2ra-356/17 — încasarea indemnizatiei unice de concediere si a penalitătii de întîrziere

2ra-356/17 — încasarea indemnizatiei unice de concediere si a penalitătii de întîrziere (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

prima instanță: O. Mironov dosarul nr. 2ra-356/17

instanța de apel: Iu. Grosu, A. Corcenco, D. Corolevschi

Î N C H E I E R E

15 martie 2017 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele ședinței, judecătorul Iulia Sîrcu

Judecătorii Sveatoslav Moldovan, Mariana Pitic

examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către

Inspectoratul General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată a lui Veaceslav Harabari

împotriva Inspectoratului de Poliție Dondușeni și Inspectoratului General al

Poliției al Ministerului Afacerilor Interne cu privire la încasarea indemnizației

unice de concediere și a penalității de întârziere,

împotriva deciziei Curții de Apel Bălți din 27 noiembrie 2016, prin care a

fost admis apelul declarat de către Veaceslav Harabari, casată parțial hotărârea

Judecătoriei Dondușeni din 19 mai 2016 și emisă în această parte o nouă hotărâre,

c o n s t a t ă:

La data de 16 februarie 2016, Veaceslav Harabari a depus cerere de chemare

în judecată împotriva Inspectoratului de Poliție Dondușeni și Inspectoratului

General al Poliției al MAI cu privire la încasarea indemnizației unice de

concediere și a penalității de întârziere.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că, în baza ordinului

Inspectoratului General al Poliției nr. 414 ef din 11 iulie 2014, a fost încetat

serviciul în poliție, precum și contractul individual de muncă, conform art. 47 alin.

(1) lit. e) al Legii cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului nr. 320 din

27 decembrie 2012, din cauza stării de sănătate, în cazul recunoașterii incapacității

de a exercita serviciul în Poliție, în conformitate cu decizia comisiei medicale

speciale a MAI, cu achitarea indemnizației unice de concediere conform art. 65

alin. (2) al Legii enunțate.

Menționează că, conform certificatului despre întreținerea bănească nr. 2 din

30 iulie 2014, i-a fost calculată indemnizația unică de concediere în mărime de

51 775 lei, însă la data de 04 iunie 2015, pe card a fost transferată suma de

42 727,20 lei.

Relevă că, la data de 06 noiembrie 2015, prin ordinul Inspectoratului

General al Poliției nr. 784 ef, a fost modificat pct. 4 subpct. 4.1 al ordinului nr. 414

ef. din 11 iulie 2014, fiind substituită sintagma „ofițer urmărire penală al Secției

1

urmărire penală”, cu sintagma „șef al Sectorului de poliție nr. 3 (Tîrnova)”, motiv

din care, la data de 17 decembrie 2015, i-a fost recalculată indemnizația unică de

concediere, fiindu-i stabilită suma de 57 734,50 lei, conform certificatului despre

întreținerea bănească nr. 7.

Susține că, la data de 16 decembrie 2015 și 11 februarie 2016, a depus în

adresa Inspectoratului de Poliție Dondușeni cereri, prin care și-a exprimat

dezacordul cu suma transferată.

Invocă că, prin răspunsul Inspectoratului de Poliție Dondușeni nr. 3798 din

29 decembrie 2015 a fost informat că, deși în luna iulie 2014, i-a fost calculată

indemnizația unică de concediere în mărime de 51 775,00 lei, achitarea acesteia a

fost efectuată în luna iunie 2015, la momentul parvenirii surselor financiare în

contul Inspectoratului de Poliție Dondușeni. Conform ordinului de plată nr. 145 din

03 iunie 2015, la card i-a fost transferată suma de 42 727,20 lei iar suma de

9 047,80 lei a fost reținută cu titlu de impozit conform Legii cu privire la

modificarea și completarea unor acte legislative nr. 71 din 12 aprilie 2015, prin

care indemnizația de concediere a fost exclusă din sursele de venit neimpozabile,

conform art. 20 al Codului fiscal.

Afirmă că, conform certificatului Inspectoratului de Poliție Dondușeni nr.

220 din 26 ianuarie 2016, în luna decembrie 2015, i-a fost recalculată indemnizația

de concediere în baza modificărilor operate în ordinul de concediere prin ordinul

nr. 784 ef din 06 noiembrie 2015, diferența indemnizației constituind suma de

5 959,50 lei (57 734,50 – 51 174 lei), din care a fost impozitată suma de 756,69 lei.

Consideră că, prevederile Legii nr. 71 din 12 aprilie 2015 nu pot fi aplicate

la caz, deoarece legea nu are efect retroactiv or, angajatorul urma să aplice

prevederile art. 20 lit. g) din Codul fiscal în vigoare la momentul concedierii, care

reglementau că, indemnizațiile de concediere, stabilite conform legislației, sunt

considerate ca surse de venit neimpozabile.

Invocă că, pentru achitarea cu întârziere de 328 de zile a indemnizației unice

de concediere, pârâtul, conform art. 330 din Codul muncii, urmează să-i achite o

penalitate în mărime de 0,1% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere, ceea

ce constituie suma de 16 980,56 lei.

Solicită încasarea din contul pârâților a sumei de 9 804,49 lei, reținută cu

titlu de impozit pe venit din indemnizația unică de concediere și a sumei de

16 980,56 lei, cu titlu de penalitate pentru neachitarea la timp a indemnizației de

concediere.

Pe parcursul examinării cauzei, reclamantul și-a majorat cerințele, invocând

suplimentar că, pârâtul până la data de 11 decembrie 2015 a reținut ilegal impozitul

pe venit și din suma de 5 959,50 lei, iar pentru achitarea cu întârziere de 518 zile a

acestei sume, urmează să-i achite penalitate în mărime de 0,1% din suma datorată

pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce constituie 3 087,02 lei.

Astfel, reclamantul a solicitat încasarea din contul pârâților a sumei de

9 804,49 lei, reținută cu titlu de impozit pe venit din indemnizația unică de

concediere și a sumei de 20 069,22 lei, cu titlu de penalitate pentru neachitarea la

timp a indemnizației unice de concediere.

2

Prin hotărârea Judecătoriei Dondușeni din 19 mai 2016 a fost respinsă

acțiunea ca neîntemeiată.

Prima instanță și-a argumentat concluzia prin faptul că, la momentul

eliberării reclamantului din serviciu, bugetul Inspectoratului General al Poliției și

al Inspectoratului de Poliție Dondușeni nu includea sumele necesare pentru

achitarea indemnizației unice de concediere, acestea fiind identificate doar după

adoptarea la 28 aprilie 2015 a Legii bugetului de stat pentru anul 2015. Alocarea

mijloacelor financiare nu ține de competența pârâților, astfel, prima instanță a

constatat lipsa faptelor ilicite în raport cu reclamantul, vina pentru neachitarea în

termen a indemnizației unice de concediere nefiind imputabilă nici Inspectoratului

de Poliție Dondușeni și nici Inspectoratului General al Poliției, care doar

gestionează bugetul aprobat de către ministrul afacerilor interne, făcând trimitere la

prevederile art. 10 alin. (1) lit. a), art. 13 alin. (1) lit. c) și e), și ale art. 65 alin. (1)

ale Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliție și statutul

polițistului.

Totodată, prima instanță a mai reiterat că, reținerea sumei în calitate de

impozit din indemnizația unică de concediere, a avut loc conform legislației în

vigoare la data achitării acestei sume, iar prevederile Codului fiscal, în vigoare la

data apariției dreptului reclamantului de a beneficia de indemnizație, nu sunt

aplicabile în speță, deoarece art. 6 din Codul civil și art. 46 al Legii cu privire la

actele legislative instituie caracterul retroactiv al legii.

Prin decizia Curții de Apel Bălți din 27 noiembrie 2016 a fost admis apelul

declarat de către Veaceslav Harabari, casată hotărârea primei instanțe în partea

respingerii pretenției cu privire la încasarea diferenței la plata indemnizației unice

de concediere și emisă în această parte o nouă hotărâre, prin care a fost încasată de

la Inspectoratul General al Poliției în beneficiul lui Veaceslav Harabari suma de

9 804,49 lei, reținută cu titlu de impozit pe venit din indemnizația unică de

concediere. În rest hotărârea primei instanțe a fost menținută.

Instanța de apel și-a argumentat concluzia prin faptul că, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliției și

statutul polițistului și instituirii Inspectoratului General al Poliției, responsabil de

achitarea indemnizației unice de concediere este Inspectoratul General al Poliției,

cu care salariații nemijlocit au încheiat contracte individuale de muncă.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, raportul de muncă a lui Veaceslav

Harabari a fost întrerupt la data de 11 iulie 2014, când era aprobată Legea

bugetului de stat pentru anul 2014, astfel, a fost posibil de identificat surse

financiare suplimentare pentru achitarea indemnizației unice de concediere, mai

mult ca atât, la data de 01 martie 2015, Inspectoratul General al Poliției a solicitat

alocarea surselor financiare suplimentare în scopul stingerii datoriilor.

Totodată, instanța de apel a mai reiterat că, art. 6 din Codul civil și art. 46 al

Legii cu privire la actele legislative instituie caracterul neretroactiv al legii, iar în

speță, reținerea sumei de 9 804,49 lei în calitate de impozit a fost efectuată în

temeiul Codului fiscal, în vigoare la data efectuării plății, Codul fiscal nefiind

aplicabil în raport cu redacția în vigoare la data la care Veaceslav Harabari urma să

3

beneficieze de indemnizație unică, astfel încât, reținerea sumei în calitate de

impozit a avut loc conform legislației în vigoare la data achitării sumei, dar nu s-a

luat în considerație că prevederile art. 20 lit. g) din Codul fiscal, care stabileau ca

tip de venit neimpozabil indemnizația unică de concediere, au fost abrogate prin

Legea nr. 71 din 12 aprilie 2015, începând cu 01 mai 2015.

La data de 05 ianuarie 2017, Inspectoratul General al Poliției a declarat

recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei instanței de apel și emiterea unei noi hotărâri de respingere a acțiunii ca

neîntemeiată.

În motivarea recursului a invocat că, decizia instanței de apel este ilegală,

deoarece au fost aplicate eronat normele de drept material și, anume, nu a fost

aplicată legea care trebuia să fie aplicată, a fost interpretată eronat legea și nu au

fost constatate și elucidate pe deplin circumstanțele importante pentru soluționarea

cauzei.

Menționează că, la emiterea deciziei, instanța de apel nu a aplicat

prevederile art. 10 alin. (1) al Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la

activitatea Poliției și statutul polițistului, care reglementează că, Poliția este

finanțată de la bugetul de stat și din alte surse neinterzise de lege, precum și

prevederile art. 13 alin. (l) lit. c) și e) ale aceleiași Legii, care reglementează că,

șeful Inspectoratului General al Poliției gestionează bugetul aprobat de ministrul

afacerilor interne și propune ministrului afacerilor interne proiectul bugetului anual

al Inspectoratului General al Poliției și proiectele de rectificare a acestuia.

Invocă că, instanța de apel a ignorat și prevederile art. 65 alin. (1) al Legii cu

privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, care reglementează că,

remunerarea muncii polițistului se efectuează de la bugetul de stat, conform

legislației în vigoare, or, din conținutul acestor norme se constată că, Inspectoratul

General al Poliției nu dispune de un buget propriu stabilit de această autoritate,

bugetul Inspectoratului fiind determinat de Ministerul Afacerilor Interne, din

contul căruia și urma a fi achitată indemnizația intimatului.

Susține că, instanța de apel nu a ținut cont nici de faptul că, în vederea

achitării datoriilor, Inspectoratul General al Poliției a înaintat un șir de demersuri în

adresa organului ierarhic superior, Ministerul Afacerilor Interne, prin care a

solicitat alocarea surselor financiare suplimentare, fiindu-i acordată o sumă

insuficientă pentru a stinge toate datoriile la plata indemnizației unice de

concediere. Mai mult ca atât, Ministerului Afacerilor Interne lunar se prezintă

darea de seamă pe datoriile cu termen de achitare expirat (peste 30 de zile),

formularul 2 RM și nota explicativă în care se reflectă data formării datoriilor,

motivul și propuneri de stingere a acestora. Ulterior, darea de seamă se expediază

Ministerului Finanțelor, fapt ce denotă suplimentar că, Inspectoratul General al

Poliției a întreprins toate măsurile pentru a stinge datoriile acumulate.

Relevă că, la 28 aprilie 2015, a intrat în vigoare Legea bugetului de stat

pentru anul 2015, iar în luna mai 2015, au fost înaintate spre aprobare Ministerului

Afacerilor Interne și Ministerului Finanțelor planurile de finanțare, cu planificarea

surselor financiare pentru plata indemnizațiilor la concediere. Astfel, după

4

aprobarea acestora, în luna iunie 2015, au fost achitate datoriile acumulate la data

de 01 mai 2015, inclusiv și datoria față de intimat.

Afirmă că, alocarea mijloacelor financiare necesare pentru achitarea

indemnizației unice de concediere nu ține de competența Inspectoratului General al

Poliției, deoarece aprobarea bugetului este atribuită altor autorități, care nu sunt

parte pe dosar, or, vina pentru neachitarea în termen a indemnizației datorate

intimatului nu poate fi imputată Inspectoratului General al Poliției, acesta doar

gestionează bugetul, care a fost aprobat de către Ministerul Afacerilor Interne.

Mai invocă că, prin Legea nr. 71 din 12 aprilie 2015 cu privire la

modificarea și completarea unor acte legislative, în vigoare din 01 mai 2015, a fost

abrogată lit. g) din art. 20 al Codului fiscal, surse de venit neimpozabile, iar

conform art. 44 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, la evidența veniturilor persoanelor

fizice care nu desfășoară activitate de întreprinzător se aplică contabilitatea de

casă. Astfel, impozitul pe venit pentru persoanele fizice care nu desfășoară

activitate de întreprinzător se calculează din venitul impozabil la data îndreptării

acestuia spre plată, indiferent în care perioadă a fost calculat.

Prin urmare, din suma indemnizației unice de concediere, care urma a fi

achitată intimatului de la 01 mai 2015, angajatorul a fost obligat să impoziteze

venitul în modul general stabilit.

Susține că, la solicitarea adresată Ministerului Finanțelor și Inspectoratului

Fiscal Principal de Stat cu privire la explicarea situației dacă indemnizațiile

achitate ulterior datei de 01 mai 2015, pentru perioadele precedente (2014 și până

la 30 aprilie 2015), cad sub incidența noilor rigori și se reține impozitul pe venit,

acestea unanim, prin răspunsurile nr. 26-08/1-1-13-4998/4293 din 14 mai 2015 și

nr. 26/08-1-1-08-5036/4364 din 18 mai 2015, au informat că, conform

modificărilor operate în Codul fiscal prin Legea nr. 71 din 12 aprilie 2015,

începând cu 01 mai 2015, au fost abrogate prevederile lit. g) ale art. 20 din Codul

fiscal, care stabileau ca tip de venit neimpozabil indemnizația de concediere

stabilită de legislația în vigoare.

Reieșind din cele enunțate, consideră că, după 01 mai 2015, acest venit cade

sub incidența art. 18 lit. o) din Cod fiscal și reprezintă o sursă de venit impozabilă,

ce urmează să fie inclusă în venitul brut al contribuabilului.

La fel, consideră că, urmează a fi apreciată critic constatarea instanței de

apel precum că, Inspectoratul General al Poliției a aplicat retroactiv prevederile art.

18 lit. o) din Codul fiscal în privința intimatului, or, aceste modificări au fost

operate prin Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 71

din 12 aprilie 2015, în vigoare la 01 mai 2015, iar intimatului i-a fost achitată

indemnizația unică de concediere la 04 iunie 2015.

Califică ca eronate concluziile instanței de apel cu referire la aplicabilitatea

în timp a Legii, deoarece prevederile art. 6 din Cod civil și ale art. 46 din Legea cu

privire la actele legislative instituie caracterul neretroactiv al Legii, pe când în

speță, reținerea sumei în mărime de 9 804,49 lei, cu titlu de impozit pe venit,

conform prevederilor Codului fiscal în vigoare la data efectuării plății, era

reglementată anume de faptul achitării sumei, Codul fiscal nefiind aplicabil în

raport cu redacția în vigoare la data când intimatul urma să beneficieze de

5

indemnizație, astfel, reținerea sumei în calitate de impozit a avut loc conform

legislației în vigoare la data achitării indemnizației.

Mai invocă că, instanța de apel eronat a constatat faptul posibilității

identificării surselor financiare suplimentare pentru achitarea indemnizației unice

de concediere, deoarece raportul de muncă a intimatului a încetat la 11 iulie 2014,

dată când era aprobată Legea bugetului pentru anul 2014, mai mult, acest fapt

constituie doar o presupunere lipsită de probe și nu poate fi pus la baza emiterii

hotărârii judecătorești, iar înregistrarea restanțelor la plata indemnizațiilor de

concediere pentru anul 2014, precedent celui în care intimatul a fost eliberat din

serviciu, denotă că, la momentul eliberării acestuia, bugetul existent nu prevedea

achitarea sumei indemnizației datorate intimatului.

Relevă că, conform art. 57 al Legii nr. 181 din 25 iulie 2014 cu privire la

finanțele publice și responsabilitățile bugetar-fiscale, dacă Legea bugetară anuală

nu este adoptată cu cel puțin trei zile înainte de expirarea anului bugetar,

administratorul de buget emite dispoziția privind aplicarea bugetului provizoriu și

în perioada aplicării acestuia nu se permite efectuarea cheltuielilor pentru acțiuni

sau măsuri noi comparativ cu anul precedent.

De asemenea, invocă că, instanța de apel urma să respingă acțiunea și din

considerentul că, indemnizația unică de concediere a fost achitată cu întârziere nu

din vina Inspectoratului General al Poliției, care, are doar calitatea de executor de

buget, în timp ce ordonator principal de credite în raport cu Ministerul Finanțelor

este Ministerul Afacerilor Interne.

Invocă că, la emiterea deciziei, instanța de apel nu a constatat și elucidat pe

deplin circumstanțele cauzei sub aspectul demonstrării vinovăției angajatorului, dat

fiind faptul că, conform prevederilor art. 7 lit. i) al Legii nr. 320 din 27 decembrie

2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, ministrul afacerilor

interne determină direcțiile strategice de activitate a Poliției în realizarea

programului de activitate al Guvernului, elaborează și promovează politica statului

în activitatea Poliției. La fel, ministrul afacerilor interne are competența în

domeniul activității Poliției, de a propune autorităților abilitate spre examinare, în

mod stabilit, proiectul bugetului anual al Poliției.

Consideră că, instanța de apel urma să stabilească totalitatea circumstanțelor

și împrejurărilor în urma cărora achitarea plăților solicitate a fost efectuată cu

întârziere și să stabilească inexistența culpei angajatorului, Inspectoratului General

al Poliției, fapt care nu a fost realizat și nici motivat în decizia instanței de apel.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau deciziei

integrale.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul a fost declarat în termen, or, din

materialele cauzei rezultă că, recurentul a recepționat copia deciziei instanței de

apel la data de 07 decembrie 2016 (f. d. 152), iar cererea de recurs a fost depusă

de către aceasta la data de 05 ianuarie 2017 (f. d. 157).

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

6

Supreme de Justiție consideră că, recursul este inadmisibil din următoarele

motive.

În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural.

Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

b) pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare

a procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

Săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de

declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi

putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară,

sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță din

oficiu și în toate cazurile.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4);

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul declarat de către Inspectoratul

General al Poliției nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2),

(3) și (4) CPC.

Prin urmare, argumentele invocate în recurs nu denotă încălcarea esențială

sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural de către instanța de apel, respectiv, nu constituie temei de casare a

deciziei recurate.

7

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai

asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se numai

legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție menționează și faptul că, procedura

admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Totodată, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție relevă că, conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației

prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod

direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în

recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliției asemenea aspecte nu se

regăsesc.

Astfel, din considerentele menționate, completul Colegiului civil, comercial

și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de

a considera recursul Inspectoratului General al Poliției ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 269-270, 431 alin. (2), 433 lit. a), art. 440 alin. (1)

CPC, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție,

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliției al Ministerului

Afacerilor Interne se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, Iulia Sîrcu

judecătorul

judecătorii Sveatoslav Moldovan

Mariana Pitic

8