2ra-2507/18 — anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și repararea prejudiciului material și moral

2ra-2507/18 — anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și repararea prejudiciului material și moral (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 2ra – 2507/18

prima instanță: Judecătoria Edineț, sediul Central (jud.: N. Bobu)

instanța de apel: Curtea de Apel Bălți (jud.: A. Corcenco, D. Stănilă, D. Corolevschi)

Î N C H E I E R E

12 decembrie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecători Nicolae Craiu

Victor Burduh

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Sorocan Anatolie,

în cauza civilă intentată la cererea de chemare în judecată depusă de către

Sorocan Anatolie împotriva Întreprinderii Individuale „Didîc Nicolae”, cu privire la

anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și repararea prejudiciului

material și moral,

împotriva deciziei din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Bălți, prin care s-a

admis apelul formulat de Sorocan Anatolie și s-a casat integral hotărârea din 15 iunie

2018 a Judecătoriei Edineț, sediul Central cu dispunerea încetării procesului,

c o n s t a t ă :

La 10 mai 2018, Sorocan Anatolie a depus cerere de chemare în judecată

împotriva Întreprinderii Individuale „Didîc Nicolae”, cu privire la anularea ordinului

de concediere, restabilirea în funcție și repararea prejudiciului material și moral.

Circumstanțele de fapt, prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum

urmează.

Din anul 2002, Sorocan Anatolie a deschis transport rutier în municipiul Edineț,

din cauza lipsei acestuia. El a activat mai mulți ani cu automobilul propriu, iar, acest

fapt, i-a permis să pună pe roate ruta respectivă prin centrul orașului.

Prin ordinul nr. 7 din 9 ianuarie 2007, Sorocan Anatolie a fost angajat în funcție

de șofer la Î.I. „Didîc Nicolae”.

Conform ordinului nr. 4 din 28 februarie 2018 a Î.I. „Didîc Nicolae”, Sorocan

Anatolie a fost eliberat de la 1 martie 2018, în baza articolului 86 alin. (1) lit. (b), (c)

din Codul muncii.

Reclamantul a pretins că ordinul dat este ilegal.

În argumentarea esenței încălcări, reclamantul a susținut că angajatorul este

obligat să dovedească necesitatea și să indice temeiurile eliberării din serviciu a

Pagină 1 din 7

salariatului în acord cu articolul 89 din Codul muncii. Totuși această normă de drept

nu a fost respectată de pârât.

În opinia lui Sorocan Anatolie, Î.I. „Didîc Nicolae” nu a fost lichidată, ce se

confirmă prin scrisoarea Agenției Servicii Publice a RM nr.05/01-06-110 din 7 mai

despre lichidarea întreprinderii pârâte.

Prin urmare, reclamantul a sugerat că acțiunile pârâtului reprezintă o manieră de

a scăpa de persoane, printr-un act ilegal care contravine legislației în vigoare. De altfel,

motivul eliberării nu a constatat în reducerea cadrelor în legătură cu lichidarea unității,

deoarece nici nu a fost lichidată întreprinderea. De fapt, reclamantul a pledat că va fi

impus să activeze pe alte unități de transport în baza dorințelor pârâtului.

În definitiv, reclamantul a opinat că eliberarea lui a avut un efect negativ asupra

lui, deoarece este supus unui stres care i-a deranjat grav sănătatea.

Sorocan Anatolie a solicitat anularea ordinului nr. 4 din 28 februarie 2018 și

restabilirea în funcție deținută cu efectuarea înscrierilor respective în carnetul de

muncă. La fel, reclamantul a cerut încasarea de la Î.I. „Didîc Nicolae” a unei

despăgubiri pentru întreaga perioada de absență forțată de la muncă în mărime nu mai

mica decât salariul mediu de 2 100 lei (f. d. 2).

Într-un final, Sorocan Anatolie a solicitat repararea prejudiciului moral în

cuantum de zece salarii medii și compensarea cheltuielilor judiciare (f. d. 2).

În cadrul judecării cauzei, pârâtul Î.I. „Didîc Nicolae” a depus referință în

întâmpinarea cererii de chemare în judecată, prin care a afirmat că, la 29 mai 2018,

unitatea comercială a fost lichidată. Mai mult, aceasta nu mai putea desfășura

activitatea de antreprenor de transport a călătorilor. Pe cale de consecință, pârâtul a

cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată (f. d. 28 - 29).

Prin hotărârea din 15 iunie 2018 a Judecătoriei Edineți, sediul Central, acțiunea

formulată de Sorocan Anatolie a fost respinsă ca neîntemeiată (f. d. 48, 56 – 60).

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a constatat situația de fapt prezentată

de reclamant și pârât în ordinea expusă mai sus.

Pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul

articolului 88 alin. (1) lit. a), b), f) și alin. (4) din Codul muncii. Or, în opinia instanței

de judecată, Î.I. „Didîc Nicolae” nu l-a concediat pe reclamant cu încălcări a legislației

din domeniul muncii.

Împotriva acestui act judecătoresc, Sorocan Anatolie a declarat apel în termenul

legal (f. d. 68). În apărare, reprezentantul Î.I. „Didîc Nicolae”, avocatul Țurcanu Igor a

solicitat respingerea cererii (f. d. 89).

Curtea de Apel Chișinău, prin decizia din 20 septembrie 2018, a admis apelul

formulat de Sorocan Anatolie și a casat integral hotărârea din 15 iunie 2018 a

Judecătoriei Edineț, sediul Central cu dispunerea încetării procesului (f. d. 81 – 83).

Referitor la procesul de luare a acestei soluții, instanța de apel a constatat

situația de fapt prezentată de reclamant în cererea de chemare în judecată și stabilită de

prima instanță.

Pagină 2 din 7

În drept, instanța de apel a considerat relevant articolul 265 lit. g) din Codul de

procedură civilă.

Reieșind din raționamentele evocate, Colegiul de control judiciar a stabilit că

lichidarea unității a fost una reală, dar nu simulată. Mai mult, instanța de apel a

subliniat că Î.I. „Didîc Nicolae” nu are capacitate de folosință, ceea ce a impus

încetarea procesului în această cauză civilă.

La 26 octombrie 2018, prin intermediul serviciului poștal, Sorocan Anatolie a

declarat recurs împotriva deciziei din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Bălți,

solicitând casarea acesteia și trimiterea pricinii spre rejudecare.

În motivarea ilegalității deciziei contestate, recurentul a afirmat că instanțele

judecătorești i-au încălcat accesul, din moment ce a depus cererea de chemare în

judecată până la radierea Î.I. „Didîc Nicolae”.

La 10 octombrie 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție a comunicat cererea de recurs Î.I. „Didîc Nicolae”,

informând că referința se depune în termen de o lună de la data primirii scrisorii. În

mod corespunzător, dacă referința nu este prezentată în termenul stabilit,

admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia (f. d. 97).

La 4 decembrie 2018, prin intermediul serviciului poștal, intimatul, reprezentat

de avocatul Țurcanu Igor, a depus o referință în întâmpinarea recursului, solicitând

declararea inadmisibilă a acestuia.

Examinând admisibilitatea recursului, fără prezența participanților la proces, în

acord cu procedura specificată la articolul 440 din Codul de procedură civilă,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme

de Justiție consideră că cererea de recurs formulată de Sorocan Anatolie este

inadmisibilă, pentru motivele ce succed.

În conformitate cu articolul 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul

în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Instanța de judecată subliniază că un stat care dispune de instanțe de recurs are

obligația să se asigure că justițiabilii săi se bucură de principiile unui proces echitabil

prevăzute la articolul 6 parag. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale (a se vedea Lebedinschi vs Republica Moldova, 16

septembrie 2015, parag. 32, Sultan vs Republica Moldova, 5 iunie 2018, parag. 24).

În aceste condiții, procedura de admisibilitate a cererii de recurs va fi efectuată

și analizată prin prisma articolului sus - citat, care cuprinde, în mod particular, dreptul

de acces la justiție și dreptul de a fi auzit.

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un

tribunal poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor înaintate prin

intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura sa, recursul trebuie reglementat

de către stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere. În

acest sens, criteriile pentru autorizarea unei cereri introduse pe o cale de atac

Pagină 3 din 7

extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale de atac ordinară

(a se vedea, inter alia, Marc Brauer vs Germania, 1 septembrie 2016, parag. 34;

Miessen vs Belgia, 16 octombrie 2016, parag. 64; Samardžić vs Croația, 20 iulie 2017,

parag. 28; Zubac vs Croația (Marea Cameră), 5 aprilie 2018, parag. 82).

La început, judecătorul raportor a făcut un raport verbal în fața completului de

judecată instituit în corespundere cu articolul 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă. Așadar, în conformitate cu articolul 433 lit. a1), b), c) și d) din Codul de

procedură civilă, instanța de judecată a verificat dacă actul judecătoresc poate fi atacat

cu recurs, dacă cererea dedusă judecății este formulată de persoana îndreptățită, dacă

aceasta nu a fost depusă în mod repetat și dacă a fost declarată în termen.

Prin urmare, obiectul prezentei cererii se referă la decizia din 20 septembrie

2018 a Curții de Apel Bălți, care intră în categoria de acte specificate în articolul 429

alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În baza cercetării materialelor cauzei, completul de judecată nu a identificat

faptul că recursul a fost examinat anterior, fiind respectate, totodată, dispozițiile

articolului 430 din Codul de procedură civilă, cu privire la subiecții abilitați cu dreptul

de a depune recurs.

În conformitate cu articolul 434 din Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale,

dacă legea nu prevede altfel. Termenul respectiv este de decădere și nu poate fi

restabilit. Această limită temporală este esențială pentru a asigura buna administrare a

La 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Bălți a expediat participanților la proces

copia deciziei integrale din 20 septembrie 2018 (f. d. 84). Astfel, potrivit avizului de

recepție, se atestă că Sorocan Anatolie a primit copia de pe actul contestat la 22

octombrie 2018 (f. d. 88). Recursul se consideră depus la grefa Curții Supreme de

Justiție la 26 octombrie 2018, de vreme ce a fost expediat prin intermediul oficiului

poștal.

Prin urmare, completul de judecată constată că cererea de recurs a fost depusă în

cadrul termenului prevăzut supra.

În continuare, completul de judecată a audiat raportul verbal al judecătorului

raportor, cu privire la esența și temeiurile recursului, inclusiv dacă argumentele

recurentului referitoare la ilegalitatea deciziei atacate întrunesc criteriile formale din

articolul 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă.

Articolul 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă dictează regula principală,

potrivit căreia, părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în

cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept

material sau a normelor de drept procedural.

La acest capitol, alin. (2) și (3) din articolul 432 din Codul de procedură civilă

prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de

drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat. Iar, alin. (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a

recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut conduce

la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră că

Pagină 4 din 7

aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul în care

erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului. Mai mult, modul de prezentare și formulare a chestiunilor de drept a fost

explicitat în punctele 22 – 27 din Hotărârea explicativă nr. 5 din 11 noiembrie 2013 a

Plenului Curții Supreme de Justiție (a se vedea similar Trevisanato vs Italia; 16

decembrie 2016, parag. 22 – 23, 36).

În mod corespunzător, instanța de recurs notează că reglementările referitoare la

rigorile impuse de articolul 432 alin. (1) - (4) din Codul de procedură civilă sunt

redactate suficient de clar și îndeplinesc criteriul de previzibilitate. Mai mult, scopul

acestui articol este, atât de a proteja interesul recurentului de a obține, după caz,

casarea sau modificarea deciziei atacate, cât și de a păstra rolul Curții Supreme de

Justiție de a se ocupa numai de probleme de o importanță semnificativă specificat în

articolul 1 alin. (2) din Legea nr. 789-XIII din 26 martie 1996 (a se vedea Zubac,

ibidem, parag. 83, 105 - 106).

În consecință, limitările impuse de articolul 432 alin. (2) – (4) din Codul de

procedură civilă urmăresc un scop legitim, respectând în același timp cerințele

securității juridice și bunei administrări a justiției (a se vedea Beniamin Nersesyan vs

Armenia, 19 ianuarie 2010, parag. 22; Marc Brauer, ibidem, parag. 35; Miessen,

ibidem, parag. 67; Sturm vs Luxemburg, 27 iunie 2017, parag. 36; Zubac, ibidem,

parag. 98). Persoanele vizate trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (a se

vedea Ronald Vermeulen vs Belgia, 17 iulie 2018, parag. 44).

Astfel, instanța de judecată conchide că judecarea recursului, exercitat conform

rigorilor impuse de articolul 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are caracter

devolutiv numai pentru problemele de drept material și procedural. Curtea Supremă de

Justiție verifică doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt. În acest caz,

instanța de recurs nu cercetează cum a fost reflectată realitatea obiectivă a faptelor

determinate de instanțele ierarhic inferioare, cu excepția situației în care constatările

pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.

În speță, completul de judecată nu a identificat niciun indiciu care, la prima

vedere, ar putea ridica probleme de drept prin prisma articolului 432 alin. (3) din

Codul de procedură civilă.

Instanța de judecată observă că recurentul Sorocan Anatolie a criticat decizia din

20 septembrie 2018 a Curții de Apel Bălți în baza articolului 432 alin. (2) lit. b) și alin.

(4) din Codul de procedură civilă. Totuși, în virtutea principiului jura novit curia,

instanța de recurs are competența de a decide asupra caracterului juridic al

argumentelor inserate în cererea de recurs, prin examinarea lor, în lumina temeiurilor

articolului 432 alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Instanța de judecată notează că, pentru a motiva admiterea apelului avansat de

Sorocan Anatolie și încetarea procedurii, Curtea de Apel Bălți s-a călăuzit de articolul

265 lit. g) din Codul de procedură civilă.

Din analiza minuțioasă a conținutului cererii de recurs în raport cu decizia

contestată, reiese în mod cert că recurentul nu a propus o alternativă la soluția instanței

de apel. De altfel, acesta nu a convins despre necesitatea aplicării unui alt articol din

Pagină 5 din 7

Codul de procedură civilă, atât timp cât Î.I. „Didîc Nicolae” este radiată în mod oficial

și este lipsită de capacitate de folosință. În esență, Curtea de Apel Bălți a respins

argumentul recurentului referitor la faptul că ordinul lui de concediere a fost simulat,

întrucât lichidarea unității de muncă a fost una reală și corespunde temeiului legal de

concediere prevăzut la 86 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. În acest context, dacă

instanța ar purcede la examinarea cererii de recurs motivate într-o asemenea manieră,

atunci s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici împotriva actului

judecătoresc, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu și ar pune la îndoială

obiectivitatea și nepărtinirea completului de judecată. Or, un atare exercițiu este

inadmisibil în condițiile în care, prin prisma articolului 437 alin. (1) lit. f) din Codul de

procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă esența și temeiurile recursului,

argumentul ilegalității deciziei atacate, dar și propunerile respective.

Pe baza celor prezentate, completul de judecată constată că încălcările invocate,

exprimate sub forma unor enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu conțin exclusiv

chestiuni de drept și nu permit încadrarea lor în temeiurile prevăzute la articolul 432

alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod evident, lipsește o

formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de drept pusă în discuție

pentru a identifica esența cererii de recurs și ilegalitatea deciziei contestate, impuse de

articolul 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă (a se vedea, inter alia,

Petrovic vs Luxemburg, 17 februarie 2011, parag. 31 – 33, Sturm, ibidem, parag. 32).

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite instanței de judecată

de a reține existența temeiului prevăzut la articolul 433 lit. a) din Codul de procedură

civilă. În atare condiții, conjunctura respectivă confirmă că marja de apreciere a

instanței de recurs nu a fost disproporționată cu obiectivele securității raporturilor

juridice și bunei administrări a justiției, după caz, s-a accentuat rolul instanței supreme

de a interpreta uniform legea și de a soluționa litigiile apărute în cadrul aplicării

legilor, în raport cu obiecțiile formulate în recurs. Deci, în opinia instanței, normele de

drept nu au format un obstacol care să afecteze esența dreptului recurentului de acces

la un tribunal.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi auzit de o instanță”, garantat de

articolul 6 parag. 1 din C.E.D.O., instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre

judecătorească poate varia în funcție de natura deciziei în cauză și de trăsăturile

speciale ale procedurii în ordine de recurs (a se vedea, inter alia, Latourniere vs Franța,

10 decembrie 2002, parag. 2; Hansen vs Norvegia, 2 octombrie 2014, parag. 71 – 74).

În concepția instanței europene, articolul 6 parag. (1) nu impune motivarea detaliată a

deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice,

respinge un recurs ca fiind lipsit de șanse de succes (a se vedea, mutatis mutandis,

Kukkonen vs Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie 2009, parag. 24; Papaioannou vs Grecia, 2

iunie 2016, parag. 45; Baydar vs Olanda, 24 aprilie 2018, parag. 46; Guelfucci vs

Franța, 3 iulie 2018, parag. 42 - 44). Aceste raționamente se transpun direct în cazul de

față, de vreme ce esența și temeiurile din recursul dedus judecății, inclusiv și

argumentele din el, nu sunt în stare să afecteze legalitatea deciziei atacate sau a

procedurii în ansamblu.

Pagină 6 din 7

Având în vedere circumstanțele care preced, completul de judecată decide în

mod unanim că recursul declarat de către Sorocan Anatolie nu ridică probleme de

drept și nu poate fi acceptat spre examinare în fond, urmând a fi considerat

inadmisibil.

În conformitate cu articolul 270, articolul 433 lit. a) și articolul 440 alin. (1) din

Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se consideră inadmisibil recursul declarat de către Sorocan Anatolie.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

Judecătorul Tatiana Vieru

Judecători Nicolae Craiu

Victor Burduh

Pagină 7 din 7