SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 15687/13 Fatma Füsun YAZICIOULU împotriva Türkie Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 septembrie 2022 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Jovan Ilievski Diana Sârcu, judecători, și Dorothee von Arnim, graffière de secțiune cererea nr. 15687/13 împotriva Republicii Türkiye și al cărei resortisant turc, doamna Fatma Füsun Yaz decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului turc ( Cererea se referă la cesiunea a două bunuri expropriate care au aparținut recurentei unei alte administrații și vânzarea lor ulterioară către o societate privată. În 1982, două terenuri aparținând reclamantei au fost expropriate de Ministerul Apărării Naționale în scopul de a stabili o zonă de interdicție militară de nivel 1 în jurul unei infrastructuri sensibile realizate în cadrul unui program al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. În 2006, ministerul în cauză încheie un acord cu administrarea locuințelor corporale ( Pentru a transfera către aceasta din urmă mai multe terenuri de care avea mai multă utilitate, deducând costul de achiziționare a locuințelor militare din alte locuri. Printre terenurile în cauză se numără cele care au aparținut reclamantei înainte de a fi expropriate. Recurenta a inițiat, pe baza codului la: expropriere, două acțiuni menite să obțină o indemnizație corespunzătoare diferenței dintre valoarea actuală a terenului și valoarea de expropriere plătită în 1982. Aceste acțiuni au fost respinse de instanțe pe motiv că art. 22 din Codul de proprietate a refuzat în mod explicit să recunoască fostului proprietar al bunului un drept de a obține retrocesiunea (sau o despăgubire în cazul în care retrocesiunea este imposibilă) atunci când administrația căreia i-a fost transferată proprietatea deținea ea însăși o putere de expropriere. La o dată nespecificată, bunurile au fost cedate de către ALC unei societăți de construcții private; reclamanta susține că administrația expropriantă nu ar fi făcut niciodată uz de bunuri în măsura în care nici o construcție nu ar fi fost ridicată; aceasta afirmă că ar fi trebuit să obțină o despăgubire atât în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția (prima ramură) care se aplică în temeiul dreptului intern (al doilea aspect) și care declară că a fost victima unei încălcări a dreptului său la respectarea proprietăților sale. EVALUARE A CURȚII Curtea constată că, în cursul acestor acțiuni în dreptul intern, recurenta a invocat în fața instanțelor naționale transferul bunurilor expropriate către o altă administrație și că, în cursul acestor acțiuni în dreptul intern, nu s-a tras niciodată de pe urma faptului că bunurile au fost vândute ulterior unei societăți private. Prin urmare, în temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne, recurenta nu este întemeiată să ridice Öse bazează pe această din urmă vânzare. Prin urmare, Curtea Õ va lua în considerare, în principiu, Tribunalul că, în măsura în care privește cesiunea bunurilor de către administrația expropriantă unei alte administrații. În ceea ce privește cauza recurentei potrivit căreia ar fi trebuit să obțină o despăgubire în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție (prima ramură), Curtea amintește că a considerat deja că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca prevăzând o obligație de restituire sau de despăgubire în beneficiul foștilor proprietari atunci când o proprietate expropriată în mod regulat încetează să mai fie utilizată în interesul general după ce a fost pentru o anumită perioadă de timp (a se vedea Societatea Anonim qualiftçiler și altele c. Turcia (dec.), 62323/09 și 64965/09, § 78, 24 noiembrie 2020, unde un bun expropriat a fost transferat unei societăți private după ce a fost utilizat pentru o cauză de interes public pentru o perioadă foarte lungă de timp). Curtea arată că reclamanta susține că bunurile expropriate n mai sunt niciodată utilizate în conformitate cu interesul public care le-a motivat exproprierea în măsura în care nu ar fi fost realizată nicio infrastructură n Comisia observă că bunurile au fost achiziționate de Ministerul Apărării Naționale, care a stabilit acolo o zonă de interdicție militară, astfel cum se prevede în decizia de expropriere, ceea ce constituie cu siguranță o cauză de interes public. Aceasta arată că stabilirea unei astfel de zone nu necesită o construcție specială, deoarece scopul său este de a menține persoanele neautorizate la distanță de infrastructurile sensibile pentru a asigura siguranța acestora. Prin urmare, Curtea afirmă în mod greșit, pe baza lipsei de construcție, că bunurile nu ar fi fost alocate în scopuri de interes public. 12. Curtea observă, de asemenea, că bunurile în cauză au fost expropriate în mod regulat înainte de a fi utilizate în mod conform interesului general care le-a motivat exproprierea timp de cel puțin 24 de ani. Circumstanța că bunurile au fost cedate unei alte administrații după această perioadă și vândute unei terțe părți, nu poate aduce în beneficiul recurentei niciun drept de restituire sau de despăgubire în temeiul convenției. 13. În consecință, această ramură a plângerii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției. Cu toate acestea, este de la sine înțeles că, chiar dacă Convenția n .n. nu impune o astfel de obligație, autoritățile naționale își păstrează libertatea de a prevedea în reglementările lor interne un drept de restituire a bunurilor expropriate sau de despăgubire și de a le deservi condițiile pe care le consideră adecvate. Un astfel de drept poate constitui, în anumite circumstanțe, un interes patrimonial care beneficiază de protecția Convenției (ibidem, §§ 80 și 89). A doua parte a plângerii constă tocmai în a afirma că dreptul intern ar fi acordat reclamantului dreptul de a obține o despăgubire. 16. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că art. 22 din Codul de proprietate arată în mod expres că nu putea fi vorba de niciun drept de retrocesiune sau de despăgubire în cazul în care bunul expropriat era transferat unei administrații care deținea ea însăși puterea de expropriere (a se vedea punctul 4 de mai sus). C a fost pe baza acestei dispoziții pe care instanțele interne au respins cererile recurentei prin hotărâri care nu se bazează pe nicio apreciere arbitrară sau nerațională. 17. Prin urmare, revendicările recurentei nu dispun de un temei juridic suficient în dreptul intern. Speranță legitimă și, prin urmare, a unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 18. Este adevărat că bunurile expropriate au fost vândute ulterior unei persoane private. Cu toate acestea, Curtea nu se poate referi la problema 19. Ținând cont de ansamblul celor ce precedă această ramură a spătarului este, de asemenea, inadmisibilă pentru incompatibilitatea proporțională cu dispozițiile Convenției. 20. În consecință, cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 6 octombrie 2022. Dorothee von Arnim Branko Lubarda Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
15687/13
Fatma Füsun YAZICIOĞLU
contre la Türkiye
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 septembre 2022 en un comité composé de
:
Branko Lubarda
, président,
Jovan Ilievski
,
Diana Sârcu
, juges,
et de Dorothee von Arnim,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
15687/13 contre la République de Türkiye et dont une ressortissante turque, Mme Fatma Füsun Yazıcıoğlu («
la requérante
»), née en 1949 et résidant à Istanbul, représentée par M
e
, avocate dans la même ville, a saisi la Cour le 13 février 2013
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement turc («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. Hacı Ali Açıkgül, chef du service des droits de l’homme du ministère de la Justice de Türkiye,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne la cession de deux biens expropriés ayant appartenu à la requérante à une autre administration et leur vente ultérieure à une société privée.
2.
En 1982, deux terrains qui appartenaient à la requérante furent expropriés par le ministère de la Défense nationale dans le but d’y établir une zone d’interdiction militaire de niveau 1 autour d’infrastructures sensibles réalisées dans le cadre d’un programme de l’Organisation du traité de l’Atlantique nord.
3.
En 2006, le ministère en question conclut un accord avec l’administration des logements collectifs («
Toplu Konut İdaresi
», ci-après «
l’ALC
») en vue de transférer à cette dernière plusieurs terrains dont elle n’avait plus l’utilité, en déduction du coût d’acquisition de logements militaires sur d’autres sites. Parmi les terrains en cause figuraient ceux qui avaient appartenu à la requérante avant d’être expropriés.
4
.
La requérante initia, sur le fondement du code l’expropriation, deux recours visant à obtenir une indemnité correspondant à la différence entre la valeur actuelle des terrains et l’indemnité d’expropriation versée en 1982. Ces actions furent rejetées par les tribunaux au motif que l’article 22 du code de l’expropriation refusait explicitement de reconnaître à l’ancien propriétaire du bien un droit à obtenir la rétrocession (ou une indemnité si la rétrocession s’avère impossible) lorsque l’administration à laquelle la propriété avait été transférée détenait elle-même un pouvoir d’expropriation.
5.
À une date non précisée, les biens furent cédés par l’ALC à une société de construction privée.
6.
La requérante soutient que l’administration expropriante n’aurait jamais fait usage des biens dans la mesure où aucune construction n’y aurait été érigée. Elle affirme qu’elle aurait dû obtenir une indemnisation tant en vertu de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (première branche) qu’en vertu du droit interne (deuxième branche) et allègue avoir été victime d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.
7.
La Cour observe d’emblée que le grief que la requérante a soulevé devant les juridictions nationales concerne le transfert des biens expropriés à une autre administration et que l’intéressée n’a jamais, au cours de ces actions en droit interne, tiré moyen de la circonstance que les biens aient par la suite été vendus à une société privée.
8
.
En vertu de la règle de l’épuisement des voies de recours internes, la requérante n’est donc pas fondée à soulever de grief reposant sur cette dernière vente. Par conséquent, la Cour n’examinera en principe la requête que pour autant qu’elle concerne la cession des biens par l’administration expropriante à une autre administration.
9.
En ce qui concerne le grief de la requérante selon lequel elle aurait dû obtenir une indemnisation en vertu de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (première branche), la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que l’article
1 du Protocole n
o
1 ne saurait être interprété comme prévoyant une obligation de restitution ou d’indemnisation au bénéfice des anciens propriétaires lorsqu’un bien régulièrement exproprié cesse d’être utilisé dans l’intérêt général après l’avoir été pendant un certain temps (voir
Société
‑
Anonyme Çiftçiler et autres c. Turquie
(déc.), n
os
62323/09 et 64965/09, § 78, 24 novembre 2020, où un bien exproprié avait été cédé à une société privée après avoir été utilisé pour une cause d’utilité publique pendant une très longue période).
10.
Elle estime que rien dans les circonstances de l’espèce ne milite en faveur d’une autre approche.
11.
La Cour relève que la requérante affirme que les biens expropriés n’auraient jamais été utilisés conformément à l’intérêt public ayant motivé leur expropriation dans la mesure où aucune infrastructure n’y aurait été réalisée. Elle observe que les biens ont été acquis par le ministère de la Défense nationale qui y a établi une zone d’interdiction militaire tel que prévu par la décision d’expropriation, ce qui constitue assurément une cause d’utilité publique. Elle relève que l’établissement d’une telle zone ne nécessite pas de construction particulière, étant donné que son but est de maintenir les personnes non autorisées à distance des infrastructures sensibles afin d’en assurer la sécurité. C’est donc à tort que la requérante affirme, en se fondant sur l’absence de construction, que les biens n’auraient pas été affectés à usage d’intérêt public.
12.
La Cour observe par ailleurs que les biens en cause ont été régulièrement expropriés avant d’être utilisés de manière conforme à l’intérêt général qui avait motivé leur expropriation pendant au moins 24 ans. La circonstance que les biens aient été cédés à une autre administration après cette période puis vendus à un tiers, ne saurait faire naître au bénéfice de la requérante un quelconque droit à restitution ou à indemnisation sur le fondement de la Convention.
13.
Il s’ensuit que cette branche du grief est incompatible
ratione
‑
materiae
avec les dispositions de la Convention.
14.
Cela étant posé, il va sans dire que, même si la Convention n’impose pas une telle obligation, les autorités nationales demeurent libres de prévoir dans leur réglementation interne un droit à restitution des biens expropriés ou à indemnisation et de l’assortir des conditions qu’elles estiment adéquates. Un tel droit peut, dans certaines circonstances, constituer un intérêt patrimonial bénéficiant de la protection de la Convention (
ibidem
, §§
80 et
89).
15.
La seconde branche du grief consiste précisément à affirmer que le droit interne aurait octroyé un droit à obtenir une indemnisation à la requérante.
16.
Sur ce point, la Cour relève que l’article 22 du code de l’expropriation indiquait expressément qu’il ne pouvait être question d’un quelconque droit à rétrocession ou à indemnité lorsque le bien exproprié était transféré à une administration disposant elle-même du pouvoir d’expropriation (voir paragraphe
4 ci-dessus). C’est sur la base de cette disposition que les juridictions internes ont rejeté les demandes de la requérante par des jugements qui ne reposent sur aucune appréciation arbitraire ou autrement déraisonnable.
17.
Les revendications de la requérante ne disposent donc pas d’une base légale suffisante en droit interne. Il en résulte que l’intéressée ne saurait se prévaloir d’une «
espérance légitime
» et donc d’un «
bien
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1.
18.
Il est vrai que les biens expropriés ont par la suite été vendus par l’ALC à une personne privée. La Cour ne peut toutefois se pencher sur la question – soulevée par la requérante – de savoir si le droit interne, tel qu’interprété à l’époque des faits par les tribunaux nationaux, prévoyait ou non une obligation d’indemnisation en cas de cession du bien exproprié à un particulier, étant donné, comme la Cour l’a déjà souligné, que ce moyen ne constituait pas l’objet des actions entreprises par la requérante en droit interne, que l’intéressée ne l’a pas soulevé ni même évoqué devant les tribunaux nationaux et qu’il se heurte de ce fait à la règle de l’épuisement des voies de recours internes (voir paragraphe 8 ci-dessus).
19.
Compte tenu de l’ensemble de ce qui précède cette branche du grief est également irrecevable pour incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention.
20.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article
35 §
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 octobre 2022.
Dorothee von Arnim
Branko Lubarda
Greffière adjointe
Président