Decizia nr. 428/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1448/1/2025 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: a) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situaţia în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralităţi…

Pe rol se află Dosarul nr. 1.448/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Bacău – Secţia penală, în Dosarul nr. 5.455/180/2022**/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: a) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situaţia în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralităţi de infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 şi al celui din 2014, având în vedere principiile legalităţii pedepsei, autorităţii de lucru judecat, individualizării pedepselor şi proporţionalităţii protecţiei penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depăşească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate? b) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, aplicarea unei pedepse rezultante, care depăşeşte cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante iniţiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.448/1/2025 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală; ulterior, contestatorul, prin apărători aleşi, a transmis la dosarul cauzei concluzii scrise, precum şi o cerere privind sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 1.448/1/2025.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv nu este îndeplinită condiţia negativă potrivit căreia instanţa supremă să nu fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

În acest sens, a arătat că întrebările adresate instanţei supreme, în esenţă, au ca obiect o serie de probleme care au făcut deja obiectul unor decizii lămuritoare prin considerentele deciziilor nr. 17/2021, nr. 7/2016 şi nr. 12/2017, instanţa supremă oferind interpretări obligatorii şi repere suficiente de interpretare ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu aplicabilitate generală.

A susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost sesizată cu o întrebare, în esenţa ei identică, respectiv posibilitatea instanţei, în faza judecăţii, de a înlătura de la aplicare dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportate la art. 40 alin. (1) din Codul penal în situaţia particulară a persoanei condamnate care, ca urmare a aplicării acestor dispoziţii, ar executa o pedeapsă rezultantă mai mare decât dacă ar executa succesiv mandatele de executare a pedepsei emise pentru faptele concurente, întrebare ce a făcut obiectul analizei în considerentele Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, la sesizarea Curţii de Apel Braşov.

Se observă că situaţia premisă în cauza ce a suscitat sesizarea care a făcut obiectul Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 este, în parte, aceeaşi ca în cazul prezentei sesizări, respectiv necesitatea contopirii pedepselor aplicate printr-o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă rezultantă pentru comiterea unui număr mare de infracţiuni (27 de infracţiuni) sub imperiul Codului penal anterior şi printr-o hotărâre (nedefinitivă) de condamnare la o pedeapsă rezultantă pentru două infracţiuni comise sub imperiul Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, caz în care s-ar ajunge la maximul general al pedepsei închisorii, această situaţie fiind evident defavorabilă inculpatului în raport cu cea în care ar executa succesiv mandatele de executare emise pentru faptele concurente.

Diferenţa dintre cele două sesizări este aceea că prezenta sesizare s-a realizat în cadrul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) din Codul penal, iar sesizarea anterioară s-a realizat în cursul judecăţii, punându-se tot problema obligativităţii aplicării dispoziţiilor art. 10, dar prin raportare la art. 40 alin. (1) din Codul penal.

În motivarea Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 s-a reţinut că simpla lectură a celor două articole [art. 40 alin. (1) din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012] este lămuritoare, neimpunându-se intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile.

De asemenea, a susţinut că obligativitatea aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu consecinţa aplicării tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, potrivit regulilor prevăzute de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, atunci când concursul este alcătuit din infracţiuni comise sub imperiul acestui cod şi infracţiuni comise sub imperiul Codului penal anterior, a fost stabilită prin dezlegarea dată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău în considerentele căreia s-a menţionat explicit şi faptul că soluţia este valabilă şi în ipoteza rămânerii definitive a mai multor hotărâri judecătoreşti, intrate în puterea lucrului judecat, pronunţate pentru fapte concurente săvârşite şi anterior şi ulterior intrării în vigoare a Codului penal pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012.

A mai arătat că, pentru a răspunde la întrebările formulate de instanţa de trimitere, instanţa supremă ar trebui să analizeze situaţia juridică a condamnatului, să aplice dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, să verifice dacă infracţiunile pentru care a fost condamnat intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii Europene, doar astfel fiind incidente dispoziţiile prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, să verifice dacă în situaţia concretă a acestui condamnat se încalcă principiile statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ori principiile inserate în Constituţia României la care instanţa de trimitere a făcut referire în conţinutul ambelor întrebări.

Or, numai instanţa de trimitere poate dispune cu privire la modalitatea de aplicare a art. 10 din Legea nr. 187/2012 în situaţia specifică a persoanei condamnate definitiv, prin hotărâri distincte, pentru infracţiuni concurente comise sub imperiul ambelor coduri penale, cu particularitatea că persoana a fost condamnată pentru un număr foarte mare de fapte comise sub imperiul Codului penal anterior la pedepse individuale cu închisoarea mari, dar căreia i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă a închisorii în cuantum redus, caz în care persoana condamnată ajunge în situaţia de a executa o pedeapsă rezultantă a închisorii cu o durată mai mare decât durata detenţiei în cazul executării consecutive a pedepselor rezultante.

Particularitatea acestei cauze derivă din faptul că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 care impun tratamentul sancţionator al concursului reglementat de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 se aplică, în cazul concret, unui concurs alcătuit într-o mai mare măsură din infracţiuni comise sub imperiul Codului penal anterior, care prevedea o altă filosofie a tratamentului sancţionator al concursului din perspectiva sporului ce putea fi aplicat în cazul pedepselor cu închisoarea, spor care era facultativ şi variabil, dar cu un maxim de 5 ani, spre deosebire de sporul ce poate fi aplicat potrivit Codului penal în vigoare care este obligatoriu, fix şi fără a avea un maxim numeric ab initio stabilit.

Însă, este în sarcina instanţei de fond să analizeze dacă, în cauza concretă, este incidentă aplicarea într-o anumită măsură retroactivă a unui tratament sancţionator mai aspru al concursului de infracţiuni în ceea ce priveşte infracţiunile multiple comise sub imperiul Codului penal anterior pentru care s-au stabilit pedepse mari, dar cu o pedeapsă rezultantă redusă şi dacă această eventuală aplicare a legii contravine dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate pe cale jurisprudenţială, şi al cărui domeniu de aplicare şi ale cărui garanţii, în special cea privind neaplicarea retroactivă a legii penale mai severe, cuprind şi cazul modificării pedepselor şi aplicării unei pedepse rezultante ca urmare a concursului de infracţiuni constatat în faza executării.

În ceea ce priveşte cererea privind sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, reprezentantul Ministerului Public a formulat concluzii de respingere ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea nr. 41 din data de 30 mai 2025, pronunţată în Dosarul nr. 5.455/180/2022**/a2, Tribunalul Bacău – Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni de drept: a) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situaţia în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralităţi de infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 şi al celui din 2014, având în vedere principiile legalităţii pedepsei, autorităţii de lucru judecat, individualizării pedepselor şi proporţionalităţii protecţiei penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depăşească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate? b) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, aplicarea unei pedepse rezultante, care depăşeşte cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante iniţiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală ” Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.” Art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ” Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.” Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 ” Art. 38. – Concursul de infracţiuni (1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. (2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. Art. 39. – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni (1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). (2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Art. 40. – Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39. (2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. (3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. (4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. (5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. III. Expunerea succintă a cauzei

Tribunalul Bacău – Secţia penală este învestit, în ultim grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul-condamnat F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 249 din 26.02.2025, pronunţată de Judecătoria Bacău, Secţia penală.

Prin Sentinţa penală nr. 961 din 2.06.2021 a Judecătoriei Bacău, Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 12.173/180/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 250 din 17.03.2022 a Curţii de Apel Bacău, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru infracţiuni săvârşite sub imperiul vechiului Cod penal (22 de infracţiuni de înşelăciune sancţionate cu pedeapsa de 5 ani închisoare pentru fiecare, 10 infracţiuni de fals sancţionate cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru fiecare, o infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale sancţionată cu pedeapsa de 3 ani închisoare).

Prin Sentinţa penală nr. 324 din 5.03.2020 a Judecătoriei Bacău, Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 11.058/180/2019, definitivă prin Decizia penală nr. 1.167 din 18.12.2020 a Curţii de Apel Bacău, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru două infracţiuni săvârşite sub imperiul noului Cod penal (o infracţiune de hărţuire, pentru care s-a aplicat o pedeapsă de 6 luni închisoare şi o infracţiune de şantaj pentru care s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare).

Primul ciclu procesual: prin Sentinţa penală nr. 1.421 din 16.10.2023 pronunţată de Judecătoria Bacău, Secţia penală, s-a admis sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la Sentinţa penală nr. 961 din 2.06.2021 a Judecătoriei Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 12.173/180/2016 al Judecătoriei Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 250 din 17.03.2022 a Curţii de Apel Bacău, şi Sentinţa penală nr. 324 din 5.03.2020 a Judecătoriei Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 11.058/180/2019 al Judecătoriei Bacău, Definitivă prin Decizia penală nr. 1.167 din 18.12.2020 a Curţii de Apel Bacău, ambele referitoare la intimatul F.M., şi s-a dispus repunerea pedepselor componente în individualitatea lor, s-a reţinut că pedepsele aplicate sunt concurente, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 ani închisoare, dispunând executarea pedepsei rezultante de 7 ani închisoare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.

Prin Decizia penală nr. 426/C din 21.12.2023, Tribunalul Bacău, Secţia penală, a admis contestaţia parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând în considerente că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea intimatului F.M. prin cele două sentinţe penale sunt concurente, concurs de infracţiuni ce s-a definitivat la data de 12.06.2019, data ultimului act material al infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) din Codul penal (după momentul intrării în vigoare a noului Cod penal), iar instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi nici cele statuate prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Al doilea ciclu procesual: prin Sentinţa penală nr. 1.136 din 26.06.2024 pronunţată de Judecătoria Bacău, Secţia penală, s-a admis din nou sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la sentinţele penale menţionate, rămase definitive prin deciziile succesive ale Curţii de Apel Bacău, s-a dispus repunerea pedepselor componente pentru săvârşirea infracţiunilor potrivit noului Cod penal în individualitatea lor, s-a reţinut că pedepsele aplicate sunt concurente cu cele săvârşite potrivit vechiului Cod penal, pe care nu le-a repus în individualitate, s-a aplicat la pedeapsa rezultantă mai gravă, stabilită în mod definitiv de Curtea de Apel Bacău pentru infracţiunile prevăzute în vechiul Cod penal, un spor de o treime, prevăzut de prevederile noului Cod penal privind concursul de infracţiuni, dispunându-se executarea pedepsei rezultante de 8 ani închisoare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.

Prin Decizia penală nr. 348/C din 8.11.2024, Tribunalul Bacău, Secţia penală, a admis contestaţia parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând în considerente că, în ciclul procesual anterior, instanţa de control judiciar a constatat expres că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea intimatului F.M. prin cele două sentinţe penale sunt concurente şi s-au trasat directive clare pentru instanţa de fond sub aspectul dispoziţiilor legale ce se impun a fi aplicate, indicându-se expres primei instanţe aplicabilitatea Deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aspecte ignorate de prima instanţă.

Al treilea ciclu procesual: prin Sentinţa penală nr. 249 din 26.02.2025 pronunţată de Judecătoria Bacău, Secţia penală, s-a admis din nou sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la sentinţele penale menţionate, rămase definitive prin deciziile succesive ale Curţii de Apel Bacău, s-a dispus repunerea pedepselor componente pentru săvârşirea tuturor infracţiunilor în individualitatea lor, s-a reţinut că pedepsele aplicate sunt concurente, s-a aplicat pedeapsa cea mai gravă, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 48 de ani şi 8 luni închisoare, dispunând executarea pedepsei maxime prevăzute de lege de 30 de ani de închisoare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 249 din 26.02.2025 pronunţată de Judecătoria Bacău, Secţia penală, a formulat contestaţie contestatorul condamnat F.M., acesta susţinând, în esenţă, că nu se poate stabili o pedeapsă pentru o pluralitate de infracţiuni mai mare decât cea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare fără încălcarea principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal; nu se poate reindividualiza pedeapsa rezultantă, în sensul măririi acesteia peste limita stabilită în mod definitiv de o instanţă superioară, fără încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat; în procedura modificării pedepselor instanţa nu este învestită cu stabilirea unei pedepse rezultante diferite de cele rămase definitive prin hotărâri ale unor instanţe superioare, ci cu concilierea unor pedepse, potrivit regulilor concursului de infracţiuni, fără încălcarea principiului individualizării pedepselor. Prin stabilirea unui alt mod de calcul al pedepsei, prin ajungerea la limite superioare cumulului aritmetic al pedepselor rezultante, se realizează o nouă individualizare a pedepsei, care nu poate fi făcută în procedura modificării pedepsei; stabilirea unei pedepse rezultante de 30 de ani, mult superioară cumulului aritmetic al pedepselor rezultante stabilite pentru cele două pluralităţi de infracţiuni de către două instanţe diferite în două proceduri diferite încalcă flagrant principiul proporţionalităţii sancţiunilor penale.

La termenul din data de 20 mai 2025, Tribunalul Bacău a pus în discuţia părţilor cererea formulată de către condamnatul inculpat F.M., prin apărători aleşi, privind sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, la data de 30.05.2025, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere, având în vedere faptul că motivele de contestaţie vizează tocmai aspecte legate de limitele aplicării art. 585 din Codul de procedură penală în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu implicare directă asupra cuantumului pedepsei rezultante, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa căii de atac formulate, a prezentat argumentele esenţiale care fundamentează neclaritatea chestiunii de drept. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

Din răspunsurile transmise de către instanţele judecătoreşti consultate s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:

Într-o primă orientare, s-a susţinut atât faptul că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situaţia în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralităţi de infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 şi al celui din 2014, având în vedere principiile legalităţii pedepsei, autorităţii de lucru judecat, individualizării pedepselor şi proporţionalităţii protecţiei penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depăşească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate, cât şi că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală aplicarea unei pedepse rezultante, care depăşeşte cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante iniţiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 stabilesc, în mod imperativ şi fără excepţii ori limitări, o modalitate de sancţionare a pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni prin aplicarea regulilor din Codul penal actual, în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiuni a fost comisă după intrarea în vigoare a acestei noi reglementări. Or, aceste dispoziţii sunt clare şi, atâta vreme cât una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub imperiul noii reglementări, urmează ca tratamentul sancţionator pentru pluralitatea de infracţiuni să fie stabilit potrivit acestei reglementări, orice altă modalitate de stabilire a cuantumului noii pedepse rezultante (prin limitarea la cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante) fiind de natură a adăuga la lege.

În cea de-a doua orientare, se consideră că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situaţia în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralităţi de infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 şi al celui din 2014, având în vedere principiile legalităţii pedepsei, autorităţii de lucru judecat, individualizării pedepselor şi proporţionalităţii protecţiei penale, nu poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depăşească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate, cât şi că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală aplicarea unei pedepse rezultante, care depăşeşte cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante iniţiale, nu este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

În argumentarea opiniei, instanţele au arătat, în esenţă, că se impune aplicarea unei pedepse rezultante care să nu depăşească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante iniţiale, în caz contrar aplicarea regimului sancţionator al concursului de infracţiuni ar conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru condamnat faţă de ipoteza în care situaţia sa juridică nu ar fi analizată în cadrul acestei proceduri. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva hotărârilor obligatorii pronunţate de instanţa supremă au fost identificate următoarele decizii relevante în privinţa problemei de drept ce formează obiectul sesizării, respectiv: – Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016); – Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021); – Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017). C. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României, au fost identificate mai multe decizii care au relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării, dintre care menţionăm: – Decizia nr. 93 din 16 martie 2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) şi ale art. 40 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 15 iunie 2023), prin care Curtea Constituţională a constatat că „s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1241 din 29 decembrie 2021, Decizia nr. 291 din 6 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 19 august 2021, Decizia nr. 853 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 1 martie 2021, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, şi Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Curtea a reţinut că, în baza dispoziţiilor criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului.”; – Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016), prin care Curtea Constituţională a reţinut că „inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii, Curtea constată că este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi – ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment – sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni. De altfel, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că pentru situaţii juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituţional al egalităţii în drepturi.” (paragraful 18). VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca a exprimat opinia conform căreia sesizarea este inadmisibilă întrucât nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept în materie penală, din perspectiva inexistenţei unei dificultăţi rezonabile de interpretare a normelor juridice aplicabile.

În acest sens, s-a susţinut că, deşi soluţia pronunţată de Judecătoria Bacău în cel de-al treilea ciclu procesual poate părea inechitabilă, ea reprezintă aplicarea corectă a legii, întrucât practica judiciară confirmă că infracţiunile concurente pot fi judecate separat, situaţie în care se impune ulterior stabilirea unei pedepse unice, iar din coroborarea expresă a art. 585 din Codul de procedură penală, art. 40 alin. (2) din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 – norme deja interpretate cu valoare obligatorie prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – rezultă fără echivoc obligaţia descontopirii rezultantelor parţiale şi a contopirii tuturor pedepselor potrivit regulilor mai severe ale actualului Cod penal, astfel încât inculpatul să fie plasat în situaţia juridică în care s-ar fi aflat dacă toate faptele ar fi fost judecate de o singură instanţă, motiv pentru care nu se justifică activarea mecanismului întrebării prealabile. VII. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării întrucât nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât în ceea ce priveşte absenţa unei dezlegări anterioare date cu titlu obligatoriu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile.

S-a susţinut că instanţa supremă, prin Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, a fost deja învestită cu o întrebare esenţial identică, referitoare la posibilitatea instanţei de a înlătura aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (1) din Codul penal atunci când aceasta ar conduce la o pedeapsă rezultantă mai mare decât executarea succesivă a pedepselor, context în care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că dispoziţiile legale incidente sunt clare, nu ridică îndoieli rezonabile, iar întrebarea urmărea doar confirmarea soluţiei anticipate de instanţa de trimitere. S-a subliniat că aceeaşi premisă – concurs între infracţiuni comise sub imperiul vechiului şi noului Cod penal, cu atingerea maximului general – se regăseşte şi în cauza actuală, singura diferenţă fiind faza procesuală, chiar dacă sesizarea de acum invocă suplimentar principii şi dispoziţii constituţionale şi convenţionale.

În plus, s-a arătat că obligativitatea aplicării art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu consecinţa supunerii concursului de infracţiuni regulilor de sancţionare prevăzute de noul Cod penal, atunci când pluralitatea este alcătuită din fapte comise sub ambele coduri, a fost deja stabilită prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi consolidată prin Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, aceste dezlegări având aplicabilitate generală, inclusiv în ipoteza existenţei unor hotărâri definitive succesive, indiferent de momentul constatării concursului sau de modalitatea executării pedepsei. Aceeaşi interpretare a fost confirmată de Curtea Constituţională printr-o jurisprudenţă constantă (14 decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate), care a considerat clare şi obligatorii dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 39 şi art. 40 din Codul penal. În aceste condiţii, s-a reţinut că prezenta sesizare nu vizează interpretarea in abstracto a normei, ci modul concret de aplicare a acesteia într-o cauză particulară, în care, prin aplicarea regulilor noi, condamnatul ar ajunge să execute o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită sub legea veche – problemă ce ţine de analiza eventualei aplicări retroactive a unui tratament sancţionator mai sever şi de compatibilitatea acestuia cu art. 7 CEDO, atribuţie ce revine exclusiv instanţei de fond. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale incidente şi problemele de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe: – instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

Examinând admisibilitatea sesizării prin prisma criteriilor sus-menţionate, se constată următoarele: a) În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Bacău fiind învestit, în Dosarul nr. 5.455/180/2022**a2, cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 249 din 26.02.2025 pronunţate de Judecătoria Bacău. b) Sub aspectul celei de-a doua condiţii enunţate, se constată că ambele întrebări formulate de instanţa de trimitere privesc, în esenţă, acelaşi aspect, respectiv dacă, în contextul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, în faza de executare, poate fi înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) din Codul penal referitoare la contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri definitive de condamnare la câte o pedeapsă rezultantă pentru mai multe infracţiuni concurente, în situaţia particulară în care noua pedeapsă rezultantă obţinută prin aplicarea acestor dispoziţii ar depăşi cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate.

Instanţa supremă a reţinut în jurisprudenţa sa că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 16 martie 2016, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, şi Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).

În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de situaţia în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.

De asemenea, se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanţele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.

Din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu întrebările supuse dezbaterii se observă că acestea nu ridică probleme de interpretare a textului legal întrucât dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Codul penal instituie, în mod clar şi neechivoc, obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, iar conţinutul normei juridice nu generează dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.

În acest context, se reţine că, în realitate, instanţa de trimitere solicită pronunţarea unei soluţii care să consacre o derogare de la regulile privind aplicarea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, în sensul neaplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, prin raportare la art. 40 alin. (2) din Codul penal.

O asemenea derogare este fundamentată fie pe principiile legalităţii pedepsei, autorităţii de lucru judecat, individualizării şi proporţionalităţii sancţiunii penale, fie pe dispoziţiile art. 3, art. 5, art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Or, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018), „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (…) de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei”.

Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluţionării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluţii diferite în rezolvarea aceleiaşi speţe.

De asemenea, sub acest aspect, se constată că reluarea judecăţii cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere în cel de-al treilea ciclu procesual nu se datorează unei dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale incidente – modalitatea de contopire a pedepselor fiind deja indicată de instanţa de control judiciar încă din primul ciclu procesual -, ci mai degrabă necesităţii de a evita aplicarea unei pedepse vădit inechitabile, prin raportare la pedepsele stabilite prin cele două hotărâri definitive de condamnare.

Or, prin Decizia nr. 7 din 2.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit în mod clar că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

În concluzie, nu se constată existenţa unor dispoziţii legale neclare, echivoce, a căror interpretare să solicite intervenţia instanţei supreme referitor la obligativitatea aplicării dispoziţiilor art. 40 din Codul penal, obligativitate ce nu poate fi înlăturată nici în ipoteza particulară invocată de instanţa de trimitere întrucât legea nu prevede excepţii de la regula menţionată, nici măcar pentru ipoteza în care inculpatul, în urma operaţiunii de contopire, ar ajunge să execute o pedeapsă rezultantă cu o durată mai mare decât cea care ar rezulta în urma executării succesive a pedepselor rezultante parţiale.

Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se constată că şi această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită.

Potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintetizată în considerentele Deciziei nr. 22 din 27 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020), condiţia ca „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii” presupune ca instanţa supremă să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept. În ipoteza în care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare conţin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă.

Astfel, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost anterior sesizată cu o chestiune de drept substanţial identică, vizând posibilitatea inst