3ra-1216/18 — încasarea prejudiciului material cu titlul de indemnizatiei unica de concediere,incasarea penalitatii de intirziere, a cheltuielilor de judecata

3ra-1216/18 — încasarea prejudiciului material cu titlul de indemnizatiei unica de concediere,incasarea penalitatii de intirziere, a cheltuielilor de judecata (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr.3ra-1216/18

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (Jud: C. Roșca)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Jud: A. Bostan, V. Negru, A. Pahopl)

D E C I Z I E

17 octombrie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele ședinței, judecătorul Tatiana Vieru

Judecători: Galina Stratulat

Nicolae Craiu

Victor Burduh

Nina Vascan

examinând cererea de recurs declarat de către Inspectoratul General al Poliției,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Gheorghe Popa

împotriva Inspectoratului General al Poliției cu privire la încasarea prejudiciului

material cu titlul de indemnizației unică de concediere, penalității de întârziere și a

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care

s-a respins apelul depus de Inspectoratul General al Poliției și s-a menținut hotărârea

din 3 mai 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

c o n s t a t ă :

La 30 mai 2016, Gheorghe Popa a depus cerere de chemare în judecată

împotriva Inspectoratului General al Poliției cu privire la încasarea prejudiciului

material cu titlul de indemnizației unică de concediere, penalității de întârziere și a

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul Gheorghe Popa a indicat că, prin ordinul nr.

380 ef. din 27 iunie 2014 al Inspectoratului General al Poliției cu privire la

întreruperea raporturilor de serviciu, rezilierea contractului individual de muncă, a

încetat serviciul în politie, precum și contractul individual de muncă în corespundere

cu Legea cu privire la activitatea poliției și statutul polițistului nr. 320 din 27

decembrie 2012.

Gheorghe Popa a indicat că la eliberarea din serviciu în legătură cu pensionarea,

Inspectoratul General al Poliției urma să-i achite indemnizație unică de concediere

în mărime de 14 salarii lunare în sumă totală de 66 368,82 lei.

1

Reclamantul Gheorghe Popa a menționat că, la 23 iunie 2015, Inspectoratul

General al Poliției i-a achitat indemnizația unică de concediere în sumă de 54 422,43

lei, iar restul sumei în mărime de 11 946,39 lei a fost reținută ca impozit pe venit.

În acest context reclamantul a notat că, indemnizația unică a fost achitată cu

361 zile întârziere, fiind reținută suma de 11 946,39 lei în baza modificărilor operate

în Codul Fiscal prin Legea nr. 71 din 12 aprilie 2015, în vigoare din 1 mai 2015,

potrivit căreia au fost abrogate prevederile art. 20 lit. g) Cod fiscal, care stabileau ca

tip de venit neimpozabil indemnizația de concediere.

Astfel reclamantul a explicat că dreptul la obținerea indemnizației a survenit la

27 iunie 2014, înainte de operarea modificărilor în Codul Fiscal prin Legea nr. 71

din 12 aprilie 2015, în vigoare din 1 mai 2015, însă din vina angajatorului exprimată

prin neonorarea la timp a obligațiilor financiare i-a fost cauzat un prejudiciu

material.

Nefiind de acord cu suma reținută drept impozit pe venit, reclamantul a depus

o cerere în adresa Inspectoratului General al Poliției, prin care a solicitat achitarea

integrală a indemnizației de concediere.

Prin răspunsul nr. 34/2-P-46/16 din 25 martie 2016 a Inspectoratului General

al Poliției, cererea reclamantului a fost respinsă, deoarece reținerile au fost efectuate

în conformitate cu legislația și actele normative în vigoare.

Solicită Gheorghe Popa încasarea din contul Inspectoratului General al Poliției

în beneficiul său a prejudiciului material cu titlul de indemnizației unică de

concediere în sumă de 11 946 lei și încasarea penalității de întârziere în mărime de

23 934 lei.

Prin hotărârea din 3 mai 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-a admis

parțial acțiunea depusă de Gheorghe Popa. S-a încasat din contul Inspectoratului

General al Poliție în beneficiul lui Gheorghe Popa prejudiciul material cu titlul de

indemnizației unică de concediere în mărime de 11 946,39 lei, penalitatea de

întârziere în sumă de 11 944,80 lei (180 zile de întârziere). În rest pretențiile cu

privire la încasarea penalității au fost respinse (f.d. 71-76).

Prin decizia din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

depus Inspectoratul General al Poliției și s-a menținut hotărârea din 3 mai 2017 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Centru (f.d. 94-99).

La 7 mai 2018, Curtea de Apel Chișinău a expediat în adresa participanților la

proces copia deciziei adoptate (f.d. 100).

La 13 iulie 2018, Inspectoratul General al Poliției a depus recurs împotriva

deciziei din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe cu emiterea

unei noi decizii cu privire la respingerea acțiunii.

Recurentul Inspectoratul General al Poliției, în motivarea recursului, a indicat

că instanțele de judecată la adoptarea hotărârilor contestate, au aplicat și interpretat

eronat normele dreptului material aplicabile raportului juridic litigios în partea

admiterii acțiunii.

Recurentul a menționat că la examinarea cauzei, instanțele de judecată au dat

apreciere doar argumentelor invocate de intimat și nu s-a condus de rigorile art. 10

alin. (1) din Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, care

2

prevede expres că politia este finanțată de la bugetul de stat și din alte surse

neinterzise de lege.

În acest sens recurentul a relatat că cheltuielile la capitolul indemnizații la

încetarea raporturilor de muncă sunt de ordin neprevăzut și nu au putut fi prevăzute

la planificarea bugetului pe anul 2014, astfel depășind sumele alocate în acest sens.

De asemenea recurentul a specificat că instanțele nu au ținut cont că în vederea

achitării datoriilor, Inspectoratul General al Poliției a înaintat un șir de demersuri în

adresa conducerii Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Finanțelor, care este

organul ierarhic superior cu solicitarea de alocare a surselor financiare.

Recurentul a invocat că la 28 aprilie 2015 a intrat în vigoare Legea bugetului

de stat pentru anul 2015, astfel în luna mai 2015 au fost înaintate spre aprobare

Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Finanțe planurile de finanțare cu

planificarea surselor financiare pentru plata indemnizațiilor de concediere.

Astfel recurentul a notat că între timp, prin Legea nr. 71 din 12 aprilie 2015, în

vigoare din 1 mai 2015, a fost abrogată art. 20 lit. g) Cod fiscal în calitate de sursă

de venit neimpozabilă indemnizația de concediere. Ministerul Afacerilor Interne în

scopul aplicării corecte a prevederilor art. 20 lit. g) Cod fiscal a intervenit cu

demersuri în adresa Serviciului Fiscal de stat și Ministerului Finanțelor, care prin

răspunsuri au indicat asupra obligativității de impozitare a venitului obținut din

indemnizația unică de concediere.

Consideră că prevederile art. 330 Codul muncii urmează a fi analizate prin

coroborare cu prevederile enunțate mai sus, deoarece alin. (1) din articolul 330

Codul muncii stabilește exhaustiv cazurile în care de facto este stabilită vinovăția

angajatorului. Respectiv recurentul a indicat că nici una din cazurile stabilite la art.

330 alin. (1) Codul muncii nu pot fi imputate Inspectoratului General al Poliției.

La 13 august 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs depusă de

Inspectoratul General al Poliției lui Gheorghe Popa, informându-l că referința se

depune în termen de o lună de la data primirii scrisorii. În mod corespunzător, dacă

referința nu a fost prezentată în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide

în lipsa acesteia.

La 24 august 2018, Gheorghe Popa a depus referință la cererea de recurs, prin

care a solicitat declararea recursului ca fiind inadmisibil.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Astfel, prin prisma dispoziției citate, completul Colegiului civil, comercial și

de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră în termen

recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției la 13 iulie 2018 împotriva

deciziei din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, din următoarele motive.

În procedura de filtru, instanța de recurs a reținut că decizia integrală a

instanței de apel din 6 februarie 2018 a fost expediată în adresa părților la 7 mai

2018, însă la materialele cauzei nu există dovada recepționării efective de către

recurent a deciziei Curții de Apel Chișinău expediată de instanța de apel (f. d. 100).

Totodată, completul judiciar menționează că la 17 mai 2018, Judecătoria

Chișinău, sediul Centru a expediat în adresa Inspectoratului General al Poliției

3

decizia instanței de apel, iar conform avizului de recepție se confirmă faptul că

recurentul a recepționat copia deciziei instanței de apel la 28 mai 2018 (f.d. 104) .

În aceeași ordine de idei, materialele cauzei au confirmat faptul că recursul nu

a fost examinat anterior, fiind respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de

procedură civilă.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 a Curții Supreme de Justiție recursul

supus judecării a fost considerat admisibil spre examinare în fond (f. d.137).

În conformitate cu art. 441 din Codul de procedură civilă, în cazul în care

recursul este considerat admisibil, un complet din 5 judecători examinează fondul

recursului.

În corespundere cu art. 444 din Codul de procedură civilă, recursul s-a examinat

fără înștiințarea participanților la proces, însă data și ora ședinței a fost plasată pe

pagina web a Curții Supreme de Justiție. Astfel, Colegiul a decis inoportună

invitarea acestora, întrucât argumentele expuse în cererea de recurs au fost formulate

cu suficientă precizie pentru a permite instanței verificarea legalității hotărârii

atacate. Totodată, toate punctele de drept care puteau exista în această cauză pot fi

cercetate și soluționate în mod adecvat pe baza înscrisurilor prezente la dosar. În

esență, recurentul și intimații au avut posibilitatea să își prezinte poziția în scris și să

răspundă la concluziile părții adverse. Mai mult, nici un participant nu a solicitat

audierea publică a cauzei sale (a se vedea, mutatis mutandis, Auza Vilho Eskelinen

și alții v. Finlanda, 19 aprilie 2007, parag. 72 – 75, Eriksson v. Suedia, 12 aprilie

2012, parag. 66, 72, Pönkä v. Estonia, 8 noiembrie 2016, parag. 33 – 34).

Suplimentar, în parag. 26 – 27 din decizia Curții Constituționale nr. 95 din 19

decembrie 2016 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 444 din Codul

de procedură civilă, Curtea a statuat că în cazul procedurilor care au ca obiect

autorizarea unui apel sau care consacră verificarea unor aspecte de drept, și nu de

fapt, sunt îndeplinite condițiile articolului 6 din Convenție chiar dacă instanța de apel

sau de recurs nu oferă reclamantului posibilitate să se exprime în fața sa, în persoană.

Iar, în esență nu este afectat accesul liber la justiție.

Verificând decizia contestată în raport cu criticile formulate, în limitele

controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Colegiul civil, comercial și

de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul

declarat de Inspectoratul General al Poliției este întemeiat și urmează a fi admis

parțial.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă,

instanța, după ce judecă recursul, este în drept să admită recursul și să caseze integral

sau parțial decizia instanței de apel și hotărîrea primei instanțe, pronunțînd o nouă

hotărîre.

În conformitate cu articolul 432 alin. (2) lit. a) și c) din Codul de procedură

civilă, se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat

în cazul în care instanța judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată

și a interpretat în mod eronat legea;

Alineatul 4 din lege citată prevede că săvârșirea altor încălcări decât cele

indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul în care

instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească

4

a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Din perspectiva acestor temeiuri, recurentul a invocat că prevederile art. 330

Codul muncii urmează a fi analizate prin coroborare cu circumstanțele cauzei,

deoarece alin. (1) din articolul 330 Codul muncii stabilește exhaustiv cazurile în care

de facto este stabilită vinovăția angajatorului. Respectiv recurentul a indicat că nici

una din cazurile stabilite la art. 330 alin. (1) Codul muncii nu pot fi imputate

Inspectoratului General al Poliției pentru achitarea penalității .

Cu privire la argumentele date, instanța de recurs învederează că are

competență de a efectua un control al legalității deciziei atacate, nu și temeiniciei ei

în fapt. Astfel, se vor reține circumstanțele de fapt, privite în ansamblu, care au fost

stabilite de instanțele de judecată în fazele procesual anterioare, cu excepția situației

în care constatările lor pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.

Astfel instanța de recurs notează că circumstanțele cauzei prezentate de părți și

determinate de instanțele de judecată în fazele procesuale anterioare denotă că prin

ordinul Inspectoratului General al Poliției nr. 380 ef din 27 iunie 2014, Gheorghe

Popa a încetat serviciul în poliție, precum și contractul individual de muncă conform

art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la

activitatea poliției și statutul polițistului, în legătură cu împlinirea vechimii în muncă

ce permite dreptul la pensie (f. d.9).

În acest context, Colegiul de control judiciar reiterează că prin certificatul

Inspectoratului de poliție Ungheni nr. 2416 din 19 februarie 2016, se confirmă faptul

că la momentul eliberării din serviciu și anume 27 iunie 2014, angajatorul nu i-a

achitat lui Gheorghe Popa indemnizația de eliberare din serviciu (f. d. 10).

Conform informației nr. 202 din 29 februarie 2016, eliberată de Inspectoratul

General al Poliției, se certifică faptul că, lui Gheorghe Popa i-a fost calculată

indemnizația de concediere în mărime de 66 368,82 lei, fiind reținut din această

sumă impozitul pe venit în sumă de 11 946,39 lei (f.d. 11).

Respectiv prin ordinul de plată nr. 316063285 din 24 iunie 2015, angajatorul a

transferat la contul cardului bancar a lui Gheorghe Popa, indemnizația de concediere

în mărime de 54 000 lei (f.d. 13).

Instanța de recurs remarcă că din certificatul Inspectoratului de poliție Ungheni

nr. 2416 din 19 februarie 2016, rezultă că din indemnizația de concedere în mărime

de 66 368,82 a fost reținut impozitul pe venit în sumă de 11 946,39 lei, dat fiind

faptul că începând cu 1 mai 2016, indemnizația de concediere cade sub incidența art.

18 lit. o) Cod fiscal, ca sursă de venit impozabilă (f. d. 10).

Nefiind de acord cu reținerea sumei drept impozit pe venit, Gheorghe Popa a

depus cerere în adresa Inspectoratului General al Poliției, prin care a solicitat

încasarea prejudiciului material cu titlul de indemnizației unică de concediere

reținută drept impozit pe venit în mărime de 11 946,39 lei (f.d. 6).

Prin răspunsul nr. 34/2-P/16 din 25 martie 2016 a Inspectoratului General al

Poliției, cererea a fost respinsă, deoarece începând cu 1 mai 2016, indemnizația de

concediere cade sub incidența art. 18 lit. o) Cod fiscal, ca sursă de venit impozabilă

(7-8).

5

Astfel, Gheorghe Popa a considerat că Inspectoratul General al Poliției a

încălcat prevederile Codului fiscal existente la momentul încetării contractului

individual de muncă și Codul muncii și a înaintat prezenta cerere de chemare în

judecată cu privire la încasarea prejudiciului material cu titlul de indemnizației unică

de concediere, penalității de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Instanța de recurs remarcă că, atât prima instanța, cât și instanța de apel, fiind

învestite cu judecarea prezentei cauze, au hotărât că pretențiile înaintate de Gheorghe

Popa împotriva Inspectoratului General al Poliției sunt întemeiate și urmează a fi

admise parțial și au dispus încasarea din contul Inspectoratului General al Poliție în

beneficiul lui Gheorghe Popa prejudiciul material cu titlul de indemnizației unică de

concediere în mărime de 11 946,39 lei și penalitatea de întârziere în sumă de 11

944,80 lei (180 zile de întârziere). În rest pretențiile cu privire la încasarea penalității

au fost respinse.

Cu privire la acțiunea înaintată împotriva Inspectoratului General al Poliției,

instanța de apel a conchis că neîntemeiat a fost reținută suma de 11 946,39 lei drept

impozit pe venit, deoarece Gheorghe Popa a fost eliberat din funcție la 27 iunie 2014,

iar modificările în art. 20 Cod fiscal, prin care indemnizația de concedere a fost

exclusă din sursa de venit neimpozabilă au intrat în vigoare la 1 mai 2015. Totodată

instanța de apel a apreciat drept neîntemeiata întârzierea privind plata indemnizației

de concedere, fapt pentru care a fost încasată penalitatea de întârziere în sumă de 11

944,80 lei.

Intimatul Gheorghe Popa a preluat considerentele Curții de Apel Chișinău și a

menționat că soluția instanței este una întemeiată și legală.

Prin urmare, instanța de recurs constată că principala critică a recurentului în

ceea ce privește acțiunea înaintată vizează interpretarea articolului 20 lit. g) Cod

fiscal și a art. 330 Codul muncii.

În conformitate cu articolul 432 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă,

se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în

cazul în care instanța judecătorească: a interpretat în mod eronat legea;

Conform art. 65 alin. (2) lit. c) din Legea cu privire la activitatea Poliției și

statutul polițistului nr. 320 din 27 decembrie 2012, în cazul eliberării din serviciu în

legătură cu pensionarea sau din cauza reducerii personalului ori a lichidării

subdiviziunii, polițistului i se acordă o indemnizație unică în corespundere cu

vechimea calendaristică în serviciu în Poliție, de la 15 la 20 de ani în mărime de 10

salarii lunare.

Potrivit art. 20 lit. g) Cod fiscal în redacția Legii din 08 februarie 2007,

indemnizațiile de concediere stabilite conform legislației, este o sursă de venit

neimpozabilă.

Art. 143 alin. (1) lit. a) Codul muncii prevede că dacă nu se contestă cuantumul

tuturor sumelor ce se cuvin salariatului de la unitate, efectuarea achitărilor se face în

caz de încetare a contractului individual de muncă cu un salariat care continuă să

lucreze până în ziua eliberării din serviciu – în ziua eliberării.

Prin prisma dispozițiilor legale evocate, Colegiul lărgit stabilește corectitudinea

concluziei instanțelor de judecată ierarhic inferioare cu privire la temeinicia cerinței

6

lui Gheorghe Popa cu privire la încasarea indemnizației restante de eliberare din

serviciu în sumă de 11 946, 39 lei.

La acest capitol, instanța de judecată subliniază că Inspectoratul General al

Poliției la achitarea indemnizației de concedeiere lui Gheorghe Popa la 24 iunie 2015

incorect a aplicat instituția impozitării prin prisma art. 20 lit. g) Cod fiscal în redacția

Legii din 15 aprilie 2015, în vigoare din 1 mai 2015, deoarece indemnizația unică de

concediere urma a fi achită lui Gheorghe Popa la data concedierii acestuia, 27 iunie

2014, perioadă în care indemnizațiile unice de concediere erau atribuite la sursele de

venit neimpozabile.

Sub acest aspect, Colegiul lărgit notează că raportul juridic dintre părți a fost

consumat la ziua semnării ordinului de concediere și la acest moment cadrul legal

excepta de la impozitare indemnizația de concediere cuvenită lui Gheorghe Popa.

Prin urmare, instanța de recurs remarcă că achitărea indemnizației unice lui

Gheorghe Popa la 24 iunie 2015, după modificare art. 20 din Codul fiscal nu justifică

impozitarea acesteia, deoarece legea fiscală nu are efect retroactiv, fapt ce direct

rezultă din art. 3 alin. (4) Cod fiscal potrivit căruia impozitarea se efectuează în baza

prezentului cod și a altor acte normative adoptate în conformitate cu acesta, publicate

în mod oficial, și care sunt în vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea

impozitelor și taxelor.

Cu privire la pretenția privind încasarea din contul Inspectoratului General al

Poliției a penalității, recurentul a invocat că nu a fost constatată vinovăția acestuia

în achitarea indemnizației lui Gheorghe Popa în termenul stabilit de legislația

muncii.

Intimatul a participat la examinarea cauzei și a susținut că argumentele

recurentului sunt declarative și nu sunt probate.

Colegiul judiciar observă că instanțele de judecată au admis capătul de cerere

ce se referă la încasarea penalității, din motivul că indemnizația de concediere a fost

achitată cu întârziere din vina angajatorului.

Conform art. 330 alin. (2) Codul muncii, în caz de reținere, din vina

angajatorului, a salariului (art. 142), a indemnizației de concediu (art. 117), a plăților

în caz de eliberare (art.143) sau a altor plăți (art.123, 124, 127, 139, 186, 227 lit. j),

228 alin. (8) etc.) cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru

fiecare zi de întârziere, 0, 1 la sută din suma neplătită în termen.

În speță, prin prisma normei enunțate instanța de recurs reține că nu a fost

probată vina angajatorului la întârzierea achitării plăților de concediere a

reclamantului.

În susținerea acestei opinii se va reține prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului

care stipulează că poliția este finanțată de la bugetul de stat și alte surse neinterzise

de lege.

Prin adoptarea Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea

Poliției și statutului polițistului, au fost puse în aplicare unele garanții sociale, care

necesită surse financiare suplimentare, fiind totodată majorate și cuantumurile

indemnizației la încetarea raporturilor de muncă.

7

În raport de această normă legală, în speță se constată că Gheorghe Popa a

întrerupt raportul de muncă la 27 iunie 2014, iar indemnizația de concediere a fost

achitată la 24 iunie 2015.

Astfel, analizând circumstanțele enunțate în raport cu normele de drept supra

citate, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție consideră neîntemeiată concluzia instanțelor de judecată cu

privire la încasarea penalității în mărime de 11 944, 80 lei, deoarece nu a fost probată

vina angajatorului la întârzierea achitării plăților de concediere lui Gheorghe Popa.

În acest context, instanța de recurs indică că, în bugetul Inspectoratului General

de Poliție pentru anul 2014 nu a fost inclus la capitolul cheltuieli, achitarea

indemnizației de eliberare lui Gheorghe Popa. Mai mult, colegiul statuează că

bugetul de stat pentru anul 2015 a fost aprobat prin Legea bugetului de stat pentru

anul 2015 nr. 72 din 12 aprilie 2015, în vigoare din 28 aprilie 2014. Respectiv în

urma alocării suselor financiare suplimentare, angajatorul benevol la 24 iunie 2015

a transferat la contul de card a lui Gheorghe Popa indemnizația de concediere.

Prin urmare, neachitarea în termen a indemnizației lui Gheorghe Popa a fost

condiționată de aprobarea bugetului, care nu este în sarcina Inspectoratului General

de Poliție, ci a Ministerului Afacerilor Interne și altor organe de resort.

Succesiv este de accentuat că Inspectoratul General al Poliției a întreprins

măsuri în vederea soluționării chestiunii respective, fapt ce se confirmă prin

demersurile nr. 34/5-593 din 6 februarie 2014, nr. 34/5-201 din 4 septembrie 2014

și nr. 30/316 din 21 octombrie 2014, potrivit cărora Inspectoratul General al Poliției

a fost solicitat Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Finanțelor alocarea

surselor financiare suplimentare în scopul stingerii datoriilor (f.d. 51-55).

Din aceste considerente, instanța de recurs conchide că instanțele de judecată

incorect au apreciat circumstanțele cauzei, constatând că în speță au relevanță

sancțiunile prevăzute la art. 330 alin. (2) Codul muncii, pentru calcularea unei

penalități în mărime de 0,01% din suma achitată cu întârziere.

Pentru considerentele menționate, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a admite

recursul declarat, de a casa decizia din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău și

hotărârea din 3 mai 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, în partea admiterii

acțiunii cu privire la încasarea penalității cu emiterea în această parte a unei noi

hotărârii de respingere a acțiunii.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă,

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de

Justiție

d e c i d e:

Se admite cererea de recurs declarată de Inspectoratul General al Poliției.

Se cazează decizia din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău și hotărârea

din 3 mai 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, în cauza civilă intentată la

cererea de chemare în judecată depusă de Gheorghe Popa împotriva Inspectoratului

General al Poliției cu privire la încasarea prejudiciului material cu titlul de

indemnizației unică de concediere, penalității de întârziere și a cheltuielilor de

8

judecată, în partea admiterii pretenției cu privire la încasarea penalității, și se

pronunță în această parte o nouă hotărâre:

Se respinge ca fiind neîntemeiată acțiunea depusă de Gheorghe Popa împotriva

Inspectoratului General al Poliției cu privire la încasarea penalității de întârziere.

În rest, decizia din 6 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău și hotărârea din

3 mai 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru se mențin.

Decizia este irevocabilă.

Președintele ședinței,

Judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Galina Stratulat

Nicolae Craiu

Victor Burduh

Nina Vascan

9