- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 septembrie 2022
- Stat pârât
- UKR
- Articole
- Articolul 3
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 3
Meliksetyan împotriva Ucrainei
Traducere în română Auto
CAUZA CU MELIKSETYAN vs. UKRAINE (Documentul nr. 40057/11) HOTĂRÂREA STASBOURG 22 septembrie 2022 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Meliksetyan vs. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președinte, Lado Chanturia Mykola Gnatovskyy , judecători , și Martina Keller, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere: cererea (nu.
40057/11) împotriva Ucrainei depuse în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 21 iunie 2011 de către un național ucrainean, dl Edgar Samvelovich Meliksetyan, născut în 1980 și locuiește în Kharkiv („reclamantul”), care a fost acordată asistență juridică și a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Tarakkalo, avocat practicant în Kiev; hotărârea de a anunța cererea guvernului ucrainean („Guvernul”), reprezentată, cel mai recent, de agentul lor interimar, dna Davydchuk; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 1 septembrie 2022, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Prezentul caz se referă la acuzații, în conformitate cu articolele 3 și 13 din Convenție, că reclamantul a fost torturat de către poliție, plângerea sa nu a fost investigată în mod corespunzător și nu a fost disponibil niciun remediu eficace în ceea ce privește această plângere.
La 6 aprilie 2010, reclamantul s-a plâns la Ministerul Internului, declarând că, de la aproximativ ora 14:00 până la ora 19:00 p.m. în ziua anterioară, el a fost deținut arbitrar de trei ofițeri de poliție (denumit ulterior B., P. și Sh.) care l-au torturat în secția de poliție din districtul Frunzenskyi din Kharkiv pentru a-l forța să dea declarații auto-incriminante și că l-au dus ulterior să vadă expertul S., care a emis un raport fals care indică că nu a avut leziuni. După plângerile reclamantului, s-au ordonat evaluările forense, iar experții au încheiat (referințe din 18 mai 2010 și 9 decembrie 2013) că, la sau în jurul valorii de 5 aprilie 2010, el a susținut următoarele leziuni clasificate ca “minor”: traumatisme cerebrale, vânătăi (pe fața, cap, gât, piept, zona lombară, brațe și articulații de genunchi); abraziuni pe brațe; și un hematom renal subcapsular.
La 7 iunie 2010, biroul procurorului regional Kharkiv a instituit proceduri penale, în contextul cărora, la 17 februarie 2011, ofițerii Sh. și P. au fost arestați și înarmat în custodie. B., procedurile penale împotriva acestuia au fost inițiate la 15 ianuarie 2013 și, după ce au fost încheiate în mai multe ocazii și redeschise după apelurile reclamantului, au fost încheiate în cele din urmă la 7 octombrie 2013 pentru lipsa oricărei dovezi că a comis o infracțiune. Mai multe apeluri din partea reclamantului împotriva acestei decizii au fost respinse de Curtea de District Frunzenskyi și de Curtea de Apel Regională de Kharkiv la 11 octombrie și, respectiv, la 4 noiembrie 2013. Între timp, la 29 august 2011 ofițerii P. și Sh.
au fost angajate pentru judecată la Curtea de District Leninskyi din Kharkiv. După cum se pare din rezumatul făcut de această instanță, acuzația a fost bazată pe următoarea prezentare a faptelor: la aproximativ 2 p.m. la 5 aprilie 2010, după ce a obținut informații operaționale neoficiale pe care reclamantul le-a comis, Sh., însoțită de B., a târât reclamantul dintr-o mașină, l-a încătușat și l-a dus la secția de poliție. Ofițerii au ținut cătușul reclamantului a bătut acolo până la ora 19:00 fără a-și regulariza prezența la secția de poliție. În acea perioadă, Sh., alăturat ulterior de P., a încercat să forțeze reclamantul să dea declarații auto-incriminante. Reclamantul a refuzat și Sh. l-a prins de cap și l-a aruncat la podea.
l-a lovit în rinichi stâng și l-a lovit pe fața, stomacul, gâtul și înapoi. În mai multe ocazii reclamantul, care a rămas bătut, a pierdut conștiința. La 20 februarie 2014, Curtea a constatat că faptele stabilite în acuzarea au fost confirmate cu suficiente dovezi și că P. și Sh. au comis o infracțiune în temeiul articolului 365 al Codului Penal. Dispoziția a descris abuzul de autoritate de către un ofițer de aplicare a legii ca fiind implicat „violență ... [și] aplicarea de ... mijloace sau acte speciale [care au fost] dureroase sau degradante pentru victimă, [dar] lipsește orice element de tortură.” Curtea a condamnat ofițerii la șapte ani și șase luni de închisoare, i-a privat de rangele lor în calitate de ofițeri, și le-a interzis, pentru o perioadă de trei ani, să ocupe posturile de ofițeri de aplicare a legii.
Curtea de District Leninskyi i-a permis, de asemenea, în parte, o cerere civilă depusă de reclamant, compensand costurile sale de tratament medical în măsura în care s-au constatat că acestea sunt justificate și i-a acordat 20.000 de hryvnie ucrainene în ceea ce privește prejudiciile morale. La 8 iulie 2014, Curtea Regională de Apel Kharkiv, revizuind cazul în apel de către părți, a hotărât că P. și Sh. (înca deținute în reținere) ar putea fi eliberate din continuare deținute în temeiul Legii de la Amnesty din 2014, în special pentru că au servit deja mai mult de un sfert din condamnarea la închisoare și pentru că infracțiunile lor nu au implicat „violență [care a constituit] un pericol pentru viață și sănătate.” Curtea a inversat, de asemenea, interdicția privind posturile lor de ocupare în organele de aplicare a legii.
Reclamantul a depus un recurs de cassare, susținând în special că, având în vedere natura infracțiunilor, nu au putut fi aplicate legile de amnistia. El se plângea, de asemenea, că instanța nu a obligat urmărirea penală să examineze în continuare rolul B. în evenimentele în cauză, deși au stabilit că a participat la acestea și că expertul S., care a emis o declarație care indică în mod fals, la cererea ofițerilor de poliție, că reclamantul nu a avut leziuni după eliberarea sa, ar fi trebuit, de asemenea, să fi fost urmărit penal. La 26 septembrie 2014, Curtea civilă și penală specializată a constatat că reclamantul nu are dreptul să depună această plângere. 2014, Guvernul a susținut că plângerile reclamantei cu privire la presupusele maltraturi au fost prematuri, deoarece procedurile penale împotriva Sh.
și P. au fost în așteptare în acel moment. Ei au susținut, de asemenea, că nu există motive pentru a considera că ancheta relevantă a fost ineficientă și că, prin urmare, această plângere a fost vădit nefondată. În cele din urmă, ei susțin că nu a existat încălcarea articolului 13. 11. Reclamantul își menținea plângerile. El susține, în special, că ofițerii P. și Sh. nu ar fi trebuit să fi fost eliberați din pedeapsă; și că ofițerul B. și expertul S. au fost scutiți injust de răspundere penală ca urmare a anchetei false. 12. Curtea respinge argumentul de neeșuare al Guvernului, deoarece și-a pierdut justificarea privind încheierea procedurii (a se vedea, în special, Cestaro c. Italia , nr. 6884/11, §§§ 145-49, 7 aprilie 2015, cu alte referințe, consideră, de asemenea, că plângerile reclamantului nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau neadmisibile din alte motive și trebuie declarate admisibile.
13. Principiile generale relevante în ceea ce privește art. 3 din Convenția au fost rezumate în Gäfgen c. Germania ([GC], nr. 22978/05, §§ 87-93 și 115-19, CEDH 2010) și Cestaro (citate mai sus, §§ 204-12 și 215). 14. Curtea constată că în cazul în care se află în acest caz, judecătorii interne au constatat că doi ofițeri de poliție au fost vinovați de tratament nepotrivit reclamantului, în vederea coerciției să-l dea declarații auto-incriminante (a se vedea punctul 6 mai sus). Aceste concluzii constituie motive suficiente pentru ca Curtea să concludă că statul este responsabil pentru maltraturile sale.
Respectând multiplicitatea rănilor suferite de reclamant, locațiile dispersate și circumstanțele în care au fost susținute – inclusiv durata maltraturilor, natura deliberată, scopul său și vulnerabilitatea reclamantului în legătură cu deținerea și interogarea ofițerilor în încălcarea legii aplicabile – Curtea consideră că acest tratament a atins nivelul de severitate care trebuie clasificat ca tortură (pentru exemple relevante, a se vedea Valeriu și Nicolae Roșca c. Moldova , nr. 41704/02, § 64, 20 octombrie 2009 și Belousov c. Ucraina , nr. 4494/07, §§ 67-68, 7 noiembrie 2013). 15. În ceea ce privește presupusa ineficacitate a anchetei, Curtea constată că P. și Sh. au fost condamnați pentru abuz de autoritate în sensul Codului penal care a exclus în mod expres actele de tortură (a se vedea punctul 6 de mai sus).
În plus, la 8 iulie 2014 Curtea de Apel a eliberat ambii ofițeri de la îndeplinirea părții remarcate din închisoarea lor și a anulat interdicția privind posturile lor de ocupare în organele de aplicare a legii, după ce a constatat că infracțiunile lor „nu implică violență [care a constituit] un pericol pentru viață și sănătate” (a se vedea punctul 7 de mai sus). 16. Procedura penală împotriva B. (al treilea ofițer implicat de reclamant în presupusa sa tortură), a instituit aproape trei ani după evenimentele în cauză și marcat de repartițiile repetate pentru reinvestire, au fost în cele din urmă închise pentru lipsa oricărui dovada că a comis o infracțiune. Se pare, de asemenea, că nici o acțiune disciplinară sau orice altă răspundere nu a fost impusă pentru el, deși, astfel cum s-a stabilit în timpul Sh.
și procesul lui P., el a participat la arestarea reclamantului și transferul forțat la secția de poliție, care nu au fost regulate în nici un fel, și a fost prezent în timpul interogatoriului (a se vedea punctul 6 de mai sus). 17. Având în vedere jurisprudența sa bine stabilită, Curtea consideră că elementele prezentate la alineatele (1) 15-16 de mai sus sunt suficiente pentru a concluziona că ancheta privind presupusa tortura a reclamantului nu a fost în conformitate cu cerințele articolului 3 (a se vedea Yeter v. Turcia , nr. 33750/03 , § 70, 13 ianuarie 2009, cu alte referințe; Valeriu și Nicolae Roșca , citate mai sus §§ 71-74; Myumyun v. Bulgaria , nr. 67258/13 , §§ 70-78, 3 noiembrie 2015; și Shestopalov v. Rusia , nr. 46248/07, §§ 54, 28 martie 2017). 18. În consecință, s-a încălcat art. 3 din Convenție în cadrul membrelor sale de fond și de proces.
19. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea consideră că principalele întrebări juridice formulate în prezenta cerere au fost abordate și că nu este necesar să se abordeze alte chestiuni în temeiul articolului 3 sau examinează plângerea în conformitate cu art. 13 separat (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47847/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul, care a fost acordat ajutor juridic, a solicitat 50.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. El a solicitat, de asemenea, 7,125 EUR în ceea ce privește taxele juridice suportate în fața instanțelor interne și a Curții și 865 EUR în cheltuielile administrative și poștale neespecificate.
Taxele fiind neajustate, reclamantul a solicitat transferul de atribuire direct la contul avocatului său, dl Tarakkalo. El a prezentat o copie a unui contract și a unui time de la care se pare că avocatul a cheltuit șaptezeci de ani 21. Guvernul a susținut că aceste cereri sunt excesive și că nu au fost prezentate dovezi care justifică cheltuielile avocatului. 22. Hotărârea în mod echitabil, Curtea aprobă reclamantul EUR 8 000 de euro în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi taxabil. Acesta acordă în continuare 1 500 EUR pentru taxe juridice, precum și orice impozit care poate fi taxabil pentru el, care să fie transferat în contul dlui Tarahkhkalo, astfel cum solicită reclamantul.
23. Curtea consideră, de asemenea, oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; declară că reclamantul a fost supus torturei de către ofițerii de poliție în încălcarea articolului 3 din convenție; susține că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție din cauza lipsei unei anchete eficace privind acuzațiile de tortură ale reclamantului; susține că nu este necesar să se examineze în mod separat plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1,500 EUR (o mie de cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește taxele juridice, care urmează să fie transferat la contul dlui Tarakhalo, avocatul reclamantului; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 septembrie 2022, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului
FIFTH SECTION
CASE OF MELIKSETYAN v. UKRAINE (Application no. 40057/11) JUDGMENT STRASBOURG 22 September 2022 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Meliksetyan v. Ukraine, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of: Stéphanie Mourou-Vikström , President, Lado Chanturia , Mykola Gnatovskyy , Judges, and Martina Keller, Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 40057/11) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 21 June 2011 by a Ukrainian national, Mr Edgar Samvelovich Meliksetyan, born in 1980 and living in Kharkiv (“the applicant”) who had been granted legal aid and was represented before the Court by Mr M. Tarakhkalo, a lawyer practising in Kyiv; the decision to give notice of the application to the Ukrainian Government (“the Government”), represented, most recently, by their acting Agent, Ms O. Davydchuk; the parties’ observations; Having deliberated in private on 1 September 2022, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The present case concerns allegations, under Articles 3 and 13 of the Convention, that the applicant was tortured by the police, his complaint was not properly investigated and no effective remedies were available in respect of that complaint.
On 6 April 2010 the applicant complained to the Ministry of the Interior, stating that from about 2 p.m. until 7 p.m. on the previous day he had been arbitrarily detained by three police officers (subsequently identified as B., P. and Sh.) who had tortured him in the Frunzenskyi district police station in Kharkiv to coerce him into giving self-incriminating statements and that they had subsequently taken him to see expert S., who had issued a false report indicating that he had no injuries.
Following the applicant’s complaints, forensic assessments were ordered and the experts concluded (reports of 18 May 2010 and 9 December 2013) that on or around 5 April 2010 he had sustained the following injuries classified as “minor”: cerebral trauma, bruising (on the face, head, neck, chest, lumbar area, arms and knee joints); abrasions on arms; and a subcapsular kidney haematoma.
On 7 June 2010 the Kharkiv regional prosecutor’s office instituted criminal proceedings, within the context of which on 17 February 2011 officers Sh. and P. were arrested and remanded in custody. As regards officer B., criminal proceedings against him were initiated on 15 January 2013 and, after having been terminated on several occasions and reopened following appeals by the applicant, were eventually closed on 7 October 2013 for want of any evidence that he had committed an offence. Further appeals by the applicant against that decision were dismissed by the Frunzenskyi District Court and the Kharkiv Regional Court of Appeal on 11 October and 4 November 2013 respectively.
In the meantime, on 29 August 2011 officers P. and Sh. were committed for trial at the Leninskyi District Court in Kharkiv. As appears from the summary made by that court, the indictment was based on the following presentation of facts: at about 2 p.m. on 5 April 2010, having allegedly obtained unofficial operational information that the applicant had committed criminal acts, Sh., accompanied by B., dragged the applicant out of a car, handcuffed him and took him to the police station. The officers kept the applicant handcuffed there until about 7 p.m. without regularising his presence at the police station. During that period, Sh., subsequently joined by P., tried to coerce the applicant into giving self-incriminating statements. The applicant refused and Sh. grabbed him by his head and threw him to the floor. P. punched him in the left kidney and hit him on the face, stomach, neck and back. On several occasions the applicant, who remained handcuffed, lost consciousness. It also appears from the court’s summary that B. was present during the questioning.
On 20 February 2014 the court found that the facts as established in the indictment had been corroborated by sufficient evidence and that P. and Sh. had committed an offence under Article 365 § 2 of the Criminal Code. The provision described abuse of authority by a law-enforcement officer as involving “violence ... [and the] application of ... special means or acts [which were] painful or degrading for the victim, [but] lacking any elements of torture”. The court sentenced the officers to seven years and six months’ imprisonment, deprived them of their ranks as officers, and prohibited them, for a period of three years, from occupying posts as law-enforcement officers. The Leninskyi District Court also allowed in part a civil claim lodged by the applicant, compensating his medical treatment costs in so far as they were found to be substantiated, and awarded him 20,000 Ukrainian hryvnias in respect of non-pecuniary damage.
On 8 July 2014 the Kharkiv Regional Court of Appeal, reviewing the case on appeal by the parties, decided that P. and Sh. (still detained on remand) could be released from further detention under the Amnesty Act of 2014, in particular because they had already served more than one-quarter of their prison sentence and because their offences had not involved “violence [which posed] a danger to life and health.” The court also reversed the prohibition on their occupying posts in law-enforcement bodies.
The applicant lodged a cassation appeal, arguing in particular that, regard being had to the nature of the offences, amnesty laws could not be applied. He also complained that the courts had not obliged the prosecution to further investigate B.’s role in the events in question, although they had established that he had participated in them and that expert S., who had issued a statement falsely indicating, at the request of police officers, that the applicant had no injuries upon his release, should have also been criminally prosecuted.
On 26 September 2014 the Higher Specialised Civil and Criminal Court found that the applicant had no standing to lodge that complaint.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLES 3 and 13 OF THE CONVENTION
In their initial observations submitted on 31 March 2014, the Government argued that the applicant’s complaints concerning the alleged ill-treatment had been premature, as the criminal proceedings against Sh. and P. had been pending at that time. They further submitted that there was no reason to consider that the relevant investigation had been ineffective and that that complaint was therefore manifestly ill-founded. Lastly, they argued that there had been no breach of Article 13.
The applicant maintained his complaints. He argued, in particular, that officers P. and Sh. should not have been released from punishment; and that officer B. and expert S. had been unfairly spared criminal liability as a result of flawed investigation.
The Court dismisses the Government’s non-exhaustion argument, as it has lost its rationale on completion of the proceedings (see, in particular, Cestaro v. Italy , no. 6884/11, §§ 145-49, 7 April 2015, with further references). It further considers that the applicant’s complaints are not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds and must be declared admissible.
The relevant general principles in respect of Article 3 of the Convention have been summarised in Gäfgen v. Germany ([GC], no. 22978/05, §§ 87-93 and 115-19, ECHR 2010) and Cestaro (cited above, §§ 204-12 and 215).
The Court notes that in the present case the domestic courts found two police officers guilty of having ill-treated the applicant with a view to coercing him to give self-incriminating statements (see paragraph 6 above). These findings constitute sufficient grounds for the Court to conclude that the State is responsible for his ill-treatment. Regard being had to the multiplicity of the injuries sustained by the applicant, their dispersed locations and the circumstances in which they were sustained – including the duration of the ill-treatment, its deliberate nature, its purpose and the applicant’s vulnerability vis-à-vis the officers’ detaining and questioning him in blatant breach of the applicable law – the Court considers that this treatment attained the level of severity to be classified as torture (for relevant examples, see Valeriu and Nicolae Roșca v. Moldova , no. 41704/02, § 64, 20 October 2009; and Belousov v. Ukraine , no. 4494/07, §§ 67-68, 7 November 2013).
As regards the alleged ineffectiveness of the investigation, the Court notes that P. and Sh. were convicted of abuse of authority within the meaning of the Criminal Code which expressly excluded acts amounting to torture (see paragraph 6 above). Moreover, on 8 July 2014 the Court of Appeal released both officers from serving the outstanding part of their prison sentence and reversed the prohibition on their occupying posts in law-enforcement bodies, having found that their offences “did not involve violence [which posed] a danger to life and health” (see paragraph 7 above).
Criminal proceedings against B. (the third officer implicated by the applicant in his alleged torture), instituted nearly three years after the events in issue and marked by repeated remittals for reinvestigation, were eventually closed for want of any evidence that he had committed an offence. It also appears that no disciplinary action or any other liability was imposed on him, although, as established during Sh. and P.’s trial, he took part in the applicant’s arrest and forceful transfer to the police station, which were not regularised in any manner, and was present during the applicant’s questioning (see paragraph 6 above).
In the light of its well-established case-law, the Court considers that the elements presented in paragraphs 15-16 above are sufficient for it to conclude that the investigation into the applicant’s alleged torture was not in compliance with the requirements of Article 3 (see Yeter v. Turkey , no. 33750/03, § 70, 13 January 2009, with further references; Valeriu and Nicolae Roșca , cited above, §§ 71-74; Myumyun v. Bulgaria , no. 67258/13, §§ 70-78, 3 November 2015; and Shestopalov v. Russia , no. 46248/07, §§ 51 ‑ 54, 28 March 2017).
There has accordingly been a violation of Article 3 of the Convention under its substantive and procedural limbs.
Having regard to the above findings, the Court considers that the main legal questions raised in the present application have been addressed, and that there is no need to address any further matters under Article 3 or examine the complaint under Article 13 separately (see Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v. Romania [GC], no. 47847/08, § 156, ECHR 2014).
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. The applicant, who had been granted legal aid, claimed 50,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage. He also claimed EUR 7,125 in respect of legal fees incurred before the domestic courts and the Court and EUR 865 in unspecified administrative and postal expenses. The fees being outstanding, the applicant requested that the award be transferred directly to the account of his lawyer, Mr M. Tarakhkalo. He submitted a copy of a contract and time sheets, from which it appears that the lawyer spent seventy ‑ five hours at the rate of EUR 95 per hour and incurred EUR 855 in postal and other unspecified expenses.
The Government submitted that those claims were excessive and that no evidence justifying the lawyer’s expenses had been presented.
Ruling on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 8,000 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable. It further awards the applicant EUR 1,500 for legal fees, plus any tax that may be chargeable to him, to be transferred to the account of Mr M. Tarakhkalo, as requested by the applicant.
The Court further considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that the applicant was subjected to torture by the police officers in violation of Article 3 of the Convention; Holds that there has been a violation of Article 3 of the Convention on account of the lack of an effective investigation into the applicant’s allegations of torture; Holds that it is not necessary to examine separately the complaint under Article 13 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 8,000 (eight thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of legal fees, to be transferred to the account of Mr M. Tarakhkalo, the applicant’s lawyer; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 22 September 2022, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Deputy Registrar President