Decizia nr. 415 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept; au fost comunicate opinii de către specialişti.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 20 martie 2025 pronunţată în Dosarul nr. 7.468/99/2019, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarele chestiuni de drept: În interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic, derogatoriu de la durata repausului zilnic reglementat prin art. 135 din Codul muncii, şi, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii sau este o prevedere autonomă şi se aplică în concret doar între două ture succesive de lucru? În interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensaţia pentru munca desfăşurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensaţiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 iulie 2025 cu nr. 1.449/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 24 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii) ” Art. 115. – (…) (2) Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.” ” Art. 135. – (1) Salariaţii au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive. (2) Prin excepţie, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi.” ” Art. 137. – (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. (…) (4) În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor. (5) Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în condiţiile alin. (4) au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)”. Alte norme de drept relevante Codul muncii ” Art. 113. – (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. (2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.” ” Art. 120. – (1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (…) Art. 121. – (1) La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz. (…)” ” Art. 123. – (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia au fost invocate chestiunile de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, reclamantul Sindicatul Mişcarea Feroviară (Sindicatul), în numele şi pentru membrul de sindicat AB, a solicitat, prin cel de-al cincilea capăt al cererii de chemare în judecată, obligarea angajatorului Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. Bucureşti – Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi („CFR Călători – SA”) la plata dublului compensaţiilor, conform art. 137 din Codul muncii, respectiv a sporului de ore suplimentare de 200% aferent orelor de muncă desfăşurată cu nerespectarea repausului săptămânal, precizând că în ultimii 3 ani (3.12.2016-3.12.2019) a prestat activitatea continuă de 1.200 de ore (40 de ore pe lună) care ar trebui să fie plătite cu 200% din salariul de bază.

În motivarea acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că prin acordarea după ultima tură de lucru cu durată de 12 ore doar a unui repaus de 48 de ore consecutive, din care 24 de ore reprezintă repausul zilnic subsecvent ultimei ture de lucru, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, şi doar restul de 24 de ore reprezintă repausul săptămânal, a suferit nerespectarea permanentă şi perpetuă a dreptului la repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, prevăzut de art. 137 alin. (1) din Codul muncii, astfel că este îndreptăţit la acordarea compensaţiilor prevăzute de alin. (5) al aceluiaşi text legal.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin întâmpinare şi precizările depuse ulterior, pârâta a arătat că reclamantul a beneficiat de repaus săptămânal, însă în alte zile decât sâmbăta şi duminica; în activitatea reclamantului nu au existat intervale de lucru continuu, nefiind incident art. 137 alin. (5) din Codul muncii; Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru („Directiva 2003/88/CE”) permite derogări de la durata repausului în cazul lucrătorilor din anumite domenii, precum cel feroviar; a fost respectat dreptul la repaus prin acordarea în succesiune, după prima tură de 12 ore, a unui repaus zilnic de 24 de ore şi, după a doua tură de 12 ore, a unui repaus de 48 de ore, rotaţie reluată succesiv; această cadenţă a turelor de lucru şi a repausurilor este necesară pentru a asigura efectuarea normei de muncă lunare de către angajaţii mecanici de tren.

Prin Sentinţa civilă nr. 751/2024 din 16 aprilie 2024, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus, cu privire la cel de-al cincilea capăt al cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei să îi achite reclamantului sporul de ore suplimentare de 200% aferent orelor de muncă desfăşurată cu nerespectarea repausului săptămânal, în perioada 3.12.2016-3.12.2019, conform evidenţelor existente la nivelul angajatorului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 112 alin. (1), art. 113, 115, 137 şi art. 123 alin. (2) din Codul muncii.

În fapt, a constatat că durata timpului de lucru, pentru munca desfăşurată de reclamant, este de 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de lucru realizându-se în ture, inegal. Regimul de muncă este de 12 ore de serviciu urmate de 24 de ore de repaus. Această repartizare a timpului de muncă este în concordanţă cu prevederile art. 113 alin. (2) din Codul muncii, precum şi cu prevederile art. 115 din Codul muncii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Codul muncii, prin contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţii pârâte în perioada de referinţă (2016-2019) (CCM) s-a prevăzut, la art. 42 alin. (8) teza a V-a, faptul că durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 6 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.

În ceea ce priveşte acordarea repausului zilnic şi săptămânal, potrivit art. 44 alin. (1) din contractele colective de muncă încheiate în perioada de referinţă 2016-2019, s-a stipulat că repausul săptămânal este, de regulă, sâmbăta şi duminica, iar în situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului, prevederile fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi (4) din Codul muncii. Totodată, art. 44 alin. (3) din contractele colective de muncă prevede că timpul liber între două ture de lucru este de cel puţin 24 de ore consecutive, cuprinse între sfârşitul programului de lucru al unei ture şi începutul programului de lucru al turei următoare, cu respectarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 115 alin. (2) din Codul muncii.

Din probele administrate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a beneficiat întotdeauna de repausul săptămânal de 48 de ore consecutive.

Împotriva încheierii de şedinţă din 6.12.2023 şi a sentinţei civile sus-menţionate, a declarat apel pârâta CFR Călători – S.A., solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii apelate.

În ceea ce priveşte obligarea „la plata cumulată a sporului pentru ore suplimentare şi a sporului pentru zile festive, pentru orele suplimentare prestate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale cu depăşirea normei lunare şi necompensate cu timp liber corespunzător, astfel cum rezultă din pontaje pentru perioada 3.12.2016-3.12.2019”, precum şi a „sporului de ore suplimentare de 200%, aferent orelor de muncă desfăşurată cu nerespectarea repausului săptămânal, în perioada 3.12.2016- 3.12.2019”, raportat şi la considerentele instanţei de fond, având în vedere şi dispoziţiile art. 120 alin. (1), art. 122 alin. (1), art. 123 alin. (1), art. 137 din Codul muncii, art. 42 pct. 8, art. 44 alin. (2) şi ale art. 24 din CCM/Acorduri privind repausul săptămânal, apelanta a susţinut că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor anterior enunţate rezultă că repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica, iar, în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, acesta poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate. În această situaţie, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

Pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică, reclamantul nu poate beneficia atât de sporul pentru munca suplimentară, reglementat de CCM ori de Codul muncii, cât şi de sporul pentru lucrul în zilele de repaus săptămânal.

Intimatul a depus întâmpinare la apel, solicitând respingerea căii de atac, menţinerea soluţiei instanţei de fond şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată din apel, invocând, printre altele, practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), respectiv Hotărârea din 2 martie 2023, pronunţată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MAV-START Vasuti Szemelyszallito Zrt. (Hotărârea CJUE din 2 martie 2023), prin care Curtea a arătat că perioadele de repaus zilnic şi săptămânal constituie două drepturi distincte care urmăresc obiective diferite. Se susţine că decizia CJUE sus-menţionată înlătură tocmai argumentaţia pârâtei, care a considerat că repausul zilnic este integrat în repausul săptămânal. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 20 martie 2025, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) există o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, ce judecă în ultimă instanţă, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2, art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 62/2011); b) soluţionarea apelului depinde de modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 115 alin. (2) raportate la cele ale art. 113, 135 şi 137 din Codul muncii. În dosarul de apel în cadrul căruia a fost formulată sesizarea, pentru a analiza în drept soluţia dată de prima instanţă asupra pretenţiilor băneşti ale reclamantului, justificate prin pretinsa neacordare integrală a repausului săptămânal şi întemeiate pe art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, se impune interpretarea art. 115 alin. (2) raportat la art. 135 coroborat cu art. 137 din Codul muncii, respectiv identificarea duratei repausului subsecvent ultimei ture de lucru din săptămână (tura care precedă repausul săptămânal), cuvenit în cazul lucrătorilor cu program inegal care lucrează în ture de 12 ore. Totodată, în privinţa nivelului compensaţiilor la care ar fi îndreptăţit salariatul, soluţionarea apelului depinde de interpretarea art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă se cuvine salariatului compensaţia pentru munca desfăşurată în intervale în care ar fi trebuit să se afle în repaus săptămânal, chiar dacă munca prestată în acele zile nu este în afara duratei normale a timpului de muncă; c) dificultatea lămuririi chestiunilor de drept în discuţie survine pe fondul existenţei unor norme distincte de repartizare a timpului de muncă în cazul programului de lucru uniform faţă de cel inegal [art. 113 alin. (1) şi (2) din Codul muncii], dar fără o reglementare corelativă în capitolul dedicat repausurilor periodice şi fără o reglementare explicită a raportului dintre repausul zilnic şi cel săptămânal (art. 135 şi 137 din Codul muncii), precum şi din reglementarea unor durate diferite de repaus fără o delimitare a câmpului de acţiune a fiecărei norme (art. 115 şi 135 din Codul muncii), din reglementarea lacunară a situaţiei în care repausul săptămânal este acordat cumulat prin raportare la o altă perioadă de referinţă decât săptămâna de lucru de 7 zile [art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii], toate acestea alăturate necesităţii de interpretare a prevederilor legii naţionale în conformitate cu dreptul comunitar care impune, prin art. 5 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE, acordarea unei perioade de repaus zilnic care precedă perioada de repaus săptămânal şi se cumulează cu aceasta. d) Curtea de apel a constatat că din prevederile legale menţionate nu rezultă dacă aceste compensaţii, prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, se cuvin doar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal este totodată şi în afara duratei normale a timpului de muncă. Art. 137 alin. (4) din Codul muncii foloseşte sintagma „activitate continuă”, dar fără a reglementa explicit o activitate peste normă. e) În privinţa noutăţii chestiunilor de drept sunt invocate Hotărârea CJUE din 2.03.2023 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 65/2020), arătându-se că, deşi în cadrul acestei din urmă hotărâri, instanţa supremă a făcut trimitere la prevederile generale din legislaţia primară a muncii, respectiv la art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, situaţia din speţă ridică o chestiune diferită. În decizia sus-menţionată s-a analizat aplicarea cumulativă a două sporuri reglementate în alte acte normative pentru a remunera aspecte diferite ale prestării aceleiaşi munci, în timp ce art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii reglementează un aspect unic, cel al neacordării repausului săptămânal în cadenţa normată ca regulă, la 5 zile de muncă – 2 zile de repaus. f) În urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că, asupra acestor probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii. g) Problemele de drept în discuţie nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Prin punctul de vedere formulat, apelanta-pârâtă a lăsat la aprecierea instanţei de trimitere necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă şi a arătat că a respectat întocmai atât cerinţele prevăzute de Directiva 2003/88/CE, cât şi prevederile Codului muncii şi reglementările cuprinse în CCM.

În temeiul dispoziţiilor art. 115 alin. (2) din Codul muncii, apelanta susţine că, după cele 12 ore de muncă, reclamantul a beneficiat de 24 de ore de repaus zilnic, iar după tura de noapte a beneficiat de 48 de ore de repaus, ceea ce nu contravine nici art. 3 din Directiva 2003/88/CE şi nici reglementărilor prevăzute în CCM în vigoare pentru perioada în litigiu [art. 44 alin. (3) din CCM].

Potrivit punctului de vedere al intimatului-reclamant, în numele şi pentru membrul de sindicat reprezentat, angajatorul trebuia să-i acorde repausul zilnic de 24 de ore, plus 48 de ore repaus săptămânal, în total 72 de ore, Codul muncii fiind clar în ceea ce priveşte repausul zilnic şi repausul săptămânal. Noţiunile de repaus zilnic şi repaus săptămânal, aşa cum sunt înţelese şi definite de legislaţia Uniunii Europene, se suprapun perfect peste noţiunile de repaus zilnic şi repaus săptămânal din legislaţia românească. Chiar dacă repausul săptămânal se acordă şi în timpul săptămânii, în niciun caz nu poate fi confundat cu repausul zilnic de care beneficiază salariatul. Orele de repaus săptămânal care nu au fost acordate trebuie să fie acordate cumulat cu celelalte 48 de ore, neputând fi acordate defalcat.

În şedinţa publică din 13.02.2025, din oficiu, curtea de apel a mai pus în discuţia părţilor calificarea drept ore suplimentare a orelor lucrate în perioada cuvenită ca repaus cumulat, zilnic şi săptămânal.

Intimatul Sindicatul, în numele şi pentru membrul de sindicat reprezentat, a exprimat oral un punct de vedere cu privire la chestiunea pusă în discuţie, arătând că reprezintă muncă suplimentară orele lucrate în acele zile din cadrul repausului săptămânal care nu a fost acordat. Dacă nu s-a acordat repausul săptămânal integral într-o săptămână, restul de repaus săptămânal trebuie să fie acordat cumulat. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Titularul sesizării realizează o analiză a dreptului comunitar aplicabil în raport cu legislaţia naţională şi o prezentare exhaustivă a opiniilor exprimate cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept în discuţie, fără a formula însă un punct de vedere propriu cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Ca urmare a consultării instanţelor de judecată au fost comunicate nouă hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă o orientare jurisprudenţială unanimă în sensul că: a) în ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă dezlegării, în interpretarea art. 115 alin. (2) din Codul muncii, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic şi, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii; b) în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensaţia pentru munca desfăşurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensaţiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este înafara duratei normale a timpului de muncă.

Din punctele de vedere teoretice transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii. Prima chestiune de drept

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea art. 115 alin. (2) din Codul muncii, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic şi, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii.

În susţinerea acestei orientări au fost invocate dispoziţiile articolelor 3, 5 şi 15 din Directiva 2003/88/CE, precum şi Hotărârea CJUE din 2 martie 2023, pronunţată în Cauza C-477/21, IH împotriva MAV-START Vasuti Szemelyszallito Zrt., concluzionându-se că, în condiţiile în care perioadele de 11 ore şi 24 de ore sunt reglementate de Directiva 2003/88/CE ca reprezentând duratele minime de repaus zilnic şi repaus săptămânal, iar prin legislaţia naţională [art. 115 alin. (2) şi art. 137 alin. (1) din Codul muncii] s-au reglementat, pentru ipoteza supusă judecăţii, durate mai mari, de 24 de ore, respectiv 48 de ore, normele interne nefăcând altceva decât să transpună prevederile directivei într-un mod mai favorabil angajaţilor, permis de actul normativ european, natura juridică a perioadelor de timp arătate nu poate fi diferită, iar interpretarea dată de CJUE este pe deplin aplicabilă.

Cu privire la raporturile dintre dispoziţiile art. 135 şi ale art. 115 alin. (2) din Codul muncii s-a reţinut că primele au un caracter general şi stabilesc limitele minime, în vreme ce perioada de 24 de ore este mai mare decât aceste limite şi este reglementată de art. 115 alin. (2) din Codul muncii pentru ipoteza indicată în acest articol, natura juridică fiind în esenţă aceeaşi.

Acordarea cumulată a repausului zilnic şi a celui săptămânal este o regulă care se impune pentru toate categoriile de lucrători, prin urmare, inclusiv salariatul cu un program neuniform, indiferent de efectuarea normei de muncă de 40 de ore pe săptămână, trebuie să aibă asigurat un repaus cumulat, zilnic şi săptămânal.

Într-o altă opinie teoretică, minoritară, s-a apreciat că, în cazul repausului zilnic de 24 de ore, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, pentru respectarea dreptului la repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, nu se impune un repaus cumulat de 72 de ore.

În susţinerea acestei orientări teoretice s-a argumentat că, pentru situaţia salariatului cu program neuniform, inegal, prin art. 113 alin. (2) din Codul muncii, legiuitorul impune doar respectarea limitei maxime a duratei normale a timpului de muncă, de 40 de ore pe săptămână, fără a mai reglementa o anumită cadenţă a timpilor de lucru şi de repaus.

Prevederea asigură indirect respectarea duratei totale a perioadelor de repaus dintr-o săptămână, dar poate fi considerată o excepţie de la duratele perioadelor de repaus privite individual, căci repartizarea inegală a timpului de muncă va atrage implicit o dispunere neuniformă a repausurilor.

Săptămâna de lucru, în această repartizare inegală, nu ar mai asigura în mod natural, automat, o perioadă separată şi integrală de repaus zilnic după ultima tură din săptămâna de lucru şi înainte de repausul săptămânal, ci repausurile zilnice ar putea fi repartizate pe parcursul celor cinci zile de lucru în mod neuniform, în funcţie de programarea efectuată de angajator. Cea de-a doua chestiune de drept

Într-o primă opinie teoretică s-a apreciat că, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensaţia pentru munca desfăşurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensaţiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.

În susţinerea acestei orientări teoretice s-a arătat că art. 137 alin. (4) din Codul muncii nu conţine vreo dispoziţie care să justifice aplicarea doar în situaţia în care se efectuează ore suplimentare în zile ce ar fi trebuit să constituie repaus săptămânal, iar trimiterea din art. 137 alin. (5) din Codul muncii la prevederile art. 123 alin. (2) din acelaşi cod serveşte doar pentru cuantificarea compensaţiilor cuvenite, fără a condiţiona acordarea acestora de efectuarea de ore suplimentare.

Art. 137 alin. (5) din Codul muncii este o prevedere legală în favoarea angajatului, menită să compenseze afectarea dreptului acestuia la repausul săptămânal, conform alin. (4) din cuprinsul aceluiaşi articol, fiind suficientă existenţa unei situaţii excepţionale, autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi acordul sindicatului, respectiv acordarea repausului cumulat cu repausul săptămânal următor.

Un alt argument invocat are în vedere organizarea Codului muncii, respectiv faptul că art. 123 din codul menţionat se regăseşte în secţiunea a 2-a – „Munca suplimentară” a capitolului I – „Timpul de muncă”, iar art. 137 se regăseşte în secţiunea a 2-a – „Repausul săptămânal” a capitolului II – „Repausuri periodice”.

Într-o altă opinie teoretică s-a apreciat că, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensaţia pentru munca desfăşurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensaţiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, nu se acordă salariatului dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă directă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată o decizie relevantă cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 37 din 13 ianuarie 2021, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 şi art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. IV alin. (1) şi (6) din Legea nr. 79/2018 este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfăşurată de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiaşi funcţionari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depăşesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii.” X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa CJUE a fost identificată o hotărâre relevantă cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Hotărârea CJUE din 2 martie 2023, pronunţată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MAV-START Vasuti Szemelyszallito Zrt., prin care s-a stabilit că: 1) „Articolul 5 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că repausul zilnic prevăzut la articolul 3 din această directivă nu face parte din perioada de repaus săptămânal prevăzută la articolul 5, ci se adaugă la aceasta. 2) Articolele 3 şi 5 din Directiva 2003/88, citite în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că, atunci când o reglementare naţională prevede o perioadă de repaus săptămânal care depăşeşte 35 de ore consecutive, este necesar să se acorde lucrătorului, pe lângă această perioadă, şi repausul zilnic, astfel cum este garantat de articolul 3 din această directivă. 3) Articolul 3 din Directiva 2003/88, citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, atunci când unui lucrător i se acordă o perioadă de repaus săptămânal, acesta are dreptul de a beneficia şi de o perioadă de repaus zilnic care precedă respectiva perioadă de repaus săptămânal.” XI. Opiniile specialiştilor

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) raportate la cele ale art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialişti asupra chestiunilor de drept supuse examinării.

Au fost transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara – Catedra de drept privat, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti – Catedra de dreptul muncii şi securităţii sociale. XII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au propus: – respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic, derogatoriu de la durata repausului zilnic reglementat prin art. 135 din Codul muncii, şi, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii sau este o prevedere autonomă şi se aplică în concret doar între două ture succesive de lucru? – admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019 şi, în consecinţă, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, să se stabilească: Compensaţia pentru munca desfăşurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensaţiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din examinarea acestor prevederi legale, astfel cum au fost interpretate şi aplicate în jurisprudenţa obligatorie anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă necesitatea întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; b) existenţa unei chestiuni de drept dificile, reale şi veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; c) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; d) noutatea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc integral în ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, însă doar parţial raportat la prima întrebare.

Din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că instanţa de trimitere a solicitat, prin intermediul primei întrebări, lămurirea naturii juridice a noţiunii de „repaus”, inclusă în cuprinsul art. 115 alin. (2) din Codul muncii, respectiv dacă legiuitorul a înţeles să reglementeze o formă de repaus zilnic, derogatoriu, din punct de vedere al duratei, de la repausul zilnic reglementat prin art. 135 al aceluiaşi act normativ sau, dimpotrivă, a institut o noţiune autonomă. În funcţie de răspunsul la această chestiune s-a solicitat tranşarea problemei cumulului acestui tip de repaus cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru.

Prin intermediul celei de-a doua întrebări s-a solicitat lămurirea regimului juridic al compensaţiei prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, respectiv dacă aceasta se cuvine salariatului indiferent dacă munca prestată în zilele de repaus săptămânal nu excedează duratei normale a timpului de muncă.

Prima condiţie pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile este îndeplinită, deoarece litigiul în care s-a formulat sesizarea se derulează în Dosarul nr. 7.468/99/2019, în etapa procesuală a apelului, pe rolul Curţii de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, care va statua în ultimă instanţă, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Condiţia existenţei unei chestiuni de drept dificile, reale şi veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, este, de asemenea, îndeplinită în ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare şi, parţial, în privinţa primei întrebări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin jurisprudenţa sa obligatorie, a arătat că, pentru a fi în prezenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile de a genera în viitor interpretări diferite ale unui text de lege, se cere ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, necorelată cu alte dispoziţii legale. Aşadar, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească fie posibilitatea interpretării diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte, fie incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau a căror sferă de aplicare este discutabil(ă) ori pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În cazul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a justificat dificultatea chestiunilor de drept prin expunerea variantelor posibile de interpretare şi a argumentelor care pot fi aduse în susţinerea acestora.

Astfel, caracterul dificil al primei chestiuni de drept, referitoare la calificarea perioadei de repaus de 24 de ore, reglementată de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, rezidă din omisiunea legiuitorului de a indica, în mod expres, dacă un astfel de repaus este unul zilnic, derogatoriu de la prevederile art. 135 al aceluiaşi act normativ, sau, dimpotrivă, reprezintă o dispoziţie autonomă, cu consecinţa lipsei obligaţiei angajatorului de a cumula, la sfârşitul ultimei ture de lucru a săptămânii, repausul zilnic aferent cu repausul săptămânal.

Cele două posibile interpretări învederate de către instanţa de trimitere, cu consecinţe diferite asupra drepturilor salariatului şi obligaţiilor angajatorului din perspectiva cumulului repausului zilnic cu repausul săptămânal, sunt generate şi de modalitatea în care legiuitorul a înţeles să poziţioneze textul art. 115 alin. (2) în corpul actului normativ. Deşi, la prima vedere, acest text legal ar reglementa un repaus zilnic, în condiţiile în care face vorbire despre o perioadă de repaus care urmează unei durate zilnice a timpului de muncă de 12 ore, legiuitorul a ales să includă prevederea legală în secţiunea referitoare la durata timpului de muncă, iar nu în secţiunea care reglementează repausul zilnic.

În continuarea analizei se impune a se observa însă că, prin intermediul primei întrebări adresate de către instanţa de trimitere, aceasta nu a adus în discuţie doar calificarea juridică a repausului reglementat de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, ci şi chestiunea cumulului între acest tip de repaus şi repausul săptămânal, reglementat de art. 137 din acelaşi act normativ.

Această chestiune implică însă, după cum a argumentat însăşi instanţa de trimitere, necesitatea interpretării dreptului naţional din perspectiva dreptului comunitar şi a dezlegărilor oferite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cuprinsul încheierii de sesizare făcându-se o analiză elaborată a Hotărârii din 2 martie 2023, pronunţată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MAV-START Vasuti Szemelyszallito Zrt. Or, astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în cazul în care se solicită, pe calea sesizării privind pronunţarea hotărârii prealabile, lămurirea unor aspecte care se regăsesc tranşate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin urmare, această operaţiune constituie prerogativa instanţei de trimitere învestite cu soluţionarea pe fond a cauzei, neputând fi delegată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea procedurii hotărârii prealabile.

Aşadar, este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, doar în ceea ce priveşte prima teză a primei întrebări adresate de către instanţa de trimitere, cea de-a doua teză presupunând interpretarea şi aplicarea, în cazul litigiului pendinte, a celor statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În privinţa celei de-a doua chestiuni de drept, referitoare la regimul juridic al compensaţiei reglementate de art. 137 alin. (5) din Codul muncii [care i se cuvine salariatului în ipoteza în care zilele de repaus săptămânal se acordă cumulat, în situaţia de excepţie reglementată de alin. (4) al aceleiaşi norme legale], caracterul dificil rezidă din împrejurarea că, deşi textul în discuţie face vorbire despre compensaţia cuvenită în această ipoteză, conţine o trimitere expresă la prevederile art. 123 alin. (2) din cod, care reglementează sporul pentru munca suplimentară. Prin urmare, se impune a se lămuri, astfel cum solicită instanţa de trimitere, împrejurarea dacă dreptul la compensaţia instituită de art. 137 alin. (5) din Codul muncii se cuvine salariatului doar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal depăşeşte durata normală a timpului de muncă.

Raportat la cea de-a treia condiţie, din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se solicită. Astfel, obiectul litigiului este reprezentat de cererea reclamantului (membru de sindicat), în calitate de mecanic de locomotivă, de a-i fi acordate compensaţiile prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, pentru orele de muncă prestate în timpul repausului săptămânal, invocându-se, în esenţă, că angajatorul nu a procedat, subsecvent ultimei ture din săptămâna de lucru, la cumulul repausului zilnic de 24 de ore, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, cu repausul săptămânal de 48 de ore, prevăzut de art. 137 alin. (1) al aceluiaşi act normativ.

Ca urmare a admiterii acţiunii de către prima instanţă, pârâta, în calitate de angajator, a formulat apel, susţinând că a respectat normele legale, precum şi că, pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică, salariatul nu poate beneficia atât de sporul pentru munca suplimentară, cât şi de sporul pentru lucrul în zilele de repaus săptămânal.

Aşadar, este îndeplinită condiţia referitoare la legătura dintre chestiunile de drept care formează obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, în contextul în care instanţa de apel urmează a valorifica, în soluţionarea căii de atac, potenţialele dezlegări oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este îndeplinită şi condiţia negativă potrivit căreia chestiunile de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Din consultarea evidenţelor instanţei supreme nu rezultă existenţa unor dezlegări asupra chestiunilor de drept în discuţie şi nici a unor sesizări cu obiect similar.

În schimb, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, se constată că aceasta este îndeplinită doar prin raportare la cea de-a doua întrebare formulată.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudenţă consacrată, când s-a depăşit, aşadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă (Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023).

De asemenea, s-a mai reţinut în jurisprudenţa relevantă că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Examinarea acestei condiţii necesită, prin verificarea jurisprudenţei recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere, prezentând importanţă existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie (Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023; Decizia nr. 12 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 aprilie 2023).

Aplicând aceste principii prezentei sesizări, se observă că normele juridice a căror interpretare este solicitată se regăsesc în corpul Legii nr. 53/2003 încă de la data adoptării actului normativ, chiar dacă sub o altă numerotare [art. 112 alin. (2), respectiv art. 132 alin. (5)]. Prin urmare, pentru a fi îndeplinită condiţia noutăţii este necesar ca practica judiciară să nu fi clarificat conţinutul noţiunilor care formează obiectul sesizării.

Din această perspectivă, în urma analizei hotărârilor judecătoreşti comunicate de instanţele de judecată în procedura de consultare a acestora se desprinde concluzia în sensul că a fost pe deplin clarificat în jurisprudenţă conţinutul noţiunii de „repaus” din cuprinsul art. 115 alin. (2) din Codul muncii. Astfel, chiar dacă nu au analizat în mod expres regimul juridic al acestui tip de repaus şi nu au abordat problematica unui eventual caracter autonom al noţiunii utilizate în articolul menţionat, instanţele care au pronunţat hotărârile judecătoreşti comunicate au calificat, în mod constant şi fără excepţie, ca fiind un repaus zilnic cel reglementat de textul de lege indicat.

În acest context, existând un număr suficient de hotărâri judecătoreşti care au dezlegat chestiunea naturii juridice a repausului reglementat de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, nefiind identificată, în practică, interpretarea concurentă prezentată de instanţa de trimitere, se impune concluzia potrivit căreia, în procesul curent de aplicare a legii, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere, dezvoltându-se o practică judiciară constantă în această materie.

Prin urmare, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept care formează obiectul sesizării, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Procedându-se, în continuare, la analiza condiţiei noutăţii prin raportare la cea de-a doua întrebare care formează obiectul sesizării, se impune a se evidenţia că, deşi norma legală indicată [art. 137 alin. (5) din Codul muncii] face parte, deopotrivă, dintr-un act normativ care se află de mult timp în fondul activ al legislaţiei, nu au fost identificate suficiente hotărâri judecătoreşti care să fi tranşat problema juridică adusă în discuţie, în urma consultării instanţelor fiind transmis un singur exemplu jurisprudenţial de interpretare şi aplicare a acestui text legal.

Aşadar, nu se poate reţine că prevederile art. 137 alin. (5) din Codul muncii au fost lămurite prin intermediul unei practici judiciare consacrate, astfel că se păstrează caracterul de noutate, necesar pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Pe cale de consecinţă, sintetizând cele anterior expuse, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării în ceea ce priveşte prima chestiune de drept şi analiza pe fond a celei de-a doua chestiuni. Cu privire la fondul celei de-a doua chestiuni de drept

Textul de lege a cărui lămurire este solicitată de către instanţa de trimitere, respectiv art. 137 alin. (5) din Codul muncii, are următorul conţinut: „Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în condiţiile alin. (4) au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)