagi, nu există orientări oficiale cu privire la care nivel de violență domestică constituie o infracțiune sau o contravenție. Raportorul special a fost informat că poliția a e labora t anumite reguli neoficiale pentru a decide dacă să înainteze un dosar ca infracțiune sau contravenție, bazându - se pe o abordare de tip „trei abateri”: după două contravenții, a treia încălcare devine penală. Aceasta înseamnă că primele abateri fără violență gravă sunt considerate contravenții. Cazurile de violență din fața copiilor sunt tratate în mod similar în mod inconsecvent și, uneori, duc la acuzații penale, dar în alte cazuri, la acuzații de contravenție. ”

În p rimul rând, ar fi putut depune o plângere penală împotriva ofițerilor de poliție sau a membrilor personalului din penitenciar suspectați că i- ar fi pus în pericol integritatea fizică. Într -un astfel de caz, parchetul competent ar fi putut declanșa urmărire penală în cadrul căreia reclamanta ar fi avut statutul de victimă. În cazul neînceperii urmăririi penale, reclamanta ar fi putut contesta actele de urmărire penală și, în cele din urmă, ar fi formul at plângere în fața Curții Constituționale, care s -ar fi pronunțat ulterior prima facie cu privire la presupusele încălcări ale drepturilor sale. În susținerea eficacității acestei căi legale, Guvernul a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. U -IIIBi-2349/2013 din 10 ianuarie 2018 (a se vedea supra, pc t. 41 ). Cu toate acestea, în loc să depună o plângere penală la procurorul competent împotriva ofițerilor de poliție în mod individual, reclaman ta a depus o plângere împotriva activității poliției la Ministerul Internelor.

În al doilea rând, reclamanta ar fi putut formula în nume propriu o cerere de acuzare pentru amenințări împotriva lui B.S., prin care s -ar fi stabilit dacă ar fi fost supusă intimidărilor sau victimizării repetate și, în cazul unui răspuns afirmativ, l - ar fi pedepsit pe făptuitor. Potrivit dreptului intern, procedura penală pentru amenințări poate fi inițiată doar de victimă. (b) Reclamanta

Reclamanta a susținut că a depus o plângere cu privire la activitatea ofițerilor de poliție la 22 septembrie 2015, în timp ce parchetul a deschis o anchetă abia în 2018, după ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului pârât. Astfel, era evident că singurul scop al acestei anchete era să demonstreze Curții că statul efectua o anchetă în conformitate cu Convenția.

Reclamanta a subliniat că, în scrisoarea sa din septembrie 2015, a solicitat, de asemenea, să fie întreprinse toate acțiunile pentru a i se asigura protecția drepturilor sale. Printre acestea se numără inițierea de proceduri penale împotriva lui B.S. de către parchet pentru infracțiunea de amenințare gravă, astfel cum este definită la art. 139 alin. (2) C. pen., care a fost raportată de către reclamantă în calitate de victimă .

Reclamanta a susținut, de asemenea, că, în temeiul dreptului intern, amenințările grave la adresa unei persoane apropiate (inclusiv a unui membru de f amilie) erau susceptibile urmăririi penale din oficiu și că nu era obligată să inițieze procedură de acuzare în nume propriu pentru amenințări. Poliția primise de la reclamantă informații cu privire la existența unor amenințări grave din partea lui B.S. în două rânduri, în august și în septembrie 2015. Era responsabilitatea poliției și în limitele competențelor prevăzute de lege să efectueze cercetări penale pe baza acestor informații și să înainteze plângerea sa penală procurorului competent. 20

Reclamanta a reamintit că o pretenție întemeiată referitoare la rele tratamente grave nu trebuia să facă obiectul unei plângeri penale, ci putea fi orice acțiune (în scris sau verbal) care să ofere autorităților competente indicii privind tratamentele nelegale sau amenințările. Compararea de către Guvern a cauzei reclamantei cu Decizia Curții Constituționale nr. U -IIIBi-2349/201 3 nu era relevantă întrucât cauza respectivă privea o investigație ineficientă privind comportamentul nelegal al poliției împotriva unei persoane suspectate de o infracțiune, nu a unei victime extrem de traumatizate precum reclamanta. 2. Motivarea Curții

Curtea face trimitere la principiile generale cu privire la epuizarea căilor de atac interne stabilite în cauza Vučković și alții împotriva Serbiei [(excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și alte 29 de cereri, pct. 69 -77, 25 martie 2014].

În măsura în care Guvernul a susținut că cererea este prematură, Curtea reamintește că aprecierea epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se face de regulă în raport cu data la care cererea a fost introdusă la Curte [a se vedea Kušić împotriva Croației (dec.), nr. 71667/17, pct. 101, 10 decembrie 2019]. Faptul că, abia după ce prezenta cauză a fost comunicată Guvernului pârât, parchetul a deschis o anchetă din oficiu, care este în mare măsură inutilă întrucât B.S. a decedat între timp și care es te pendinte de aproape patru ani fără nicio evoluție semnificativă nu poate însemna că Curtea nu poate examina fondul prezentei cauze.

În plus, Guvernul a susținut că reclamanta putea să depună o plângere penală împotriva fiecărui din ofițerii de poliție implicați în cauza sa, care, potrivit acesteia, nu au protejat- o sau nu au anchetat acuzațiile sale privind amenințările. Curtea a respins deja o excepție preliminară similară ridicată de Guvern într- o situație comparabilă (a se vedea Remetin împotriva Croației , nr. 29525/10, pct. 74, 11 decembrie 2012) și nu consideră că există niciun motiv pentru a adopta o poziție diferită în circumstanțele prezentei cauze. În special, Curtea observă că reclamanta s -a plâns în f ața mai multor autorități interne cu privire la faptul că B.S. o amenințase în timpul învoirilor sale. Aceste plângeri ar fi trebuit să fie urmate de punerea efectivă în aplicare a dispozițiilor de drept penal intern pentru a îndeplini cerințele obligațiil o r pozitive ale statului în temeiul Convenției. În aceste condiții, Curtea nu consideră că depunerea unei plângeri penale separate împotriva unor ofițeri de poliție în mod individual sau a unor persoane din conducerea 21

În măsura în care Guvernul a susținut că reclamanta ar fi putut depune plângerile în fața Curții Constituționale, Curtea constată că aceasta chiar a și procedat astfel în realitate. Într- o acțiune constituțională detaliată care conținea toate cererile susținute ulterior în fața Curți i, reclamanta s-a plâns de faptul că autoritățile nu au protejat - o împotriva intimidării și victimizării repetate, și nu au anchetat în mod efectiv amenințările grave la adresa vieții sale (a se vedea supra, pc t. 23 ). Cu toate acestea, Curtea Constituțională i -a declarat cererea inadmisibilă pentru motive formale, considerând că reclamanta nu a formulat cererea împotriva unei decizii susceptibile con trolului constituțional în temeiul art. 62 din Legea Curții Constituționale (a se vedea supra, pct. 24). Astfel, nu se poate afirma c ă reclamanta nu a permis ca plângerile sale în temeiul Convenției să fie examinate de Curtea Constituțională înainte de a sesiza Curtea.

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia recla manta ar fi putut iniția o cerere de acuzare în nume personal împotriva lui B.S., Curtea observă că, potrivit art. 139 C. pen., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, o amenințare gravă din partea unui membru al familiei era o faptă penală care urma să facă obiectul urmăririi penale din oficiu (a se vedea supra, pc t. 32 ). În orice caz, Convenția nu impune unui reclamant să inițieze o procedură de acuzare în nume personal în acest context (a se vedea Bevacqua și S. împotriva Bulgariei , nr. 71127/01, pct. 83, 12 iunie 2008 și, mutatis mutandis , Matko împotriva Slovenie i , nr. 43393/98, pct. 95, 2 noiembrie 2006).

Având în vedere cele de mai sus, argumentele Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne trebuie respinse.

Curtea constată în continuare că cererea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. 22

Reclamanta a susținut că, din momentul în care a aflat că lui B.S. i s - a acordat învoire, a trăit cu teamă. A solicitat protecție din partea poliției în două rânduri, și era obligația acestora de a o informa despre drepturile sale în calitate de victimă. În ceea ce privește poliția, informațiile că tatăl său o căuta pe reclamantă în timpul învoirii recompensate la sfârșit de săptămână și că amenința că o va ucide ar fi trebuit să reprezinte suficiente probe ale pericolului real la care era supusă aceasta. În schimb, polițiștii i - au spus că n u puteau face nimic decât dacă B.S. apărea în fața ușii acesteia. Faptul că Guvernul a considerat că, la 11 august 2015, poliția a făcut tot ceea ce era necesar pentru a o proteja pe reclamantă, verificând și stabilind că B.S. a revenit în penitenciar după ce i s - a acordat învoirea la sfârșit de săptămână, fără a lua nicio măsură în legătură cu acuzațiile sale de amenințări la adresa acesteia, dovedește că poliția a acționat contrar standardelor Convenției stabilite în temeiul art. 3 și al art. 8.

Întrucât Codul penal prevede că infracțiunea de amenințare la adresa unei persoane apropiate urma să facă din oficiu obiectul urmăririi penale, nu exista nici o obligație pentru aceasta de a depune ea însăși cererea de iniț iere a unei proceduri de acuzare în nume personal. Reclamanta nu avea nicio a ltă opțiune decât să solicite asistență juridică profesională pentru a -i fi protejate drepturile pe care poliția și parchetul erau obligate să i le protejeze din oficiu.

În ceea ce privește evenimentul din 3 septembrie 2015, reclamanta a subliniat că acea concluzie a ofițerilor de poliție potrivit căreia nu exista un pericol imediat ar fi fost doar rezultatul fapt ului că B.S. negase amenințările. Totodată, poliția nu a luat în considerare în mod suficient că reclamanta se temea de tatăl său, că, în cursul conversației cu ofițerii de poliție, tremura și plângea și că aceasta considera în mod justificat că tatăl său o urmărea. Aceștia au acționat de asemenea discriminatoriu din cauza originii sale rome. Atunci când reclamanta a întrebat ofițerii de poliție dacă este necesar să raporteze amenințările la secția de poliție, au răspuns că nu era necesar, întrucât „tocmai le raportase”. (b) Guvernul

Guvernul a susținut că polițiștii au acționat prompt, profesional, responsabil și în conformitate cu competențele lor în legătură cu ambele evenimente în privința cărora reclamanta s -a plâns. În ceea ce privește evenimentul din 11 august 2015, poliția a luat măsuri pentru a stabili circumstanțele cauzei în termen de 10 minute de la apelul reclamantei și a informat- o imediat asupra rezultatului. Poliția a sfătuit -o, de asemenea, pe 23

Reclamanta nu s- a plâns ulterior de activitatea poliției și nici nu a apelat sau trimis o plângere scrisă către administrația penitenciarului pentru a r aporta amenințările lui B.S. la adresa ei. Abia după o lună și jumătate s -a adresat administrației penitenciarului cu o reclamație privitoare la recompensele acordate lui B.S., care au fost ulterior revocate imediat.

Guvernul a subliniat, de asemenea, că poliția era un serviciu care putea interveni în cazul unui risc real și imediat la adresa drepturilor unei persoane. În cauza reclamantei, ofițerii de poliție stabiliseră că reclamanta era în siguranță și că B.S. se afla încă în penitenciar într - un alt oraș. Reclamanta nu a solicitat nicio intervenție suplimentară sau tratament suplimentar și nici nu a susținut că vreunul din drepturile sale ar fi fost imediat sau direct pus în pericol. Nu exista niciun motiv de teamă că cineva i - ar face rău. De asemenea , potrivit dreptului intern, reclamanta era singura persoană autorizată să inițieze proceduri penale pentru infracțiunea de amenințare prin procedură de acuzare în nume personal în fața instanței competente, ceea ce nu a făcut niciodată.

În ceea ce privește evenimentul din 3 septembrie 2015, Guvernul a susținut că o unitate de patrulă a poliției a sosit în termen de 12 minute de la apelul reclamantei. Au ascultat- o pe reclamantă și au ajutat - o să se calm eze. L- au localizat pe B.S. și l - au interogat. După ce s - a dovedit fără echivoc că nu exista niciun pericol imediat pentru reclamantă și întrucât aceasta nu a solicitat o intervenție suplimentară din partea poliției, a fost escortată la autobuz. Reclamanta nu s- a plâns de comportamentul poliției în ziua respectivă și, în schimb, a depus o plângere după trei săptămâni.

În sfârșit, Guvernul a reamintit că parchetul a deschis între timp o anchetă pentru a stabili dacă au existat omisiuni în acțiunile poliției în rapo rt cu reclamanta în ambele evenimente, care este pendinte. 2. Comentariile părții terțe (a) Centrul European pentru Drepturile Romilor

Centrul European pentru Drepturile Rromilor („CEDR”) a susținut că fetele și femeile rome din Europa au avut mai mult de suferit într -o serie de măsuri decât bărbații romi care, la rândul lor, au avut mai mult de suferit decât societatea în ansamblu. De asemenea, era mult mai probabil ca fetele și femeile rome să fie victime ale traficului uman, violenței domestice, căsătoriei forțate sau din copilărie față de fetele și femeile de altă etnie decât cea romă. Abuzurile asupra fetelor și femeilor de „cultură romă” sau „tradiție romă” erau frecvente; într - adevăr, aceasta constituia o formă comună de antițigănism. În timp ce în unele comunități rome opiniile stereotipe despre femei și violența împotriva femeilor erau generalizate, la fel ca în multe grupuri non- rome, ideea că violența de gen este inerentă culturii sau tradiț iei rome nu reprezenta o observație neutră, ci un stereotip periculos. 24

CEDR a solicitat Curții să descrie prejudiciul cu care s -au confruntat fetele și femeile rome ca fiind intersectorial atunci când, de exemplu, poliția a refuzat să le protejeze de violența de gen și violența pe motive de rasă sau etnie. Atunci când fetele și femeile rome victime ale violenței de gen au pri mit un răspuns mai slab din partea poliției și un asemenea răspuns slab a fost legat de rasa sau etnia lor, acest fapt a fost deosebit de distructiv la nivelul drepturilor fundamentale, întrucât a făcut ca prejudiciile provocate acestor fete și femei să rămână nevăzute; acest fapt le - a redus la tăcere și a făcut deosebit de puțin probabil ca acestea și altele ca ele să solicite protecție pe viitor.

În plus, CEDR a afirmat că, potrivit Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE („FRA”), relațiile dintre corpurile de poliție din Europa și comunitățile rome sunt slabe. Este puțin probabil ca romii și alte minorități să nu raporteze în persoană infracțiuni: 69% din persoanele aparținând minorităților nu au raportat atacuri sau amenințări cu care s - au confruntat și 84% nu au raportat hărțuiri grave. Potrivit FRA, această subraportare s -a datorat în princip al lipsei încrederii romilor în poliție, provocată de legitimarea excesivă a romilor de către poliție și de tratamentul lipsit de respect. În plus, în 2012, autoritățile canadiene au elaborat un raport care detaliază incitarea sistemică la ură rasială și violență împotriva romilor din Croația, referindu - se în principal la comentariile oficialilor publici, precum și la reacțiile lente și ineficiente ale autorităților față de discriminare, intimidare și violență.

Într- un caz individual în care o fată sau o femeie romă amenințată cu violența de gen a fost ignorată de poliție și acest fapt a avut legătură cu etnia sa, Curtea a putut ajunge la o concluzie amplă, precum a procedat în Opuz împotriva Turciei (nr. 33401/02, pct. 192-198, 9 iunie 2009). Dar astfel de probe vor fi rare; întrucât stereotipurile înseamnă că violența de gen împotriva fetelor și femeilor rome a fost ignorată în mare măsură, date complete privitoare la faptul că poliția nu l e -a protejat vor fi și mai greu de obținut.

CEDR a subliniat, de asemenea, că, în cazul unei victime rome a violenței de gen, violența la care a fost supusă a reprezentat o formă de discriminare de gen și poate discriminare rasială, în funcție de circumstanțe. Atunci când poliția a refuzat să o protejeze, iar refuzul respectiv a fost 25

Guvernul a afirmat că în Croația nu este tolerată violența, în special violența împotriva romilor sau femeilor rome. O serie de măsuri și activități au fost întreprinse la nivel național și local pentru a combate toate formele de discriminare și violență împotriva minorității rome. Academia de Poliție a oferit câteva planuri de învățământ care au scopul de a -i familiariza pe viitorii ofițeri de poliție cu lupta împotriva discriminării și infracțiunilor motivate de ură. În plus, Ministerul Internelor a derulat o serie de proiecte preventive destinate combaterii violenței împotriva tuturor minorităților și împo triva femeilor.

În cadrul Strategiei Naționale pentru Romi, Ministerul Internelor a realizat un registru specific al tuturor violențelor împotriva persoanelor de origine romă. Datele disponibile au arătat că în 2015 au existat 106 infracțiuni prin violență împotriva femeilor rome, care au reprezentat 2,29% din numărul total al femeilor victime ale infracțiunilor săvârșite în Croația în anul respectiv. În 2016, 121 de femei rome au fost victime ale unor infracțiuni prin violență, ceea ce a reprezentat 2,53% din numărul total al victimelor înregistrate ale acelorași acte în anul respectiv. În 2017, 108 femei rome au fost victime ale unor infracțiuni prin violență, ceea ce a reprezentat 1,97% din numărul total al victimelor înregistrate ale acelorași acte în anul respectiv.

Guvernul a susținut că observațiile părții terțe au fost extrem de generale. Acestea nu au conținut date statistice sau de alt tip care să aibă legătură în mod indiscutabil cu Republica Croația sau cu statutul femeilor rome din Republica Croația. De asemenea, observațiile părții terțe nu au făcut trimitere la momentul specific sau perioada de timp specifică în care au fost detectate aceste probleme în privința Croației. 3. M otivarea Curții (a) Principii general e

Curtea s- a pronunțat anterior că autoritățile au obligațiile pozitive – în anumite cazuri în temeiul art. 2 sau art. 3 din Convenție și, în alte cazuri, în temeiul art. 8, considerat separat s au coroborat cu art. 3: (a) de a stabili și de a aplica în practică un cadru juridic adecvat care să asigure protecția împotriva violențelor săvârșite de persoane de drept privat; (b) de a lua măsurile rezonabile pentru a evita un risc real și imediat de violențe repetate 26

Curtea reamintește că obligația de a efectua o anchetă eficientă asupra tuturor actelor de violență domestică este un element esențial al obligațiilor pe care statul le are în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea, cu titlu recent, Tunikova și alții împotriva Rusiei , nr. 55974/16 și alte 3 cerer i, pct. 114, 14 decembrie 2021). Pentru a fi eficientă, o astfel de anchetă trebuie să fie promptă și aprofundată; aceste cerințe se aplică procedurilor în ansamblu, inclusiv în stadiul de proces (a se vedea M.A. împotriva Sloveniei , nr. 3400/07, pct. 48, 15 ianuarie 2015, și Kosteckas împotriva Lituaniei , nr. 960/13 pct. 41, 13 iunie 2017). Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru a obține probe privind incidentul, inclusiv probe criminalistice. Este necesară o diligență specială în trat area cazurilor de violență domestică, iar natura specifică a violenței domestice trebuie să fie luată în considerare în cursul procedurilor interne. Obligația statului de a ancheta nu va fi satisfăcută dacă protecția acordată de dreptul intern nu există de cât în teorie; mai presus de toate, trebuie, de asemenea, să funcționeze efectiv în practică, iar acest lucru necesită o examinare promptă a cauzei fără întârzieri care nu sunt necesare (a se vedea Opuz , citată anterior, pct. 145 -51 ș i 168; T.M. și C.M. îm potriva Republicii Moldova , nr. 26608/11, pct. 46, 28 ianuarie 2014, și Talpiș împotriva Italiei , nr. 41237/14, pct. 106 și 129, 2 martie 2017). Principiul efectivității înseamnă că autoritățile judiciare naționale nu trebuie nicidecum pregătite să lase nepedepsită suferința fizică sau psihologică provocată. Acest fapt este esențial pentru menținerea încrederii și sprijinului publicului față de statul de drept și pentru prevenirea oricărei apariții a toleranței sau coluziunii autorităților în actele de violență [a se vedea Okkalı împotriva Turciei , nr. 52067/99, pct. 65, CEDO 2006-XII, (extrase)]. (b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză (i) Cu privire la întrebarea dacă reclamanta a fost supusă unui tratament contrar art. 3

Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art.3. O evaluare a atingerii acestui nivel minim depinde de numeroși factori, inclusiv de natura și contextul tratamentu lui, de durata acestuia și de efectele fizice și mentale ale acestuia, dar și de sexul victimei și de relația dintre victimă și autorul tratamentului. Chiar și în absența unor vătămări corporale reale sau a unor suferințe fizice sau psihice intense, tratam entul care umilește sau înjosește o persoană, demonstrând lipsă de 27

Curtea va începe prin a observa că reclamanta din prezenta cauză este o tânără de origine romă extrem de traumatizată, care a fost victima unor abuzur i sexuale înspăimântătoare săvârșite de un membru apropiat al familiei la o vârstă foarte fragedă. În urma condamnării lui B.S., și -a schimbat numele, tunsoarea și domiciliul, a urmat o terapie extensivă și a început o nouă viață.

Plângerile reclamantei prezentate Curții privesc pretinsa incapacitate a autorităților de a o proteja împotriva intimidării și victimizării repetate din partea lui B.S., dată fiind presupusele sale amenințări grave la adresa vieții sale (a se vedea supra, pct. 4 8 ), precum și la incapacitatea acestora de a ancheta eficient aceste presupuse amenință ri.

Curtea a admis deja că amenințările sunt o formă de violență psihologică și că o victimă vulnerabilă poate simți frică indiferent de natura obiectivă a unui asemenea comportament intimidator (a se vedea Volodina împotriva Rusiei , nr. 41261/17, pct. 98, 9 iulie 2019; și Tunikova și alții , citat ă anterior, pct. 119). Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor al Organizației Națiunilor Unite a indicat, de asemenea, că, pentru a fi considerată ca atare, nu este necesar ca violența de gen să implice o „amenințare directă și imediată la adresa vieții sau sănătății victimei” (a se vedea Volodina , citată anterior, pct. 56). În speță, reclamanta a susținut că se temea de noi abuzuri și represalii din partea lui B.S., rezultate din amenințările indirecte la adresa vieții sale (a se vedea supra, pc t. 66).

Având în vedere suferința fizică anterioară și trauma psihologică excesivă, Curtea nu se îndoiește că frica reclamantei fusese atât sinceră, cât și intensă (a se vedea, de asemenea, descrierea detaliată a stării sale mentale în plângerea sa constituțională menționată anterior, la pc t. 23). Asociate cu neliniștea și sentimentul de neputință pe care reclamanta le -a experimentat în aceste circumstanțe, cele de mai sus, în opinia Curț ii, au reprezentat un tratament inuman în sensul art. 3 din Convenție (a se compara cu Mudric împotriva Republicii Moldova, nr. 74839/10, pct. 45, 16 iulie 2013; Eremia împotriva Republicii Moldova, nr. 3564/11, pct. 54, 28 mai 2013; și Volodin a , citată an terior, pct. 75). (ii) Cu privire la întrebarea dacă autoritățile și - au îndeplinit obligațiile prevăzute la art. 3

Curtea este invitată să examineze în speță caracterul adecvat al protecției integrității fizice și psihologice a reclamantei în urma unor 28

În această privință, Curtea observă că reclamanta a contactat ofițerii de poliție în trei rânduri separate informându - i despre o amenințare gravă formulată de B.S. Date fiind circumstanțele prezentei cauze și având în vedere că interzicerea relelor tratamente în temeiul art. 3 din Convenție acoperă toate formele de violență domestică, inclusiv amenințările cu moartea, și că orice astfel de act declanșează obligația de a efectua o anchetă, autoritățile aveau obligația de a ancheta acuzațiile privind o amenințare gravă la adresa vieții reclamantei (a se vedea Volodina , pct. 98, și Tunikova și alți i , pct. 119, ambele citate anterior). Cu toate acestea, în niciunul dintre aceste rânduri poliția nu a demarat cercetare penală adecvată, astfel cum avea obligaț ia în temeiul dreptului intern (a se vedea supra, pc t. 33 și 34).

Prima dată, la 11 august 2015, reclamanta a sunat la linia de urgență, declarând că îi era frică întrucât credea că B.S. evadase din penitenciar și o amenințase prin intermediul unor rude. A primit asigurări că B.S. nu a evadat ș i i s- a spus că nu se poate face nimic dacă nu apare în fața ușii acesteia (a se vedea supra, pct. 10). Din elementele din dosarul cauzei, Curtea nu poate concluziona dacă, în cursul acestei conversații, reclamanta a afirmat în mod clar că B.S. formulase amenințări grave la adresa vieții sale.

A doua dată când poliția a fost informată despre situație a fost 3 septembrie 2015, când a intervenit în stația de autobuz în urma apelului reclamantei. La sosirea lor la fața locului, cei doi ofițeri de poliție au găsit -o pe reclamantă, o tânără romă, extrem de afectată, tremurând și plângând (a se vedea supra, pct. 1 4 ). Au aflat, de asemenea, că fusese victima unor infracțiuni sexuale abominabile săvârșite de către un membru apropiat al familiei. În circumstanța respectivă, astfel cum rezultă în mod clar din procesul- verbal al poliției privind intervenția, întocmit la 13 octombrie 2015, reclamanta a comunicat poliției că B.S. o amenințase că o va ucide, prin intermediul rudelor acesteia (a se vedea supra, pc t . 15).

Curtea observă că, potrivit dreptului croat, nu este necesar nic iun formular special pentru a fi depusă o plângere penală; plângerea poate fi transmisă verbal sau în scris (a se vedea supra, pc t. 3 3 ). Conform legislației relevante, poliția este obligată să desfășoare o cercetare penală ori de câte ori este informată despre acuzații despre o infracțiune ce ar fi putut să fie săvârșită și pentru care urmărirea penală este efectuată din oficiu (a se vedea supra, pct. 33 și 34 ). Pentru ca o amenințare gravă formulată de un membru al familiei să fie urmărită penal din oficiu, astfel cum s - a menționat mai sus (a se vedea supra, pc t. 32 și 63 ), poliția ar fi trebuit cel puțin să fi declanșat în acel moment cercetări penale în ceea ce privește acuzațiile reclama ntei, nu în ultimul rând prin interogarea rudelor menționate de reclamantă.

Poliția era, de asemenea, obligată să informeze parchetul competent cu privire la rezultatele cercetărilor penale în discuție [a se vede a supra, pct. 33 și 34; a se vedea, de asemenea, Remetin împotriva Croației (nr. 2) , nr. 29

În sfârșit, a treia dată, reclamanta a contactat poliția prin intermediul unei scrisori scrise de avocatul acesteia, în care se plângea de lipsa de reacție a poliției la temerile sale și în care le solicita să ia măsuri adecvate pentru a -i proteja integ ritatea fizică. Din nou, reclamanta a solicitat în mod expres ca plângerea sa referitoare la presupusele amenințări grave ale lui B.S. să fie transmisă parchetului competent (a se vedea supra, pc t. 19). Acest lucru nu s- a întâmplat însă niciodată și, în schimb, scrisoarea sa a fost percepută ca o simplă reclamație privitoare la activitatea poliției, fapt care a avut ca rezultat declanșarea u nei anchete interne în cadrul Ministerului Internelor. Din nou, nu s- a considerat că erau constituite motive suficiente pentru ca poliția să inițieze cercetări penale pentru a stabili dacă acuzațiile cu privire la o amenințare gravă la adresa vieții sale e rau fondate.

Reclamanta, susținută de terța parte intervenientă, a susținut că comportamentul indiferent al ofițerilor de poliție menționat mai sus a fost rezultatul originii etnice sale rome. Cu toate acestea, n ici circumstanțele, astfel cum au fost prezentate, nici probele relevante, precum datele statistice, nu justifică acuzația de discriminare pe motiv de origine romă a reclamantei. Cu toate acestea, Curtea observă că incapacitatea poliției de a percepe gravi tatea acuzațiilor reclamantei nu s -a concretizat doar printr-o ignorare flagrantă a dreptului intern (a se vedea supra, pc t. 93) , ci trebuie, de asemenea, să o fi expus - o pe reclamantă la sentimentul de frică constantă și a făcu t - o să trăiască în incertitudine pentru o perioadă prelungită de timp. Într -un caz precum cel din speță, în care autoritățile erau conștiente de vulnerabili tatea deosebită a reclamantei din cauza sexului, originii etnice și a traumelor anterioare, Curtea consideră că acestea ar fi trebuit să reacționeze prompt și eficient la plângerile sale penale pentru a o proteja împotriva realizării acestei amenințări, precum și împotriva intimidărilor, răzbunării și victimizării repetate (a se vedea supra, pc t. 45).

În concluzie, deși este adevărat că învoirile lui B.S. au fost în cele din urmă anulate și acesta a fost expulzat din Croația imediat după liberarea sa din penitenciar, Curtea nu poate ignora faptul că poliția nici măcar nu a inițiat cercetări penale, cu atât mai puțin o anchetă serioasă asupra acuzațiilor reclamantei de amenințări grave, infracțiune urmărită penală din oficiu în temeiul dreptului intern (a se vedea supra, pct. 32 și 94), înainte de comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât .

În plus, în opinia Curții, autoritățile nu au făcut niciodată o încercare serioasă de a examina în detaliu cauza reclamantei, inclusiv violențele 30

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că autoritățile croate nu au examinat în mod efectiv acuzația unei victime deosebit de vulnerabile a violurilor privind o amenințare gravă la adresa vieții sale, cu încălcarea art. 3 din Convenție.

Având în vedere faptele cauzei, observațiile părților și constările sale de mai sus (a se vedea supra, pct. 1 00 ), Curtea consideră că a examinat principalele probleme de drept ridicate în prezenta cerere. În consecință, consideră că respectivul capăt de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 3 referitor la incapacitatea autorităților de a o proteja împotriva victimizării repetate și intimidărilor este admisibil, dar că nu este necesar să pronunțe o decizie separată cu privire la acesta [a se vedea Centrul pentru Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României , (MC, nr. 47848/08, pct. 156, CEDO 2014]. II. CU

Reclamant a s-a plâns, de asemenea, că, din cauza originii sale rome, autoritățile naționale au adoptat o atitudine indiferentă față de acuzațiile sal e privind amenințările lui B.S., contrar art. 14 din Convenție, care prevede: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situați e.” A. Arg umentele părților

Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu a formulat niciodată o acțiune civilă împotriva discriminării în temeiul Legii privind prevenirea discriminării. Acesta a argumentat că reclamanta nu a fost discriminată de către nicio autoritate a statului. Poliția a reacționat în timp util, prompt și profesionist la fiecare dintre apelurile sale, iar reclamanta nu a dovedit că poliția a tratat -o în vreun mod discriminatori u sau că a acționat diferit față de orice altă persoană de altă etnie decât cea romă, aflată în aceeași situație .

Reclamant a a respins acest argument. Aceasta a susținut că ofițerii de poliție au acționat ilegal și neprofesionist, într-un mod care i-a provocat dureri și suferințe emoționale. Încălcarea drepturilor sale săvârșită de ofițerii de poliție prin actele și omisiunile acestora a fost direct legată de faptul că era de origine romă. Reclamanta a subliniat faptul că această practică nu era u na neobișnuită în Croația. 31

Curtea a stabilit deja că Legea privind prevenirea discriminării oferă două căi alternative prin care o persoană poate solicita protecție împotriva discriminării: fie își formulează plângerea privind discriminarea în cadrul procedurii referitoare la obi ectul principal al unui litigiu, fie optează pentru proceduri civile separate, astfel cum se prevede la art. 17 din această lege (a se vedea supra, pc t. 35).

Având în vedere că reclamanta din prezenta cauză s -a plâns în mod explicit de discriminare atât în fața Ministerului de Interne, cât și a Curții Constituționale (a se vedea supra, pc t. 19 și 23 ), Curtea consideră că nu era obligată să introducă o altă cale de atac în temeiul Legii privind preveni rea discriminării cu același obiectiv, în esență, pentru a îndeplini cerințele art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea Guberina împotriva Croației , nr. 23682/13, pct . 50, 22 martie 2016, și Jurčić împotriva Croației , nr. 54711/15, pct. 52, 4 februarie 2021). În consecință, obiecția Guvernului trebuie să fie respinsă.

Curtea constată în continuare că cererea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. 2. Cu privire la fond

Curtea observă că, în contextul examinării capătului de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 3 din Convenție, a avut deja în veder e vulnerabilitatea deosebită a reclamantei în calitate de femeie romă și victim ă a unor infracțiuni sexuale grave (a se vedea supra, pc t. 86, 93 și 97). Având în vedere cele de mai sus, Comisia consideră că în speță nu se ridică nicio chestiune separată în temeiul art. 14 din Convenție (a se compara cu Mile Novaković împotriva Croației , nr. 73544/14, pct. 75-76, 17 decembrie 2020). III. CU

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” C. Prejudiciu

Reclamanta a solicitat 40 000 euro (EUR) cu titlu de despăg ubire pentru prejudiciul moral .

Guvernul a contestat această pretenție. 32

Reclamanta a solicitat, de asemenea, 35 790 kune croate (HRK; aproximativ 4 770 euro) cu titlu de cheltuieli de judecată. În special, reclamanta a solicitat 10 790 HRK pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne ș i 25 500 HRK pentru cheltuielile efectuate în fața Curții.

Guvernul a contestat această pretenție.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 4 500 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice taxă care pot fi suportate de reclamantă . E. Dobânzi moratori i

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de B anca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.