SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 17391/21 17391/21 împotriva Republicii Türkiye și al cărui resortisant al acestui stat, domnul După ce a intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să se refere la acuzațiile de abuz sexual pe care le-a suferit reclamantul, minor la data faptelor, în timp ce a fost în detenție la casa din arest a lui Diyarbakr, la 8 noiembrie 2017, de către un coleg de celulă de asemenea minor. La 10 noiembrie 2017, s-a inițiat o acțiune penală împotriva autorului abuzurilor sexuale care a fost condamnat la închisoare. În timp ce procedura penală era încă în curs de desfășurare, recursul individual introdus de reclamant cu privire la această condamnare, pronunțată în primă instanță, a fost respins de Curtea Constituțională pentru neechivocarea căilor de atac interne pe motiv că acțiunea penală inițiată împotriva autorului infracțiunii era încă în curs de desfășurare în fața instanțelor inferioare. În 2018, acțiunea penală inițiată de reclamant împotriva gardienilor casei de judecată pentru încălcare și abuz de funcție a fost respinsă de procurorul Republicii Diyarbakýr de către un nejudiciar. Reclamantul nu a contestat acest refuz în fața tribunalului corecțional competent și nici în fața Curții Constituționale, în conformitate cu dreptul intern în vigoare. În 2019, reclamantul a introdus o nouă acțiune penală identică celei care fusese prezentată în 2018 în fața procurorului Republicii Diyarbakýr împotriva gardienilor casei de judecată. Prin urmare, făcând referire la plângerea penală anterioară a reclamantului, procurorul Republicii a emis o decizie de nejudiciare, confirmată de instanța corecțională competentă. Printr-o decizie din 21 septembrie 2020, Curtea Constituțională a respins acțiunea individuală a reclamantului împotriva deciziei tribunalului corecțional, în care acesta se plângea din punctul de vedere al articolului 3 din Convenția privind încălcarea dreptului comunitar și abuzul de funcție al îngrijitorilor casei de judecată, pentru neechitarea căilor de atac judiciare și administrative. Reclamantul invocă o încălcare a articolelor 6 și 3 din Convenție. EVALUARE A CURȚII Având în vedere formularea și substanța obiecțiunilor prezentate de reclamant (Radomilja și alții c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018), Curtea le va examina numai în ceea ce privește art. 3 din Convenție. Având în vedere constatările Curții Constituționale atunci când a examinat afirmațiile reclamantului formulate în art. 3 din Convenție, Curtea nu dispune de elemente de probă sau de argument juridic pentru a se achita de concluzia la care aceasta a ajuns pentru a respinge acțiunea individuală a reclamantului pentru neobosirea căilor de atac interne. Comisia remarcă faptul că reclamantul nu a contestat hotărârea de nejudiciare pronunțată de procurorul Republicii Diyarbakýr în 2018 și nici în fața Curții competente și nici în fața Curții Constituționale. Pe lângă Curtea Constituțională, Curtea respinge obiecțiile reclamantului întemeiate pe art. 3 din Convenție pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În franceză și apoi comunicat în scris la 24 noiembrie 2022. Dorothee von Arnim Branko Lubarda Grefier adjunct Președinte
Requête n
o
17391/21
İbrahim DİNAR
contre la Türkiye
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 octobre 2022 en un comité composé de
:
Branko Lubarda
, président
,
Jovan Ilievski,
Diana Sârcu
, juges
,
et de Dorothee von Arnim,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
17391/21 contre la République de Türkiye et dont un ressortissant de cet État, M. İbrahim Dinar («
le requérant
»), né en 2001 et résidant à Diyarbakır, représenté par M.
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne des allégations d’abus sexuel subis par le requérant, mineur à la date des faits, alors qu’il se trouvait en détention à la maison d’arrêt de Diyarbakır, le 8 novembre 2017, par un codétenu également mineur. Le 10 novembre 2017, une action pénale fut engagée contre l’auteur des abus sexuels qui fut condamné à une peine d’emprisonnement. Alors que la procédure pénale était encore pendante, le recours individuel introduit par le requérant au sujet de cette condamnation, prononcée en première instance, fut rejeté par la Cour constitutionnelle pour non-épuisement des voies de recours internes au motif que l’action pénale engagée contre l’auteur de l’infraction était encore pendante devant les juridictions inférieures.
2.
En 2018, l’action pénale engagée par le requérant contre les gardiens de la maison d’arrêt pour manquement et abus de fonction fut rejetée par le procureur de la République de Diyarbakır par un non-lieu.
3.
Le requérant ne contesta pas ce non-lieu devant le tribunal correctionnel compétent ni devant la Cour constitutionnelle, conformément au droit interne en vigueur.
4.
En 2019, le requérant introduisit un nouveau recours pénal identique à celui qui avait été présenté en 2018 devant le procureur de la République de Diyarbakır contre les gardiens de la maison d’arrêt. En se référant donc à la précédente plainte pénale du requérant, le procureur de la République rendit une décision de non-lieu, confirmée par le tribunal correctionnel compétent.
5.
Par une décision du 21 septembre 2020, la Cour constitutionnelle rejeta le recours individuel du requérant contre la décision du tribunal correctionnel, dans lequel il s’était plaint sous l’angle de l’article 3 de la Convention pour manquement et abus de fonction des gardiens de la maison d’arrêt, pour non
‑
épuisement des voies de recours judiciaire et administratif.
6.
Le requérant invoque une violation des articles 6 et 3 de la Convention.
7.
Eu égard à la formulation et à la substance des griefs présentés par le requérant (
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et
22768/12, §
126, 20 mars 2018), la Cour examinera ceux-ci uniquement sous l’angle de l’article
3 de la Convention.
8.
Au vu des constats établis par la Cour constitutionnelle lorsqu’elle examina les allégations du requérant tirées de l’article 3 de la Convention, la Cour ne dispose pas d’éléments de preuve ni d’argument juridique pour s’écarter de la conclusion à laquelle celle-ci est parvenue pour rejeter le recours individuel du requérant pour non-épuisement des voies de recours internes. Elle note que le requérant n’a pas contesté la décision de non-lieu rendue par le procureur de la République de Diyarbakır en 2018 ni devant le tribunal correctionnel compétent ni devant la Cour constitutionnelle.
9.
À l’instar de la Cour constitutionnelle, la Cour rejette les griefs du requérant tirés de l’article 3 de la Convention pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 24 novembre 2022.
Dorothee von Arnim
Branko Lubarda
Greffière adjointe
Président