Decizia nr. 38/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2113/1/2025 — chestiunea de drept: de principiu a următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă faptele de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp şi împotriva unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor…

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2.084/180/2025, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă faptele de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp şi împotriva unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie o infracţiune unică complexă de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, sau un concurs de infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 206 din Codul penal, şi de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 193 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal?” ” Dacă faptele de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp împotriva a doi sau mai mulţi poliţişti aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie o infracţiune unică de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, sau un concurs de infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 193 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală.

Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.113/1/2025.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că sesizarea este admisibilă doar cu privire la prima întrebare formulată, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, motiv pentru care se impune dezlegarea acestei probleme de drept în sensul că faptele de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp împotriva unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie o infracţiune unică complexă de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 din Codul penal şi art. 193 din Codul penal.

În ce priveşte a doua întrebare a susţinut că o apreciază ca inadmisibilă, întrucât nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, în contextul în care jurisprudenţa majoritară stabileşte că pluralitatea de subiecţi pasivi secundari atrage o pluralitate de infracţiuni.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.084/180/2025, care are ca obiect apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 1.064 din 28 iulie 2025 a Judecătoriei Bacău, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă faptele de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp şi împotriva unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie o infracţiune unică complexă de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, sau un concurs de infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 206 din Codul penal, şi de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 193 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal?” ” Dacă faptele de lovire sau alte violenţe comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi de timp împotriva a doi sau mai mulţi poliţişti aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie o infracţiune unică de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, sau un concurs de infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, cu referire la art. 193 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal?”. II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul nr. 218/113/P/2025 din data de 12 februarie 2025, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului F.A.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată P.M.) şi de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (2) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată C.I.), cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău cu nr. 2.084/180/2025.

Prin Sentinţa penală nr. 1.064 din 28 iulie 2025, Judecătoria Bacău a dispus condamnarea inculpatului F.A.I. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare [2 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată C.I.); 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal, şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani (persoană vătămată C.I.); 1 an închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată P.M.), şi 6 luni închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată P.M.)], la care a adăugat un spor de 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute în final 2 ani şi 8 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 3 ani; aplicarea, în condiţiile art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani; interzicerea exercitării aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie potrivit art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 65 din Codul penal; deducerea prevenţiei de la 27 ianuarie 2025 la zi, obligându-l, totodată, pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 2.000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 12 ianuarie 2025, în jurul orei 21:00, inculpatul F.A.I., fiind oprit în trafic de un echipaj de poliţie, pentru un control de rutină, pe calea Dr. Alexandru Şafran din Bacău, le-a adresat ameninţări cu acte de violenţă agenţilor de poliţie C.I. şi P.M., ulterior lovind-o cu piciorul pe persoana vătămată C.I., care a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 5-7 zile de îngrijiri medicale, în timp ce pe persoana vătămată P.M. a muşcat-o de degetul arătător al mâinii drepte. Drept urmare, s-a apreciat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată P.M.) şi de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (2) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată C.I.), cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

S-a mai arătat că, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal constă în ameninţarea unor agenţi de poliţie, funcţionari publici cu statut special conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, care au acţionat în cadrul îndatoririlor de serviciu, fără a avea un comportament abuziv, în timp ce al infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal constă în lovirea persoanei vătămate C.I. cu piciorul, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 5-7 zile de îngrijiri medicale şi, după caz, într-o muşcătură a degetului arătător al mâinii drepte a persoanei vătămate P.M.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău pentru motive de nelegalitate, întrucât, deşi inculpatul F.A.I. a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal, săvârşite asupra celor două persoane vătămate agenţi de poliţie, care în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu au fost ameninţate şi agresate fizic de acesta, instanţa l-a condamnat, în mod greşit, pentru patru infracţiuni de ultraj [două infracţiuni prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi două infracţiuni prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal], în condiţiile în care „realizarea, în aceeaşi împrejurare, cu privire la acelaşi subiect pasiv secundar, a mai multe dintre modalităţile alternative ale infracţiunii de ultraj nu conduce la reţinerea unui concurs de infracţiuni, ci a unei singure infracţiuni complexe”, având în vedere că, în speţă, „după ameninţarea agenţilor de poliţie cu acte de violenţă, inculpatul, chiar în aceeaşi împrejurare, i-a agresat fizic”.

La termenul din data de 9 octombrie 2025, completul de judecată a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dezlege cu valoare de principiu cele două probleme de drept invocate. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere ale procurorului şi inculpatului Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât completul este învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.084/180/2025, în ultimă instanţă (adică apel, singura cale ordinară de atac reglementată de art. 408 din Codul de procedură penală împotriva unei sentinţe penale prin care se soluţionează raportul de drept penal substanţial care face obiectul trimiterii în judecată); soluţionarea apelului promovat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării; şi, nu în ultimul rând, instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Pornind de la modalitatea în care este sancţionată infracţiunea de ultraj în varianta-tip prevăzută de art. 257 alin. (1) din Codul penal, respectiv prin trimiterea la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile enumerate în acest text, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime, instanţa de trimitere a precizat că ori de câte ori o persoană comite acte de ameninţare şi acte de violenţă în aceeaşi împrejurare împotriva aceluiaşi funcţionar public se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni, pentru a se putea aplica, astfel, tratamentul sancţionator reglementat de norma de incriminare, în condiţiile în care opinia doctrinară (Drept penal, Partea specială II, Curs universitar, C. Rotaru, A.R. Trandafir, V. Cioclei, Editura C.H. Beck), conform căreia în aceste circumstanţe este realizat conţinutul constitutiv al unei singure infracţiuni de ultraj sancţionată cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea mai gravă, contravine principiului legalităţii pedepselor, dând posibilitatea judecătorului să identifice care pedeapsă corespunde faptelor concrete cu care este învestit dintre cele prevăzute pentru infracţiunea de ameninţare, respectiv de lovire sau alte violenţe. Suplimentar, făcându-se trimitere la vechea codificare, care incrimina ultrajul prin ameninţare ca variantă-tip, iar cel prin violenţe fizice ca formă agravată, fapte sancţionate cu pedeapsa închisorii ale cărei limite speciale erau individualizate, s-a concluzionat că o asemenea modalitate de reglementare justifica absorbirea variantei-tip în cea agravată, spre deosebire de actuala reglementare a ultrajului săvârşit prin ameninţare, precum şi a celui comis prin loviri sau alte violenţe, fapte care sunt prevăzute în varianta de bază a infracţiunii.

De asemenea, raportându-se la doctrină şi jurisprudenţă, potrivit cărora ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe este absorbită în mod natural în infracţiunea prevăzută de art. 193 din Codul penal, s-a apreciat că o asemenea opinie este discutabil dacă poate fi acceptată doar în situaţia în care ameninţarea persoanei vătămate cu acte de violenţă fizică este pusă imediat în practică sau şi în cazul în care actele de ameninţare sunt atât anterioare, cât şi ulterioare actelor de violenţă fizică şi vizează aspecte viitoare, cu atât mai mult cu cât infracţiunea prevăzută de art. 206 din Codul penal este fundamental diferită de infracţiunea prevăzută de 193 din Codul penal, de la obiectul său juridic, conţinut constitutiv, inclusiv sub aspectul elementului material, până la urmarea imediată.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că, în cazul în care subiectul pasiv adiacent este multiplu, trebuie să se reţină o singură infracţiune de ultraj chiar dacă actele de violenţă fizică au fost exercitate împotriva mai multor poliţişti aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, având în vedere că obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 257 din Codul penal este unul complex, obiectul juridic principal fiind format din relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţilor de stat, care presupune respect şi faţă de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul respectivei autorităţi.

Reprezentantul Ministerului Public şi inculpatul F.A.I., prin apărător ales, şi-au exprimat, pe rând, acordul pentru sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept puse în discuţie din oficiu, fără a prezenta propriile opinii cu privire la aceste probleme de drept. IV. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Prin Adresa nr. 4.960/1.472/III-5/2025 din data de 17 noiembrie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce, în prealabil, a reţinut că instanţa supremă a fost sesizată de o curte de apel învestită în calea ordinară de atac a apelului cu soluţionarea în mod definitiv a acţiunii penale şi care a pus în discuţie din oficiu o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, a apreciat că soluţionarea cauzei pe fond depinde de interpretarea normelor cu privire la care se solicită dezlegarea, în contextul în care aceasta vizează încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, motiv pentru care a concluzionat că sesizarea este admisibilă.

Astfel, Ministerul Public, constatând că întrebarea prealabilă are ca obiect stabilirea încadrării juridice, atât pentru actele de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe comise cu aceeaşi ocazie faţă de un poliţist, cât şi pentru actele de violenţă îndreptate în aceleaşi împrejurări de loc şi timp împotriva a doi sau mai multor poliţişti, a arătat, în raport cu legea penală actuală care incriminează în art. 257 alin. (1) din Codul penal varianta-tip a infracţiunii de ultraj, în alineatele (2) şi (3) două forme asimilate şi în alineatul (4) varianta agravată, cu prevederile art. 35 alin. (2) din Codul penal care definesc infracţiunea complexă ca formă de unitate legală, precum şi „cu doctrina şi practica de specialitate” care reţin unanim două forme ale acestei unităţi de infracţiuni, respectiv „infracţiunea complexă forma-tip, caracterizată prin aceea că, în conţinutul său, fie intră ca element constitutiv, prin absorbţie, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, fie sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, cel puţin două acţiuni proprii tot atâtor infracţiuni distincte, şi infracţiunea complexă ca variantă agravantă, a cărei caracteristică este aceea că numai în conţinutul său calificat este absorbită o faptă ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni, nu şi în varianta-tip a respectivei infracţiuni”, că ultrajul, în varianta normativă reglementată de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, constituie o infracţiune complexă, care are ca element constitutiv fapte incriminate distinct ca infracţiuni contra persoanei (ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, omorul), care îşi pierd autonomia atunci când sunt săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

S-a mai precizat, totodată, că prin includerea în conţinutul infracţiunii de ultraj a acţiunilor specifice infracţiunilor prevăzute de art. 206 din Codul penal, art. 193 din Codul penal, art. 194 din Codul penal, art. 195 din Codul penal şi art. 188 din Codul penal legiuitorul a creat o unitate legală de infracţiune, astfel că săvârşirea oricăreia dintre faptele absorbite, care reprezintă modalităţi alternative de realizare a verbum regens, este suficientă pentru realizarea elementului material al infracţiunii, iar în cazul în care sunt comise mai multe dintre variantele normative ale acestuia se menţine unitatea de infracţiune, nefiind incidente dispoziţiile art. 38 din Codul penal, care reglementează pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului, sens în care s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 25 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 28 noiembrie 2017.

Ca atare, s-a apreciat, contrar opiniei exprimate de instanţa de sesizare, că, în cazul în care, în aceeaşi unitate spaţio-temporală, împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu au fost realizate două dintre modalităţile alternative ale elementului material al infracţiunii de ultraj, respectiv ameninţarea şi lovirea sau alte violenţe, se reţine o singură infracţiune, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 din Codul penal şi art. 193 din Codul penal, iar pedeapsa se determină prin raportare la sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea mai gravă absorbită (art. 193 din Codul penal) ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate, fără ca prin aplicarea unei pedepse unice să se încalce principiul legalităţii pedepselor, întrucât legiuitorul, incluzând în conţinutul ultrajului mai multe infracţiuni sancţionate cu pedepse diferite, a ţinut seama de acest aspect la individualizarea legală a tratamentului sancţionator, în timp ce judecătorul urmează în procesul de individualizare judiciară să aplice o sancţiune care să reflecte gradul de pericol social mai ridicat al faptei comise prin acte de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe. S-a arătat însă că, dacă ameninţarea care constă în săvârşirea unei infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii este urmată imediat de exercitarea de violenţe fizice împotriva subiectului pasiv secundar al infracţiunii de ultraj, operează absorbţia naturală a infracţiunii de ameninţare în infracţiunea contra integrităţii corporale sau sănătăţii, cu consecinţa reţinerii infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 din Codul penal, întrucât una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii prevăzute de art. 206 din Codul penal este ca răul injust cu care se ameninţă să nu se realizeze imediat, pentru că în această situaţie fapta este absorbită de infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

În ceea ce priveşte actele de violenţă fizică exercitate în aceleaşi împrejurări de loc şi timp împotriva a doi sau mai multor poliţişti s-a considerat că acestea realizează conţinutul unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului, întrucât subiectul activ nu lezează doar o unică valoare socială, respectiv autoritatea de stat, care reprezintă obiectul juridic principal, ci aduce atingere unor valori sociale ca libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea ori viaţa al căror titular este subiectul pasiv secundar, având în vedere că elementul material al laturii obiective constă în infracţiuni îndreptate împotriva funcţionarului public învestit cu exerciţiul autorităţii de stat, autoritate care este protejată prin intermediul protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său. V. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra problemei supuse examinării.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a arătat că sesizarea Curţii de Apel Bacău îndeplineşte doar o parte din condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unui litigiu în ultimă instanţă, asupra chestiunilor de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, însă acestea, deşi au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, nu reprezintă veritabile probleme de drept în contextul în care în doctrină şi practica judiciară constantă s-a statuat că fapta de ameninţare este absorbită în mod natural de fapta de lovire sau alte violenţe, dacă acestea sunt săvârşite împotriva aceluiaşi funcţionar public, în aceleaşi împrejurări de loc şi de timp, şi dacă ameninţarea are ca obiect chiar exercitarea de agresiuni fizice asupra respectivei persoane, această interpretare rezultând din însăşi modalitatea de configurare a celor două infracţiuni, fără ca referirea din cuprinsul art. 257 din Codul penal la diferite limite de pedepse prevăzute de lege să poată genera o concluzie contrară, precum şi că pluralitatea de subiecţi pasivi secundari în cazul săvârşirii ultrajului prin acte de violenţă fizică determină o pluralitate de infracţiuni, sub forma concursului, având în vedere legătura strânsă dintre valoarea socială ocrotită (respectul datorat autorităţilor de stat) şi persoana fiecărui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul unei autorităţi de stat şi ale cărui libertate psihică şi integritate corporală sau viaţă trebuie protejate. VI. Jurisprudenţa naţională cu privire la chestiunile de drept VI.1. Jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Decizia nr. 25 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 28 noiembrie 2017, prin care s-a reţinut că „infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale elementului material al laturii obiective, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale, (…) care, în esenţă, presupun existenţa mai multor modalităţi de săvârşire a faptei (…). Astfel, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, modalităţile diferite, prevăzute în norma de incriminare, nu generează un concurs de infracţiuni, nu afectează unitatea infracţiunii.” VI.2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală

Au fost identificate trei hotărâri relevante: Decizia nr. 1.136 din 6 martie 2003, pronunţată în calea de atac a recursului în anulare; Decizia nr. 299/A din 15 noiembrie 2018, pronunţată în calea de atac a apelului, şi Decizia nr. 97/RC din 8 februarie 2023, pronunţată în calea de atac a recursului în casaţie. VI.3. Jurisprudenţa şi punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidenţiat o opinie majoritară, cu privire la ambele probleme de drept care fac obiectul prezentei sesizări.

Astfel, în cazul în care în aceleaşi circumstanţe de loc şi timp sunt comise fapte de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe împotriva unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, s-a arătat, în opinia majoritară, că se reţine o singură infracţiune complexă de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, întrucât, în raport cu modul în care norma de incriminare reglementează elementele constitutive, ultrajul este o infracţiune cu conţinut alternativ, motiv pentru care diferitele modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective sunt echivalente din punctul de vedere al semnificaţiei penale, astfel că realizarea mai multora dintre acestea nu afectează unitatea de infracţiuni, cu consecinţa aplicării unei pedepse individualizate în funcţie de sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea mai gravă absorbită, respectiv aceea de loviri sau alte violenţe. Suplimentar, s-a precizat că este unanim recunoscut, atât în practică, cât şi în jurisprudenţă, că lovirea unei persoane precedată de o ameninţare cu violenţe în aceleaşi împrejurări spaţio-temporale conduce la absorbirea naturală a infracţiunii de ameninţare în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, reguli care sunt incidente şi în cazul infracţiunii de ultraj, dacă imediat după actele de ameninţare este comisă şi infracţiunea cu care victima este ameninţată.

Au fost identificate şi transmise hotărâri judecătoreşti relevante în susţinerea opiniei majoritare de următoarele instanţe: Judecătoria Braşov (1 hotărâre); Curtea de Apel Constanţa (1 hotărâre), Judecătoria Constanţa (2 hotărâri), Judecătoria Hârşova (1 hotărâre); Curtea de Apel Suceava (1 hotărâre), Judecătoria Rădăuţi (1 hotărâre), Judecătoria Suceava (1 hotărâre); Curtea de Apel Ploieşti (3 hotărâri), Judecătoria Găieşti (1 hotărâre) şi Judecătoria Negreşti-Oaş (1 hotărâre).

În sens contrar, opinia minoritară constă în aceea că infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal reprezintă o infracţiune cu conţinuturi alternative, întrucât legiuitorul a înţeles să incrimineze distinct ultrajul prin ameninţare şi ultrajul prin lovire sau alte violenţe, chiar dacă aceste fapte au fost comise în aceleaşi circumstanţe de loc şi timp şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, şi, în consecinţă, atunci când autorul săvârşeşte mai multe dintre modalităţile prevăzute de norma de incriminare, este incidentă forma pluralităţii de infracţiuni a concursului, cu atât mai mult cu cât valorile sociale adiacente ocrotite sunt diferite (libertatea psihică, respectiv integritatea corporală sau sănătatea persoanei).

Această orientare se reflectă în practica următoarelor instanţe: Curtea de Apel Târgu Mureş (2 hotărâri), Judecătoria Odorheiu Secuiesc (1 hotărâre), Curtea de Apel Timişoara (1 hotărâre), Judecătoria Hârlău (1 hotărâre), Curtea de Apel Constanţa (1 hotărâre) şi Judecătoria Constanţa (2 hotărâri).

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept ce face obiectul prezentei sesizări s-a arătat în cvasiunanimitate că, în cazul săvârşirii unor fapte de lovire sau alte violenţe, în aceleaşi circumstanţe de timp şi de loc, împotriva a doi sau mai multor poliţişti aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se reţine o pluralitate de infracţiuni de ultraj sub forma concursului, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, fiind o infracţiune complexă, are un obiect juridic complex, reprezentat de relaţiile sociale privind respectul datorat autorităţii de stat de către destinatarii legii, dar şi de cele referitoare la libertatea psihică, integritatea fizică şi psihică, sănătatea şi viaţa persoanei, având în vedere că autoritatea de stat este protejată prin intermediul protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său, căruia îi sunt ocrotite drepturile fundamentale cuprinse în obiectul secundar al infracţiunii. Astfel, pluralitatea de subiecţi pasivi secundari atrage un concurs de infracţiuni, în contextul în care fiecare faptă produce o lezare separată a autorităţii statului reprezentată prin fiecare agent al său şi, totodată, o vătămare distinctă adusă integrităţii fizice a fiecăruia dintre aceştia.

Au fost identificate şi transmise hotărâri judecătoreşti relevante în susţinerea opiniei majoritare de către următoarele instanţe: Curtea de Apel Braşov (2 hotărâri), Judecătoria Întorsura Buzăului (1 hotărâre), Judecătoria Braşov (1 hotărâre), Judecătoria Târgu Secuiesc (1 hotărâre); Curtea de Apel Constanţa (3 hotărâri), Judecătoria Constanţa (8 hotărâri), Judecătoria Hârşova (1 hotărâre); Curtea de Apel Iaşi (2 hotărâri), Tribunalul Iaşi (1 hotărâre), Judecătoria Iaşi (2 hotărâri), Judecătoria Hârlău (1 hotărâre), Judecătoria Paşcani (1 hotărâre), Judecătoria Vaslui (3 hotărâri); Curtea de Apel Suceava (1 hotărâre), Judecătoria Rădăuţi (4 hotărâri), Judecătoria Suceava (1 hotărâre), Judecătoria Vatra Dornei (2 hotărâri), Judecătoria Săveni (2 hotărâri); Curtea de Apel Târgu Mureş (3 hotărâri), Judecătoria Sighişoara (1 hotărâre), Judecătoria Târnăveni (1 hotărâre), Judecătoria Luduş (1 hotărâre), Judecătoria Odorheiu Secuiesc (1 hotărâre); Curtea de Apel Timişoara (1 hotărâre); Judecătoria Sinaia (2 hotărâri), Judecătoria Oradea (1 hotărâre) şi Judecătoria Negreşti-Oaş (1 hotărâre).

Prin excepţie, punctul de vedere minoritar este în sensul reţinerii unei infracţiuni unice de ultraj, întrucât pluralitatea de subiecţi pasivi secundari nu conduce la existenţa unui concurs de infracţiuni, dacă fapta este săvârşită printr-o acţiune unică, rezultată dintr-o hotărâre infracţională unitară şi orientată împotriva aceleiaşi valori sociale ocrotite, respectiv autoritatea de stat, în contextul în care integritatea fizică a poliţistului, ca valoare individuală, este protejată adiacent de norma de incriminare, prin prisma calităţii sale de reprezentant al statului.

Nu a fost identificată jurisprudenţă în susţinerea acestei opinii. VII. Dispoziţii legale incidente Codul penal Ultrajul Art. 257. – ” (1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. (2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public. (4) Faptele prevăzute la alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau militar, precum şi asupra personalului silvic învestit cu exerciţiul autorităţii publice, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa privativă de libertate prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.” Lovirea sau alte violenţe Art. 193. – ” (1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.” Ameninţarea Art. 206. – ” (1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.” Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe Art. 35. – ” (…) (2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.” Concursul de infracţiuni Art. 38. – ” (1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. (2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.” VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei de către Curtea de Apel Bacău nu depinde de lămurirea primei chestiuni de drept, iar cu privire la cea de-a doua întrebare nu este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Legiuitorul, enumerând în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a conferit anumitor instanţe, inclusiv curţii de apel, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, posibilitatea de a sesiza instanţa supremă în scopul obţinerii unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege menţionat, soluţionarea pe fond a respectivei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Nu în ultimul rând, admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor legale invocate, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.

În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie fiind învestită, în Dosarul nr. 2.084/180/2025, cu apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 1.064 din 28 iulie 2025 a Judecătoriei Bacău. De asemenea, chestiunile de drept ce formează obiectul prezentei sesizări nu au primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu fac obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 4.960/1.472/III-5/2025 din data de 17 noiembrie 2025 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, se impune a se preciza că, în mod constant, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că analiza acestei condiţii trebuie să se raporteze atât la hotărârile pronunţate în una dintre procedurile prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală sau de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care s-a statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere, cât şi la considerentele unor asemenea hotărâri, dacă acestea oferă suficiente elemente care să permită dezlegarea chestiunii de drept invocate (a se vedea, spre exemplu, deciziile nr. 22 din 14 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 18 octombrie 2017, şi nr. 2 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022).

Or, se constată că problemele de drept a căror rezolvare de principiu se solicită prin intermediul sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău nu au mai fost examinate de instanţa supremă în modalitatea în care au fost formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nestatuând în mod explicit asupra lor prin unul din mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti.

Însă, în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală privind admisibilitatea sesizării, se constată că aceasta nu este îndeplinită, în contextul în care soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea primei chestiuni de drept pe care instanţa supremă este chemată să o dezlege.

Astfel, sub acest aspect, este de menţionat că, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului”. (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014).

Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, inclusiv în jurisprudenţa recentă, relevante fiind: Decizia nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022; Decizia nr. 17 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 mai 2022; Decizia nr. 21 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 17 iunie 2022; Decizia nr. 30 din 25 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 6 iulie 2022; Decizia nr. 44 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1205 din 15 decembrie 2022; Decizia nr. 47 din 19 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 27 septembrie 2023, şi Decizia nr. 65 din 2 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 24 octombrie 2023.

Aşadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiţii de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, şi rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situaţii în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa supremă, aceasta nu va avea nicio influenţă asupra soluţiei pe fond a litigiului.

În speţă, se constată că doar aparent soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul primei întrebări formulate de instanţa de sesizare, în contextul în care apelul promovat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău vizează greşita condamnare a inculpatului F.A.I. pentru săvârşirea unui număr de patru infracţiuni de ultraj, două prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi două prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal, deşi acesta fost trimis în judecată pentru două infracţiuni de ultraj, comise prin acte de ameninţare şi de lovire sau alte violenţe, exercitate în aceleaşi circumstanţe de loc şi timp împotriva persoanelor vătămate P.M. şi C.I., agenţi de poliţie, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Cu toate acestea, la o analiză atentă a primei întrebări prealabile, prin raportare la situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, care, de altfel, a fost confirmată prin sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, se constată că lămurirea problemei de drept în discuţie nu poate avea nicio înrâurire asupra deciziei ce urmează să fie luată pe fondul căii de atac ordinare, neexistând legătura de dependenţă necesară dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare a apelului declarat de parchet, cerută în mod imperativ de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În concret, prin Rechizitoriul nr. 218/113/P/2025 din data de 12 februarie 2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, inculpatul F.A.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (1) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată P.M.) şi de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (2) din Codul penal şi art. 206 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată C.I.), cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, întrucât, la data de 12 ianuarie 2025, în timp ce se afla pe calea Dr. Alexandru Şafran din Bacău, fiind oprit în trafic pentru control de către un echipaj de poliţie, le-a adresat ameninţări cu acte de violenţă agenţilor de poliţie C.I. şi P.M., care se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, şi i-a agresat fizic, împingând-o şi lovind-o cu piciorul pe persoana vătămată C.I., care a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 5-7 zile de îngrijiri medicale, iar pe persoana vătămată P.M. a muşcat-o de degetul arătător al mâinii drepte. Aceeaşi situaţie de fapt a fost reţinută şi de Judecătoria Bacău, prin Sentinţa penală nr. 1.064 din 28 iulie 2025, la secţiunea „În Drept”.

Este adevărat că instanţa de trimitere urmăreşte să obţină o interpretare cu valoare de principiu a dispoziţiilor art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, pentru cazul în care, în aceeaşi unitate spaţio-temporală, împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu au fost realizate două dintre modalităţile de săvârşire enumerate în alineatul (1) al normei de incriminare, respectiv ameninţarea şi lovirea sau alte violenţe, însă, în realitate, problema de drept care se ridică în cauză este raportul dintre infracţiunea de ameninţare şi cea de lovire sau alte violenţe, determinat de momentul exercitării violenţelor fizice imediat după actele de ameninţare cu săvârşirea unei infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii sau într-un viitor apropiat, şi în funcţie de acest element temporal urmează să se reţină, după caz, infracţiunea cu care a fost ameninţată persoana vătămată sau o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului între respectiva infracţiune şi infracţiunea de ameninţare. În acest sens, s-au exprimat constant doctrina şi jurisprudenţa, potrivit cărora, în cazul actelor de ameninţare cu săvârşirea infracţiunilor de loviri sau alte violenţe şi de vătămare corporală, succedate imediat de comiterea acestor infracţiuni asupra persoanei ameninţate, operează o absorbţie naturală în infracţiunea contra integrităţii corporale sau sănătăţii a infracţiunii de ameninţare.

Ca atare, dezlegarea dată de instanţa supremă, în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală, asupra încadrării în drept a faptelor de ultraj comise asupra unui poliţist, în aceleaşi circumstanţe de loc şi timp, prin două dintre modalităţile enumerate de art. 257 alin. (1) din Codul penal, fie în sensul reţinerii unei infracţiuni unice complexe de ultraj, sancţi