Decizia nr. 430 din 15 decembrie 2025

Pe rol se află Dosarul nr. 1.070/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Adriana Ispas, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.070/1/2025 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, comunicat în prealabil părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, precum şi depunerea, în ziua şedinţei, de către un membru al completului, a unui punct de vedere cu privire la problema a cărei dezlegare se solicită.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.070/1/2025.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv chestiunea de drept, astfel cum a fost formulată de către instanţa de trimitere, să fie necesară pentru soluţiile pe care instanţa le poate dispune în procedura de cameră preliminară.

În acest sens a susţinut că problema de drept relevantă în procedura camerei preliminare vizează exclusiv dacă omisiunea întocmirii raportului de expertiză constituie o neregularitate de natură să facă imposibilă stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii, numai într-o asemenea ipoteză – care nu se regăseşte în întrebarea formulată – dezlegarea instanţei supreme fiind aptă să producă un efect concret asupra hotărârii ce urmează a fi pronunţată în cauza pendinte.

Cu privire la fondul chestiunii de drept a arătat că modificarea adusă prin Legea nr. 126/2024 art. 10 din Legea nr. 241/2005 instituie un standard probatoriu pentru determinarea prejudiciului exclusiv în ipoteza în care inculpatul optează să îl achite pentru a beneficia de cauzele de reducere a pedepsei sau de nepedepsire, expertiza de specialitate având rolul unei garanţii procesuale instituite în favoarea acestuia, la care poate renunţa.

Expertiza nu reprezintă o condiţie de aplicare a art. 10, singura cerinţă fiind achitarea prejudiciului, iar a considera expertiza obligatorie în toate cauzele ar însemna transformarea unei dispoziţii favorabile inculpatului în una defavorabilă.

În măsura în care prejudiciul a fost stabilit în faza de urmărire penală prin alte mijloace de probă legal administrate şi explicitat clar în rechizitoriu, omisiunea efectuării expertizei nu afectează conţinutul constitutiv al infracţiunii, nici posibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii, neputând fi calificată drept o neregularitate a actului de sesizare şi neatrăgând restituirea cauzei în procedura de cameră preliminară.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la data de 14 mai 2025 în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative – Legea nr. 126/2024), denumită în continuare Legea nr. 241/2005

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală este învestită, în ultim grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul S.C.B. împotriva încheierii pronunţate la data de 19.02.2025 în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea atacată s-a dispus, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, respingerea cererilor şi excepţiilor formulate de către inculpatul S.C.B., ca neîntemeiate, s-a constatat, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 808/P/2017/11.12.2024 al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a administrării probelor, precum şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii cauzei; prin rechizitoriul emis la data de 11.12.2024 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 13 mai 2024), inculpatul S.C.B. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „evaziune fiscală” în formă continuată (1.588 acte materiale – câte un act material pentru fiecare factură fiscală înregistrată în contabilitate şi declarată), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut că, în perioada 1.10.2010-31.08.2015, cu intenţie şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator al societăţii L., inculpatul ar fi procedat la înregistrarea în evidenţa contabilă şi declararea organelor fiscale, în mod repetat, de operaţiuni economice fictive de achiziţii de servicii şi mărfuri în valoare totală de 7.927.264 lei, în baza a 1.588 facturi fiscale emise, aparent, de către mai mulţi furnizori, societăţi a căror identitate a fost furată, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 2.557.182 lei, din care 1.534.309 lei reprezintă TVA, iar 1.022.873 lei – impozit pe profit.

În considerentele încheierii, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că respingerea cererii inculpatului de efectuare a unei expertize contabile în vederea stabilirii prejudiciului, ulterior emiterii rechizitoriului, nu a adus o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime, inculpatul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra conduitei adoptate în cursul urmăririi penale.

În acest sens s-a motivat că la dosarul cauzei a fost întocmit un raport de constatare ce a răspuns, între altele, obiectivului privind stabilirea prejudiciului, în condiţiile în care nu pot face obiectul controlului în camera preliminară oportunitatea actelor de urmărire penală şi nici modalitatea practică în care a acţionat procurorul, eventuala vătămare ce se presupune că ar fi fost cauzată inculpatului ar putea fi remediată pe parcursul cercetării judecătoreşti, când are posibilitatea să ceară administrarea de probe noi.

De asemenea, împrejurarea conform căreia procurorul nu a dispus din oficiu efectuarea unui raport de expertiză contabilă nu poate face obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară, controlul fiind axat exclusiv în sfera legalităţii, cu atât mai mult cu cât nici inculpatul nu făcut o astfel de solicitare decât după dezînvestirea organului de urmărire penală prin rechizitoriu.

În susţinerea contestaţiei, inculpatul a formulat aceleaşi cereri şi excepţii invocate în primă instanţă referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 care stabileau obligaţia organelor de urmărire penală de administrare a probei cu expertiza de specialitate pentru a beneficia de cauza de nepedepsire sau de diminuare a limitelor de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât a solicitat efectuarea acesteia.

La termenul de la data de 29 aprilie 2025, în completul de 2 judecători de cameră preliminară, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, verificarea procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi a dispus, la data de 14.05.2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a opinat că efectuarea raportului de expertiză este obligatorie pentru organul de urmărire penală deoarece neîntocmirea acestuia: – determină imposibilitatea stabilirii prejudiciului şi implicit a obiectului/limitelor judecăţii; – goleşte de conţinut drepturile inculpatului prevăzute la alin. (2) şi (3) ale art. 10 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care neregularitatea rechizitoriului vizează şi modalitatea în care s-a respectat dreptul la apărare al inculpatului.

În acelaşi sens s-a menţionat că, la Întâlnirea de practică neunitară în materie penală a instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, judecătorii au concluzionat pentru obligativitatea efectuării expertizei de specialitate de către organele de urmărire penală pentru dosarele aflate la urmărire penală la momentul intrării în vigoare a prevederilor modificate la art. 10 din Legea nr. 241/2005, intervenind sancţiunea nulităţii relative în cazul nerespectării. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:

Într-o primă orientare se consideră că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei, în acest sens fiind exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti, Bacău, Galaţi, Iaşi, Piteşti şi Ploieşti.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au arătat că efectuarea raportului de expertiză reprezintă o obligaţie a organului de urmărire penală în urma modificărilor legislative intervenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, neîntocmirea raportului aducând atingere dreptului la apărare şi determinând imposibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii.

În acest sens s-a arătat că examinarea regularităţii rechizitoriului vizează implicit verificarea modului în care a fost respectat dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului, iar legiuitorul a stabilit că, la momentul trimiterii în judecată a inculpatului, procurorul trebuie să determine pe baza unui raport de expertiză valoarea exactă a prejudiciului, în vederea protejării drepturilor inculpatului. Or, atât timp cât prejudiciul nu a fost determinat în temeiul unei expertize de specialitate, întinderea acestuia nefiind certă, beneficiile reglementate de art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024) devin iluzorii, întrucât în faza de cameră preliminară nu poate fi dispusă o probă ce ţine de fondul cauzei, iar în faza judecăţii proba cu expertiza de specialitate nu poate fi dispusă înainte de primul termen de judecată, moment până la care ar trebui acoperit prejudiciul.

În cea de-a doua orientare se consideră că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate nu determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de către curţile de apel Cluj, Oradea, Suceava şi Timişoara.

În argumentarea opiniei, instanţele au arătat că realizarea expertizei în faza de urmărire penală are caracter facultativ şi condiţionat de manifestarea de voinţă a suspectului sau inculpatului de a achita prejudiciul, astfel încât lipsa raportului de expertiză nu poate determina nelegalitatea sesizării instanţei de judecată.

Totodată, s-a susţinut că probele nu au o valoare dinainte stabilită, fiind supuse principiului liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării ansamblului probator, iar oportunitatea administrării unui mijloc de probă în faza de urmărire penală nu este supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, obiectul controlului judecătorului de cameră preliminară privind legalitatea administrării probelor, şi nu omisiunea procurorului sub acest aspect.

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Constanţa şi Târgu Mureş nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar la nivelul Curţii de Apel Craiova nu s-a conturat o opinie unică, fiind exprimate cele două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere momentul intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în cuprinsul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe cu privire la problema de drept supusă dezlegării, nici prin intermediul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nici în ceea ce priveşte decizii de speţă. C. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României a fost identificată Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022) relevantă privind problema de drept supusă analizei, care statuează că stabilirea concretă a prejudiciului revine, în faza de urmărire penală, procurorului de caz. D. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a considerat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat că, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină nelegalitatea urmăririi penale şi nelegalitatea actului de sesizare a instanţei.

S-a apreciat că esenţa problemei de drept este aceea de a stabili dacă lipsa administrării unei probe care apare ca obligatorie sau necesară potrivit legii poate fi complinită în fazele ulterioare ale procesului penal, în condiţiile în care legea stabileşte consecinţe asupra limitelor de pedeapsă, inclusiv înlăturarea pedepsei, înainte de începerea cercetării judecătoreşti.

Consultând dispoziţiile din Legea nr. 241/2005 în discuţie, se remarcă că art. 10 alin. (2) prevede că „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate”. Prin urmare, dat fiind caracterul imperativ al normei, coroborat cu dispoziţiile legale (art. 184 şi 188 din Codul de procedură penală) şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (citată în sesizare, în special Decizia nr. 867/2021, paragrafele 36-40), s-a apreciat că administrarea probei este obligatorie pentru procuror în faza de urmărire penală, faţă de necesitatea determinării prejudiciului.

Pe de o parte, proba cu expertiza pentru stabilirea valorii prejudiciului nu poate fi administrată în faza de cameră preliminară, întrucât nu poate fi circumscrisă obiectului acestei proceduri, adică necesară pentru a proba nelegalitatea altui mijloc de probă. Obiectul camerei preliminare nu poate fi, pe de altă parte, complinirea neadministrării unui mijloc de probă obligatoriu în etapa procesuală anterioară.

Astfel, urmărirea penală este nelegală prin omisiunea de a se administra mijlocul de probă al cărui caracter necesar rezultă explicit din lege şi determină consecinţe semnificative cu privire la fondul cauzei. Actul de sesizare emis fără respectarea acestei exigenţe este la rândul său nelegal, dar nu pentru neregularităţi formale, întemeiate pe dispoziţiile art. 328 din Codul de procedură penală, ci pentru încălcarea unor condiţii esenţiale de validitate cu caracter extrinsec, prevăzute de art. 327 din Codul de procedură penală.

Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a considerat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat că, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, care se răsfrânge asupra dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală – prevedere legală ce presupune caracterul complet al urmăririi penale şi administrarea tuturor probelor necesare în cadrul dosarului de urmărire penală, care stă la baza emiterii rechizitoriului. Dacă judecătorul de cameră preliminară va constata că această încălcare a celor două dispoziţii legale îndeplineşte condiţiile nulităţii relative, va sancţiona cu nulitatea rechizitoriul întocmit în cauză şi va dispune restituirea cauzei la parchet, având în vedere această sancţiune aplicată actului de sesizare a instanţei.

În esenţă, s-a susţinut că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 au o natură mixtă, cu efecte atât în plan substanţial (reducerea limitelor pedepsei dacă prejudiciul este achitat integral până la primul termen de judecată), cât şi în plan procesual (obligaţia efectuării unei expertize judiciare pentru stabilirea exactă a prejudiciului).

Pentru ca inculpatul să poată beneficia de cauza legală de reducere a pedepsei este necesar ca valoarea prejudiciului să fie stabilită printr-o expertiză contabilă judiciară, efectuată în faza de urmărire penală. În lipsa acesteia, inculpatul nu poate achita prejudiciul până la primul termen de judecată, întrucât după finalizarea urmăririi penale nu mai există un cadru procesual pentru administrarea unei asemenea probe.

Omisiunea dispunerii expertizei impuse de lege constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi, implicit, a art. 327 din Codul de procedură penală, care impune ca urmărirea penală să fie completă şi să cuprindă toate probele necesare. Această omisiune nu atrage nulitatea absolută, dar poate fi sancţionată ca nulitate relativă, întrucât produce o vătămare concretă a dreptului inculpatului de a beneficia de reducerea pedepsei, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.

În aceste condiţii, rechizitoriul emis fără ca în dosarul de urmărire penală să existe un raport de expertiză asupra prejudiciului este afectat de nulitate relativă întrucât lipseşte un mijloc de probă esenţial impus de lege. Consecinţa procedurală a constatării acestei nulităţi este desfiinţarea rechizitoriului şi restituirea cauzei la parchet, potrivit art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Prin urmare, omisiunea efectuării expertizei judiciare contabile nu poate fi tratată ca o simplă neregularitate a actului de sesizare, ci ca o încălcare gravă care afectează legalitatea urmăririi penale şi a actului de trimitere în judecată, justificând restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale. VII. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sub aspectul admisibilităţii, Ministerul Public a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, nefiind îndeplinită cerinţa necesităţii pentru soluţiile care pot fi dispuse în procedura de cameră preliminară deoarece omisiunea întocmirii raportului de expertiză reprezintă o neregularitate, însă doar cea care poate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii ar conduce la sancţionarea actului de sesizare a instanţei şi urmăririi penale, ipoteză ce nu se regăseşte în întrebarea formulată de instanţa de trimitere, situaţie în care eventuala dezlegare dată de instanţa supremă ar produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă.

Pe fondul chestiunii de drept supuse dezlegării s-a opinat în sensul că omisiunea efectuării expertizei de specialitate prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu constituie o neregularitate a actului de sesizare ce determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

În privinţa caracterului obligatoriu al expertizei s-a susţinut că, deşi formularea legală („prejudiciul se va determina . . .”) poate sugera o obligaţie, o analiză contextuală conduce la concluzia că aceasta are în realitate un caracter facultativ.

Expertiza are un caracter facultativ, activabil doar la solicitarea inculpatului, şi nu influenţează validitatea sesizării instanţei atunci când prejudiciul este stabilit prin alte mijloace de probă legal administrate şi prezentat corespunzător în rechizitoriu. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită a opinat în sensul că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale incidente şi problemele de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Raportând sesizarea la dispoziţiile legale, se constată că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate.

Astfel, este îndeplinită prima condiţie referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală fiind învestită, în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, cu soluţionarea contestaţiei declarate de contestatorul inculpat împotriva încheierii din data de 19 februarie 2025 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, respingerea, ca neîntemeiate, a cererilor şi excepţiilor formulate de inculpat privind legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, iar în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul, legalitatea administrării probelor, precum şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii.

Pe de altă parte, este îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

În acest sens se reţine că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită – indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual – şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul în care decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014).

Or, în cazul de faţă, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă vizează obligativitatea sau facultatea efectuării în cursul urmăririi penale a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, problemă de drept aflată într-o relaţie de dependenţă cu soluţia ce ar putea fi dată în procedura de cameră preliminară.

Astfel, având în vedere că neregularitatea actului de sesizare a instanţei implică orice deficienţă de formă sau de conţinut care afectează aptitudinea rechizitoriului de a sesiza în mod valabil instanţa de judecată, dezlegarea prealabilă a problemei de drept cu care este sesizată instanţa ar avea, prin urmare, o înrâurire decisivă asupra hotărârii finale dispuse în faza camerei preliminare şi, implicit, şi asupra evoluţiei ulterioare a procesului penal.

Prin urmare, chiar dacă efectele dezlegării obligatorii date problemei de drept se repercutează într-un mod indirect asupra rezolvării fondului cauzei, legătura dintre hotărârea preliminară şi soluţionarea cauzei este suficient de însemnată pentru a se considera îndeplinită condiţia de admisibilitate analizată.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 126/2024, în sensul de a se stabili dacă este obligatorie întocmirea, în cursul urmăririi penale, a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, aspect care ar atrage neregularitatea actului de sesizare a instanţei.

Prin Legea nr. 126/2024 legiuitorul a adus modificări semnificative art. 10 din Legea nr. 241/2005, introducând, sub aspectul dreptului material, noi cauze de nepedepsire şi situaţii care atrag reducerea pedepsei, precum şi norme procedurale.

Potrivit noii reglementări, art. 10 alin. (2) prevede trei situaţii distincte în care acoperirea prejudiciului cauzat de infracţiunile prevăzute la art. 6 1 , 8 sau 9 poate atrage reducerea pedepsei: • dacă prejudiciul este achitat integral până la primul termen de judecată, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, indiferent de cuantumul prejudiciului, iar dispoziţia pare a avea în vedere doar debitul principal, fără a include dobânzi sau penalităţi; • dacă prejudiciul este de până la 1.000.000 euro şi este achitat integral până la primul termen de judecată, se poate aplica pedeapsa amenzii, ca alternativă la pedeapsa închisorii, în plus faţă de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă; • dacă prejudiciul este achitat integral între primul termen de judecată şi soluţionarea definitivă a cauzei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, fără a fi necesară plata accesoriilor (dobânzi sau penalităţi).

În toate cele trei ipoteze, legea prevede că prejudiciul va fi stabilit prin expertiză de specialitate, iar suspectul sau inculpatul are dreptul de a participa la efectuarea acesteia, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 172-180 din Codul de procedură penală.

Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 reglementează trei cauze de nepedepsire, aplicabile în funcţie de momentul procesual şi de cuantumul prejudiciului achitat: • în cursul urmăririi penale, dacă prejudiciul, majorat cu 25% şi însoţit de plata dobânzilor şi penalităţilor, este achitat integral, fapta nu se pedepseşte; • în procedura de cameră preliminară sau până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă, dacă prejudiciul este acoperit integral, dar cu o majorare de 50%, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, se aplică aceeaşi cauză de nepedepsire; • în faza de apel, dacă prejudiciul este achitat integral, cu o majorare de 100% şi cu plata dobânzilor şi penalităţilor, fapta rămâne, de asemenea, nepedepsită.

Spre deosebire de alin. (2), alin. (3) nu face referire expresă la efectuarea unei expertize, însă, prin interpretarea teleologică a textului, în opinia judecătorului-raportor, se deduce că şi în aceste ipoteze prejudiciul trebuie stabilit pe baza unei expertize de specialitate.

Totodată, lipsa unei referiri exprese la administrarea expertizei în cursul judecăţii este justificată de argumentul că trebuie efectuată în faza de urmărire penală, rămânând câştigată cauzei, mai ales când există o cauză de nepedepsire.

În concluzie, pentru a beneficia de cauzele de nepedepsire reglementate la alin. (3) se impune plata integrală a prejudiciului, a unei cote procentuale suplimentare în funcţie de faza procesuală, precum şi a accesoriilor (dobânzi şi penalităţi). În schimb, în ipotezele reducerii limitelor de pedeapsă, reglementate la alin. (2), se face referire doar la prejudiciul principal, fără menţiunea expresă a acestor accesorii.

Ca element de noutate în materie procedurală, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 prevede caracterul obligatoriu al expertizei de specialitate în cazul comiterii anumitor infracţiuni de evaziune fiscală, mijloc de probă necesar pentru determinarea prejudiciului prin activitatea infracţională circumscrisă celor trei incriminări prevăzute de art. 6 1 , 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.

Administrarea expertizei de specialitate este obligatorie în faza de urmărire penală în toate cauzele având ca obiect infracţiunile prevăzute la art. 6 1 , 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, omisiunea acesteia fiind de natură să atragă neregularitatea actului de sesizare în condiţiile nulităţii relative.

Prin deciziile nr. 1.084 din 8 septembrie 2009 şi nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, şi Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010), potrivit considerentelor, Curtea a statuat că prejudiciul cauzat este cel rezultat din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar şi stabilirea in concreto aparţine în faza de urmărire penală procurorului de caz.

În continuare, prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022), Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „pretenţiile părţii civile”, cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, apreciind că, în modalitatea de reglementare, legiuitorul crease premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al interpretării şi evaluării arbitrare ale persoanei vătămate/părţii civile din procesul penal (statul român, de regulă, referitor la infracţiunile prevăzute la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005), conferindu-i o poziţie privilegiată, simpla manifestare de voinţă a acesteia putând determina aplicarea/neaplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil şi principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Pornind de la interpretarea literală, pentru a susţine aplicarea uniformă a normei juridice în toate cazurile prevăzute de text, fără a introduce distincţii sau condiţii pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres, obligativitatea efectuării expertizei de specialitate vizează atât situaţiile de reducere a limitelor de pedeapsă – alin. (2), cât şi pe cele de nepedepsire – alin. (3).

În absenţa unei distincţii exprese în cuprinsul textului legal, ţinând seama de constatările Curţii Constituţionale potrivit deciziilor anterior menţionate cu privire la prejudiciul cauzat, întinderea şi sarcina stabilirii acestuia în faza urmăririi penale, expertiza de specialitate nu poate fi condiţionată de elemente pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, astfel încât formularea „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate” este una imperativă în toate cauzele având ca obiect infracţiunile prevăzute la art. 6 1 , 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.

În contextul aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, voinţa clar exprimată de legiuitor constituie un argument în favoarea caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate, în sensul impunerii unui standard probatoriu unitar pentru stabilirea prejudiciului. În acest sens se constată că legiuitorul nu a condiţionat efectuarea expertizei nici de manifestarea prealabilă a unei intenţii de achitare a prejudiciului de către suspect sau inculpat, nici de exprimarea unei opoziţii faţă de conţinutul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică. A admite contrariul ar presupune introducerea unor condiţii pe care legea nu le prevede, ceea ce contravine principiului de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În acelaşi sens se poate invoca şi conţinutul normativ al art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, unde se face referire expresă la calitatea procesuală de „suspect”, în corelaţie cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit cărora, în cursul urmăririi penale, achitarea prejudiciului majorat cu 25%, împreună cu dobânzile şi penalităţile, determină incidenţa unei cauze de nepedepsire. Aceste dispoziţii indică în mod evident intenţia legiuitorului de a stabili caracterul obligatoriu al expertizei în faza de urmărire penală, anterior sesizării instanţei de judecată.

Modificarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 face parte din noua reglementare pentru combaterea fenomenului evaziunii fiscale, introdusă prin Legea nr. 126/2024, cu implicaţii la nivelul politicii penale în abordarea infracţionalităţii de fraudare a bugetului public; statul are ca obiectiv principal al politicii penale repararea prejudiciilor şi recuperarea bunurilor rezultate din infracţiuni.

În controlul de constituţionalitate a legii în procesul adoptării, prin Decizia nr. 146 din 19 martie 2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 29 mai 2024), Curtea Constituţională a reiterat acest obiectiv etatic, precizând că Legea nr. 126/2024 „constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiţionaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracţiunilor reprezintă o condiţie sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor ce au ca scop realizarea unor câştiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea şi confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Aşadar, dispoziţiile legale (…) constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menţionat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale”.

Prin urmare, sub aspect teleologic, efectuarea expertizei de specialitate se impune pentru a putea constata incidenţa cauzelor speciale de reducere a pedepsei ori de nepedepsire.

Acceptarea unei teze contrare ar goli de conţinut prima teză a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul trimis în judecată nu ar mai putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prin achitarea prejudiciului până la primul termen de judecată, în lipsa unui mijloc de probă relevant şi obiectiv privind întinderea prejudiciului. Or, norma ar deveni lipsită de eficienţă juridică, fiind astfel încălcat principiul efectului util al legii.

Totodată, expertiza este esenţială şi din perspectiva posibilităţii de finalizare a procesului penal în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată. În măsura în care prejudiciul este stabilit prin expertiză şi achitat integral înainte de sesizarea instanţei, se poate dispune clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, ceea ce face ca trimiterea în judecată să devină inutilă.

Expertiza de specialitate reprezintă un mijloc de probă relevant atât pentru soluţionarea laturii penale – art. 172 din Codul de procedură penală, cât şi a celei civile a cauzei. Potrivit dispoziţiilor procesual penale, o astfel de probă poate fi administrată în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, dar nu şi în cadrul procedurii camerei preliminare, întrucât aceasta priveşte fondul cauzei.

Interpretarea sistematică, bazată pe coordonarea textelor legale de aşa manieră încât interpretările acestora să se concilieze, dar şi cu interpretarea teleologică, ţinând cont de scopul legii, conduce la concluzia caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate şi în situaţiile de nepedepsire prevăzute de alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În ipoteza în care expertiza nu este administrată în cursul urmăririi penale, beneficiile prevăzute de art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005 riscă să rămână pur teoretice. Aceasta deoarece, în procedura de cameră preliminară, nu poate fi dispusă administrarea unei probe care vizează fondul cauzei, iar, în etapa judecăţii, dispunerea expertizei nu poate avea loc anterior primului termen de judecată – termenul-limită prevăzut de lege pentru efectuarea plăţii în vederea reducerii limitelor de pedeapsă.

Mai mult, posibilitatea administrării probei nu poate fi lăsată la latitudinea manifestării de voinţă a unei părţi procesuale. Pe de o parte, simpla exprimare a intenţiei de a achita prejudiciul nu poate fi asimilată