Decizia nr. 431 din 15 decembrie 2025

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situaţie premisă, doar existenţa sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sau şi stabilirea caracterului legal al faptului generator şi al procedurii ce au condus la aplicarea sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Judecător-raportor a fost desemnată, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Isabelle Tocan, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.431/1/2025, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel, Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului şi părţii, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.431/1/2025.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că o apreciază, în principiu, ca inadmisibilă, întrucât problema ridicată de instanţa de trimitere nu poate primi o rezolvare de principiu, deoarece nu priveşte interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Dacă se va trece peste inadmisibilitate şi se va constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea cererii de sesizare şi pronunţarea unei decizii obligatorii prin care să se statueze că fapta conducătorului auto al cărui permis de conducere a fost reţinut ca măsură dispusă de organul de poliţie, fiind eliberată o dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie, care, pe parcursul acestei interdicţii în baza legii, este surprins încălcând obligaţia de a nu conduce autovehicule pe drumurile publice, întruneşte elementele de tipicitate ale art. 335 alin. (2) din Codul penal, indiferent de soluţia care se dispune în cauza care a prilejuit reţinerea permisului de conducere. În precizarea celor susţinute a arătat că sancţiunea contravenţională complementară a suspendării dreptului de a conduce, pe de o parte, şi măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere sunt distincte sub aspectul regimului aplicabil. Art. 96 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare O.U.G. nr. 195/2002, se referă la suspendarea exercitării dreptului de a conduce, care este o sancţiune contravenţională complementară ce se dispune pe timp limitat, prin acelaşi proces-verbal de aplicare a sancţiunii contravenţionale principale, astfel că nu are un caracter de sine stătător, ci ea fiinţează pe lângă cea principală. Contravenientul, numai cu privire la aceasta, poate contesta legalitatea şi temeinicia, prin formularea unei plângeri împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, iar, dacă instanţa de contencios îl anulează, se produc efecte retroactiv, deci practic se consideră că şi suspendarea dreptului de a conduce nu a existat niciodată. Distinct de această sancţiune complementară, suspendarea dreptului de a conduce intervine doar în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 şi al art. 190 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, şi aceasta se referă la atributul poliţistului rutier sau de frontieră de a reţine permisul sau dovada înlocuitoare fără drept de circulaţie şi în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute expres în Codul penal, când eliberează o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.

S-a argumentat că această măsură tehnico-administrativă de reţinere a permisului, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracţiuni, nu poate fi contestată la instanţa de judecată, nu poate fi revocată sau anulată şi încetează doar la definitivarea dosarului penal, conform art. 193 alin. (4) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Legalitatea acestei măsuri nu este condiţionată de întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni sau de modalitatea în care se finalizează urmărirea penală, adică o soluţie de trimitere sau netrimitere în judecată, ci doar de săvârşirea de către conducătorul auto a unei fapte dintre cele prevăzute la art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002; chiar dacă în cauza ce a prilejuit luarea acestei măsuri se dispune ulterior o soluţie de clasare, aceasta nu determină desfiinţarea retroactivă a acestei interdicţii de a conduce, ci efectul juridic al soluţiei de clasare constă în încetarea suspendării dreptului de a conduce pentru viitor. Dacă dosarul se finalizează prin altă soluţie (clasare, renunţare la urmărirea penală, achitare, renunţare la aplicarea pedepsei), titularul îşi poate exercita din nou dreptul de a conduce, iar, dacă permisul de conducere este reţinut, se va restitui conform art. 219 alin. (2) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Dacă însă procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului cercetat pentru infracţiunile din Codul penal specifice la legea circulaţiei, iar instanţa pronunţă o soluţie de condamnare, şeful poliţiei rutiere din raza teritorială în care a fost constatată fapta dispune anularea permisului în baza art. 203 alin. (1) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 raportat la art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Până la definitivarea dosarului, singura verificare a acestei măsuri se realizează doar în baza art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, odată dispusă într-o cauză, măsura reţinerii permisului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni produce efecte proprii pentru că este o ipoteză distinctă de suspendare, cu durată diferită şi regim juridic propriu. În situaţia de faţă, oricum s-ar reformula sesizarea, concluzia este că nu toate măsurile tehnico-administrative ale reţinerii se întemeiază pe sancţiunea iniţială, dispusă ca urmare a săvârşirii unei contravenţii, ci o măsură tehnico-administrativă se poate grefa pe o altă măsură tehnico-administrativă dispusă într-o altă cauză penală care, odată luată, produce de asemenea efecte juridice proprii. Practic, din moment ce legiuitorul a considerat că intră sub incidenţa legii penale fapta conducătorului care conduce pe drumurile publice, deşi avea suspendat dreptul de a conduce, dar ca sancţiune complementară, cu atât mai mult trebuie sancţionată persoana căreia doar printr-o măsură tehnică, de natură administrativă, îi fusese reţinut permisul ca efect al interdicţiei de a conduce pe drumurile publice.

Lipsa unui control de legalitate şi temeinicie cu privire la măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, luată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu poate fi suplinită prin interpretarea prin extindere a efectelor anulării procesului-verbal de constatare şi practic a ipotezei de suspendare reglementate în art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, ci fie reprezintă o omisiune a legiuitorului, fie ar putea pune probleme de neconstituţionalitate.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 25 iunie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 1.085/206/2023, Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situaţie premisă, doar existenţa sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sau şi stabilirea caracterului legal al faptului generator şi al procedurii ce au condus la aplicarea sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce. II. Dispoziţiile legale relevante Codul penal

Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc împotriva Sentinţei penale nr. 252 din 10 aprilie 2025, pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în Dosarul nr. 1.085/206/2023.

Prin sentinţa penală atacată, prima instanţă a hotărât, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului Z.V.L. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal (fapte din data de 23.04.2021, 21.01.2022 şi 20.01.2023).

În fapt, inculpatul ar fi săvârşit cele trei infracţiuni prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât a condus autovehiculul, deşi avea dreptul de a conduce suspendat, ca urmare a săvârşirii la o dată anterioară a unei infracţiuni la regimul rutier.

Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în motivarea soluţiei de achitare, în legătură cu faptele inculpatului de a conduce pe drumurile publice autovehiculul că faptele acestuia nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală.

Astfel, în raport cu textul de incriminare al art. 335 alin. (2) din Codul penal, s-a reţinut că latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune, pe de o parte, realizarea unei acţiuni de conducere a unui autovehicul, aceasta fiind îndeplinită în privinţa inculpatului. Pe de altă parte, s-a reţinut că se impune ca exercitarea dreptului de a conduce să îi fi fost suspendată inculpatului sau acesta să nu fi avut dreptul de a conduce autovehicule în România.

Referitor la dreptul de a conduce, instanţa de fond a avut în vedere că inculpatul a fost sancţionat contravenţional la data de 24.11.2007 pentru depăşirea limitei de viteză, cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile. Acest proces-verbal a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 2.705 din 8.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă.

Ulterior, inculpatul a fost depistat, în mai multe rânduri, la datele de 23.04.2021, 21.01.2022 şi 20.01.2023, în timp ce conducea autoturismul pe drumurile publice, fiind întocmite, în mod succesiv, multiple dosare penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, actual art. 335 alin. (2) din Codul penal, având drept premisă aceeaşi interdicţie, respectiv cea generată de sancţiunea complementară din anul 2007, desfiinţată definitiv.

S-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii situaţia premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar şi caracterul legal al acestei măsuri. Constatând, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, absenţa caracterului ilicit al faptului generator – contravenţia consemnată prin procesul-verbal legal întocmit -, nu se poate reţine îndeplinirea cerinţei privind suspendarea exercitării dreptului de a conduce şi, ca atare, realizarea laturii obiective a infracţiunii.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc.

La termenul din data de 25 iunie 2025, instanţa de apel, din oficiu, a solicitat, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situaţie premisă, doar existenţa sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002 sau şi stabilirea caracterului legal al faptului generator şi al procedurii ce au condus la aplicarea sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce.

Completul de judecată a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că pentru existenţa infracţiunii situaţia premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar şi caracterul legal al acestei măsuri.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele: textul de incriminare [art. 335 alin. (2) din Codul penal] impune ca elementul material al infracţiunii (conducerea) să se grefeze pe situaţia premisă a suspendării dreptului de a conduce. Este cert că săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere nu poate fi concepută şi nici săvârşită fără preexistenţa acestei situaţii, fără de care elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii nu ar fi întrunite şi nu am putea avea infracţiunea supusă judecăţii, fiind incident cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală. Prin urmare, obiect al probaţiunii în procesul penal îl constituie şi verificarea situaţiei premisă în raport cu care s-a formulat acuzaţia, întrucât lipsa situaţiei premisă atrage şi inexistenţa infracţiunii. Totodată, instanţa are obligaţia de a verifica, în condiţiile art. 52 din Codul de procedură penală (chestiune prealabilă), legalitatea faptului şi a procedurii care au generat suspendarea dreptului de a conduce.

Deci, existenţa infracţiunii presupune, pe lângă conducerea autoturismului pe drumuri publice, condiţia esenţială ca, la momentul comiterii faptei, exercitarea dreptului de a conduce să fie suspendată. În baza art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 210 din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este o măsură tehnico-administrativă care se aplică în cazurile prevăzute de art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, printre care şi atunci când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) şi la art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal. Pe cale de consecinţă, pentru existenţa infracţiunii, situaţia premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar şi caracterul legal al acestei măsuri, cu referire la faptul generator al măsurii suspendării şi procedura de dispunere a acesteia.

În opinia parchetului, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei având ca obiect art. 335 alin. (2) din Codul penal nu are obligaţia de a verifica legalitatea faptului generator şi a procedurii care au condus la suspendarea dreptului de a conduce, pentru a reţine existenţa infracţiunii, ci doar existenţa obiectivă a interdicţiei de a mai conduce.

Chiar dacă în cauza privind faptul generator al suspendării se dispune ulterior de către organul judiciar o soluţie de clasare/achitare, aceasta nu conduce la recunoaşterea retroactivă a faptului că persoana din respectiva cauză ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a figurat cu dreptul de a conduce suspendat, măsura administrativă având un caracter preventiv, respectiv acela de a preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulaţiei pe drumurile penale.

O.U.G. nr. 195/2002 reglementează cu claritate condiţiile în care se reţine şi se restituie un permis de conducere. Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din această ordonanţă de urgenţă, permisul se reţine în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice enumerate, între care şi cea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Într-o asemenea ipoteză, conform art. 111 alin. (2) şi (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie, iar potrivit art. 97 alin. (3) din acelaşi act normativ, perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul se consideră suspendare, conform art. 96 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 219 alin. (2) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, restituirea permisului de conducere se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluţiei sau, după caz, a ordonanţei procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost anulat ori ca urmare a încetării măsurii de siguranţă prevăzute la art. 108 lit. c) din Codul penal.

În cazul în care permisul de conducere a fost reţinut pentru săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, iar persoana în cauză a fost trimisă în judecată, restituirea acestuia se poate face numai în baza hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului, conform art. 113 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

În acelaşi sens stau şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cuprinsul Deciziei nr. 27 din 21 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 6 iulie 2021. V. Examenul jurisprudenţei în materie Jurisprudenţa naţională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că punctele de vedere sunt unitare, fiind identificată o orientare majoritară, în care se consideră că pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în varianta prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal se impune ca situaţie premisă doar existenţa sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002, nefiind necesară stabilirea prealabilă a caracterului legal al faptului generator şi al procedurii ce au condus la aplicarea acestei sancţiuni.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Oradea, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esenţă, că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei având ca obiect art. 335 alin. (2) din Codul penal nu are obligaţia de a verifica legalitatea faptului generator şi a procedurii care au condus la suspendarea dreptului de a conduce, pentru a reţine existenţa infracţiunii, ci doar existenţa obiectivă a interdicţiei de a conduce.

Chiar dacă în cauza privind faptul generator al suspendării se dispune ulterior de către organul judiciar o soluţie de clasare/achitare (care stabileşte caracterul nelegal al măsurii suspendării dreptului de a conduce), aceasta nu conduce la recunoaşterea retroactivă a faptului că persoana ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a figurat cu dreptul de a conduce suspendat, măsura administrativă având caracter preventiv, respectiv acela de a preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulaţiei pe drumurile publice.

Factorul generator al infracţiunii sus-menţionate este reprezentat de existenţa măsurii tehnico-administrative de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar constatarea ulterioară de către un organ judiciar a inexistenţei infracţiunii sau a contravenţiei care a stat la baza acestei măsuri nu determină lipsa tipicităţii faptei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât legiuitorul nu a condiţionat existenţa infracţiunii de caracterul legal al măsurii sau de comiterea în prealabil a faptei ilicite, reglementând remedii pentru a acorda posibilitatea persoanei sancţionate să conteste legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de sancţionare contravenţională şi să exercite dreptul de a conduce pe parcursul procesului (plângerea contravenţională, cererea de prelungire a dreptului de circulaţie).

Stabilirea caracterului legal al faptului generator sau al procedurii ce au condus la aplicarea sancţiunii, constând în suspendarea dreptului de a conduce, sunt aspecte ce pot fi analizate în cadrul procedurilor specifice, respectiv prin plângere contravenţională sau în procedura contencioasă, iar nu în cauza penală.

În cea de-a doua orientare (printre care şi Curtea de Apel Bucureşti – secţiile penale) s-a apreciat că, în analiza întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, în varianta asimilată prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, trebuie reţinută existenţa situaţiei premisă, constând în dispoziţia organului competent de suspendare a dreptului de a conduce pe drumurile publice, pe de o parte, şi caracterul legal (constatat de instanţa civilă în procedura plângerii contravenţionale) şi regulamentar al acestei măsuri, pe de altă parte.

În argumentarea acestui punct de vedere se consideră că analiza situaţiei premisă a infracţiunii reglementate de art. 335 alin. (2) din Codul penal a făcut anterior obiectul Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020.

S-a reţinut că în primele două cazuri prevăzute în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sus-menţionată – când, faţă de o persoană, organul de constatare a dispus aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare, în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3), art. 103 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 195/2002; când, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, faţă de o persoană, s-a dispus reţinerea permisului de conducere (fără drept de conducere sau cu drept de conducere, dar ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de conducere), ca măsură tehnico-administrativă de către poliţistul rutier, urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulaţie în cazul reţinerii permisului de conducere – instanţele trebuie să analizeze caracterul legal şi regulamentar al măsurii ce are ca efect suspendarea dreptului de a conduce. În acest cadru, instanţa urmează a constata că nu se poate reţine îndeplinirea situaţiei premisă – suspendarea în mod legal a exercitării dreptului de a conduce – şi, ca atare, nu pot fi întrunite condiţiile laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în absenţa caracterului ilicit al faptului generator (existenţa faptei ilicite ce întruneşte conţinutul contravenţiei consfinţite prin procesul-verbal legal întocmit sau al măsurii tehnico-administrative luate de organele poliţiei cu respectarea legii), pe de o parte, şi a regularităţii măsurii complementare, ca urmare a necomunicării acesteia către titularul dreptului de a conduce, pe de altă parte.

Potrivit O.G. nr. 2/2001, măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce nu poate opera pe durata procesului civil până la soluţionarea plângerii contravenţionale şi este înlăturată definitiv, ca urmare a anulării procesului-verbal de contravenţie. Totodată, în baza art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, pe parcursul urmăririi penale, inculpatului îi este comunicată interdicţia de a conduce autoturisme până la finalizarea cauzei. Dacă sancţiunea complementară a fost înlăturată definitiv, ca urmare a anulării procesului-verbal de contravenţie, sau interdicţia de a conduce autoturisme până la finalizarea dosarului penal nu a fost comunicată, în condiţiile legii, titularului dreptului de a conduce, nu există elemente de fapt şi drept de natură să susţină existenţa unei interdicţii legale de conducere a vehiculelor de către inculpat şi întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute la art. 335 alin. (2) din Codul penal. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Facultatea de Drept – Departamentul de Drept public – Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a apreciat că nu există nicio diferenţă între suspendarea dreptului de a conduce ca sancţiune contravenţională complementară şi, respectiv, ca măsură tehnico-administrativă. În ambele ipoteze, întrucât există o suspendare a dreptului de a conduce, exercitarea acestui drept în perioada de suspendare realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Nu sunt deci necesare chestionarea temeiului suspendării şi nici stabilirea caracterului legal al faptului generator şi al procedurii ce au condus la aplicarea sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce, întrucât efectele sunt identice în ambele ipoteze.

În concluzie, a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava este inadmisibilă, deoarece lămurirea chestiunii de drept nu este necesară, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept şi atrage calificarea sesizării ca fiind inadmisibilă. VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

S-a apreciat că prezenta sesizare nu îndeplineşte una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

În argumentare s-a susţinut că problema de drept trebuie să fie veritabilă şi să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei. Totodată, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, nu într-o stare de fapt.

În raport cu situaţia particulară a exercitării dreptului de a conduce din cauza concretă s-a considerat că, în realitate, întrebarea instanţei nu vizează lămurirea de principiu a unei norme juridice cu privire la care are dificultăţi de interpretare, ci conturarea raţionamentului logico-juridic ce are ca finalitate stabilirea temeiului suspendării în situaţia particulară din cauza cu care este învestită.

S-a concluzionat că, raportat strict la modul de formulare a întrebării prealabile, instanţa de sesizare solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală şi direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu al legislaţiei incidente în materie şi să indice cu privire la fiecare caz de suspendare în parte care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a constitui situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Pe fond, s-a opinat că fapta conducătorului auto, al cărui permis de conducere a fost reţinut de organul de poliţie şi s-a eliberat dovada înlocuitoare fără drept de circulaţie, iar pe parcursul acestei interdicţii dispuse în baza legii este surprins încălcând obligaţia de a nu mai conduce autovehicule pe drumurile publice, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, indiferent de soluţia care se dispune în cauza care a prilejuit reţinerea permisului de conducere. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerinţe: – întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Raportând condiţiile legale de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel, este îndeplinită prima condiţie referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc împotriva Sentinţei penale nr. 252 din 10 aprilie 2025, pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în Dosarul nr. 1.085/206/2023.

Pe de altă parte, este îndeplinită şi condiţia ca prezenta chestiune de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă să nu fi primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui asemenea recurs.

Însă, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra soluţionării pe fond a cauzei, se constată că nu este îndeplinită.

În acest sens se reţine că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

În acelaşi sens, în precizarea înţelesului sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, s-a statuat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 şi nr. 19 din 15 septembrie 2014).

În procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, instanţa supremă poate să dea o rezolvare de principiu cu privire la o chestiune de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza unei succesiuni de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea fondului cauzei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – Decizia nr. 21 din 4 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 23 iulie 2015).

De asemenea, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, nu într-o stare de fapt (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015).

Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se constată că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi o rezolvare de principiu, deoarece nu priveşte interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu a unor chestiuni de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Din conţinutul întrebării formulate de instanţa de trimitere rezultă că sesizarea vizează situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, pentru a se stabili dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce impune „doar existenţa sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce” în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002 sau şi stabilirea „caracterului legal al faptului generator al procedurii ce a condus la aplicarea sancţiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce”.

Suspendarea dreptului de a conduce este reglementată de O.U.G. nr. 195/2002.

Din dispoziţiile legale în materie rezultă că este necesară o diferenţiere a naturii juridice şi a temeiului în baza căruia se dispune suspendarea dreptului de a conduce, respectiv: – poate fi o sancţiune contravenţională complementară ce intervine fie la cumulul a 15 puncte de penalizare [art. 103 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 195/2002], fie când legiuitorul o prevede explicit alături de una dintre sancţiunile principale. Prevederile art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 stabilesc contravenţiile la regimul rutier care impun obligativitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce; – dreptul de a conduce este suspendat în cazul reţinerii permisului de conducere (când se eliberează dovada înlocuitoare a permisului de conducere fără drept de circulaţie sau, deşi se eliberează dovada înlocuitoare cu drept de circulaţie, a expirat perioada pentru care a fost acordat dreptul de a conduce) pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 336 1 , 337, art. 338 alin. (1) şi art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare; – în cazul altor ipoteze de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 103 alin. (8) şi ale art. 114 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, referitoare la suspendarea ce se dispune la momentul sesizării instanţei de judecată în scopul anulării permisului de conducere obţinut cu nerespectarea normelor legale, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, din dispoziţiile art. 103 alin. (1) lit. c), d) şi e) din O.U.G. nr. 195/2002 ce reglementează cazurile expres limitativ prevăzute de lege în care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce ulterior soluţiei de clasare sau de renunţare la urmărire penală ori hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau condamnarea şi, în cele din urmă, din dispoziţiile art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002 referitoare la suspendarea exercitării dreptului de a conduce în cazul în care împotriva titularului permisului de conducere s-a luat măsura de siguranţă prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicul.

Din dispoziţiile legale în materie rezultă diferenţierea între sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce şi măsura tehnico-administrativă a suspendării acestui drept, care se