ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 431/2025

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situație premisă, doar existența sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice sau și stabilirea caracterului legal al faptului generator și al procedurii ce au condus la aplicarea sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Judecător-raportor a fost desemnată, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Isabelle Tocan, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.431/1/2025, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel, Departamentul de Drept Public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului și părții, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.431/1/2025.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susținut că o apreciază, în principiu, ca inadmisibilă, întrucât problema ridicată de instanța de trimitere nu poate primi o rezolvare de principiu, deoarece nu privește interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei.

Dacă se va trece peste inadmisibilitate și se va constata îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea cererii de sesizare și pronunțarea unei decizii obligatorii prin care să se statueze că fapta conducătorului auto al cărui permis de conducere a fost reținut ca măsură dispusă de organul de poliție, fiind eliberată o dovadă înlocuitoare fără drept de circulație, care, pe parcursul acestei interdicții în baza legii, este surprins încălcând obligația de a nu conduce autovehicule pe drumurile publice, întrunește elementele de tipicitate ale art. 335 alin. (2) din Codul penal, indiferent de soluția care se dispune în cauza care a prilejuit reținerea permisului de conducere. În precizarea celor susținute a arătat că sancțiunea contravențională complementară a suspendării dreptului de a conduce, pe de o parte, și măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere sunt distincte sub aspectul regimului aplicabil. Art. 96 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare O.U.G. nr. 195/2002, se referă la suspendarea exercitării dreptului de a conduce, care este o sancțiune contravențională complementară ce se dispune pe timp limitat, prin același proces-verbal de aplicare a sancțiunii contravenționale principale, astfel că nu are un caracter de sine stătător, ci ea ființează pe lângă cea principală. Contravenientul, numai cu privire la aceasta, poate contesta legalitatea și temeinicia, prin formularea unei plângeri împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, iar, dacă instanța de contencios îl anulează, se produc efecte retroactiv, deci practic se consideră că și suspendarea dreptului de a conduce nu a existat niciodată. Distinct de această sancțiune complementară, suspendarea dreptului de a conduce intervine doar în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 și al art. 190 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările și completările ulterioare, denumit în continuare regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, și aceasta se referă la atributul polițistului rutier sau de frontieră de a reține permisul sau dovada înlocuitoare fără drept de circulație și în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute expres în Codul penal, când eliberează o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație.

S-a argumentat că această măsură tehnico-administrativă de reținere a permisului, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracțiuni, nu poate fi contestată la instanța de judecată, nu poate fi revocată sau anulată și încetează doar la definitivarea dosarului penal, conform art. 193 alin. (4) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Legalitatea acestei măsuri nu este condiționată de întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni sau de modalitatea în care se finalizează urmărirea penală, adică o soluție de trimitere sau netrimitere în judecată, ci doar de săvârșirea de către conducătorul auto a unei fapte dintre cele prevăzute la art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002; chiar dacă în cauza ce a prilejuit luarea acestei măsuri se dispune ulterior o soluție de clasare, aceasta nu determină desființarea retroactivă a acestei interdicții de a conduce, ci efectul juridic al soluției de clasare constă în încetarea suspendării dreptului de a conduce pentru viitor. Dacă dosarul se finalizează prin altă soluție (clasare, renunțare la urmărirea penală, achitare, renunțare la aplicarea pedepsei), titularul își poate exercita din nou dreptul de a conduce, iar, dacă permisul de conducere este reținut, se va restitui conform art. 219 alin. (2) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Dacă însă procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului cercetat pentru infracțiunile din Codul penal specifice la legea circulației, iar instanța pronunță o soluție de condamnare, șeful poliției rutiere din raza teritorială în care a fost constatată fapta dispune anularea permisului în baza art. 203 alin. (1) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 raportat la art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Până la definitivarea dosarului, singura verificare a acestei măsuri se realizează doar în baza art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, odată dispusă într-o cauză, măsura reținerii permisului ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni produce efecte proprii pentru că este o ipoteză distinctă de suspendare, cu durată diferită și regim juridic propriu. În situația de față, oricum s-ar reformula sesizarea, concluzia este că nu toate măsurile tehnico-administrative ale reținerii se întemeiază pe sancțiunea inițială, dispusă ca urmare a săvârșirii unei contravenții, ci o măsură tehnico-administrativă se poate grefa pe o altă măsură tehnico-administrativă dispusă într-o altă cauză penală care, odată luată, produce de asemenea efecte juridice proprii. Practic, din moment ce legiuitorul a considerat că intră sub incidența legii penale fapta conducătorului care conduce pe drumurile publice, deși avea suspendat dreptul de a conduce, dar ca sancțiune complementară, cu atât mai mult trebuie sancționată persoana căreia doar printr-o măsură tehnică, de natură administrativă, îi fusese reținut permisul ca efect al interdicției de a conduce pe drumurile publice.

Lipsa unui control de legalitate și temeinicie cu privire la măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, luată ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu poate fi suplinită prin interpretarea prin extindere a efectelor anulării procesului-verbal de constatare și practic a ipotezei de suspendare reglementate în art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, ci fie reprezintă o omisiune a legiuitorului, fie ar putea pune probleme de neconstituționalitate.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 25 iunie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 1.085/206/2023, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situație premisă, doar existența sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice sau și stabilirea caracterului legal al faptului generator și al procedurii ce au condus la aplicarea sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce. II. Dispozițiile legale relevante Codul penal

Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc împotriva Sentinței penale nr. 252 din 10 aprilie 2025, pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în Dosarul nr. 1.085/206/2023.

Prin sentința penală atacată, prima instanță a hotărât, în baza art. 396 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului Z.V.L. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal (fapte din data de 23.04.2021, 21.01.2022 și 20.01.2023).

În fapt, inculpatul ar fi săvârșit cele trei infracțiuni prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât a condus autovehiculul, deși avea dreptul de a conduce suspendat, ca urmare a săvârșirii la o dată anterioară a unei infracțiuni la regimul rutier.

Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut, în esență, în motivarea soluției de achitare, în legătură cu faptele inculpatului de a conduce pe drumurile publice autovehiculul că faptele acestuia nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală.

Astfel, în raport cu textul de incriminare al art. 335 alin. (2) din Codul penal, s-a reținut că latura obiectivă a acestei infracțiuni presupune, pe de o parte, realizarea unei acțiuni de conducere a unui autovehicul, aceasta fiind îndeplinită în privința inculpatului. Pe de altă parte, s-a reținut că se impune ca exercitarea dreptului de a conduce să îi fi fost suspendată inculpatului sau acesta să nu fi avut dreptul de a conduce autovehicule în România.

Referitor la dreptul de a conduce, instanța de fond a avut în vedere că inculpatul a fost sancționat contravențional la data de 24.11.2007 pentru depășirea limitei de viteză, cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile. Acest proces-verbal a fost anulat prin Sentința civilă nr. 2.705 din 8.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă.

Ulterior, inculpatul a fost depistat, în mai multe rânduri, la datele de 23.04.2021, 21.01.2022 și 20.01.2023, în timp ce conducea autoturismul pe drumurile publice, fiind întocmite, în mod succesiv, multiple dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, actual art. 335 alin. (2) din Codul penal, având drept premisă aceeași interdicție, respectiv cea generată de sancțiunea complementară din anul 2007, desființată definitiv.

S-a reținut că pentru existența infracțiunii situația premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar și caracterul legal al acestei măsuri. Constatând, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, absența caracterului ilicit al faptului generator - contravenția consemnată prin procesul-verbal legal întocmit -, nu se poate reține îndeplinirea cerinței privind suspendarea exercitării dreptului de a conduce și, ca atare, realizarea laturii obiective a infracțiunii.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc.

La termenul din data de 25 iunie 2025, instanța de apel, din oficiu, a solicitat, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în varianta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, se impune, ca situație premisă, doar existența sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002 sau și stabilirea caracterului legal al faptului generator și al procedurii ce au condus la aplicarea sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce.

Completul de judecată a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a apreciat că pentru existența infracțiunii situația premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar și caracterul legal al acestei măsuri.

În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele: textul de incriminare [art. 335 alin. (2) din Codul penal] impune ca elementul material al infracțiunii (conducerea) să se grefeze pe situația premisă a suspendării dreptului de a conduce. Este cert că săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere nu poate fi concepută și nici săvârșită fără preexistența acestei situații, fără de care elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii nu ar fi întrunite și nu am putea avea infracțiunea supusă judecății, fiind incident cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală. Prin urmare, obiect al probațiunii în procesul penal îl constituie și verificarea situației premisă în raport cu care s-a formulat acuzația, întrucât lipsa situației premisă atrage și inexistența infracțiunii. Totodată, instanța are obligația de a verifica, în condițiile art. 52 din Codul de procedură penală (chestiune prealabilă), legalitatea faptului și a procedurii care au generat suspendarea dreptului de a conduce.

Deci, existența infracțiunii presupune, pe lângă conducerea autoturismului pe drumuri publice, condiția esențială ca, la momentul comiterii faptei, exercitarea dreptului de a conduce să fie suspendată. În baza art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 210 din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este o măsură tehnico-administrativă care se aplică în cazurile prevăzute de art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, printre care și atunci când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) și la art. 339 alin. (2), (3) și (4) din Codul penal. Pe cale de consecință, pentru existența infracțiunii, situația premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar și caracterul legal al acestei măsuri, cu referire la faptul generator al măsurii suspendării și procedura de dispunere a acesteia.

În opinia parchetului, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei având ca obiect art. 335 alin. (2) din Codul penal nu are obligația de a verifica legalitatea faptului generator și a procedurii care au condus la suspendarea dreptului de a conduce, pentru a reține existența infracțiunii, ci doar existența obiectivă a interdicției de a mai conduce.

Chiar dacă în cauza privind faptul generator al suspendării se dispune ulterior de către organul judiciar o soluție de clasare/achitare, aceasta nu conduce la recunoașterea retroactivă a faptului că persoana din respectiva cauză ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a figurat cu dreptul de a conduce suspendat, măsura administrativă având un caracter preventiv, respectiv acela de a preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulației pe drumurile penale.

O.U.G. nr. 195/2002 reglementează cu claritate condițiile în care se reține și se restituie un permis de conducere. Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din această ordonanță de urgență, permisul se reține în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice enumerate, între care și cea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Într-o asemenea ipoteză, conform art. 111 alin. (2) și (3) din aceeași ordonanță de urgență, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație, iar potrivit art. 97 alin. (3) din același act normativ, perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul se consideră suspendare, conform art. 96 alin. (2) lit. b) din același act normativ.

Potrivit art. 219 alin. (2) din regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, restituirea permisului de conducere se dispune de către șeful serviciului poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluției sau, după caz, a ordonanței procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, în baza hotărârii judecătorești rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenției a fost anulat ori ca urmare a încetării măsurii de siguranță prevăzute la art. 108 lit. c) din Codul penal.

În cazul în care permisul de conducere a fost reținut pentru săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, iar persoana în cauză a fost trimisă în judecată, restituirea acestuia se poate face numai în baza hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului, conform art. 113 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

În același sens stau și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cuprinsul Deciziei nr. 27 din 21 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 6 iulie 2021. V. Examenul jurisprudenței în materie Jurisprudența națională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanțelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanțele de judecată s-a constatat că punctele de vedere sunt unitare, fiind identificată o orientare majoritară, în care se consideră că pentru întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în varianta prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal se impune ca situație premisă doar existența sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002, nefiind necesară stabilirea prealabilă a caracterului legal al faptului generator și al procedurii ce au condus la aplicarea acestei sancțiuni.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Oradea, Suceava, Timișoara și Târgu Mureș.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esență, că instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei având ca obiect art. 335 alin. (2) din Codul penal nu are obligația de a verifica legalitatea faptului generator și a procedurii care au condus la suspendarea dreptului de a conduce, pentru a reține existența infracțiunii, ci doar existența obiectivă a interdicției de a conduce.

Chiar dacă în cauza privind faptul generator al suspendării se dispune ulterior de către organul judiciar o soluție de clasare/achitare (care stabilește caracterul nelegal al măsurii suspendării dreptului de a conduce), aceasta nu conduce la recunoașterea retroactivă a faptului că persoana ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a figurat cu dreptul de a conduce suspendat, măsura administrativă având caracter preventiv, respectiv acela de a preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulației pe drumurile publice.

Factorul generator al infracțiunii sus-menționate este reprezentat de existența măsurii tehnico-administrative de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar constatarea ulterioară de către un organ judiciar a inexistenței infracțiunii sau a contravenției care a stat la baza acestei măsuri nu determină lipsa tipicității faptei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât legiuitorul nu a condiționat existența infracțiunii de caracterul legal al măsurii sau de comiterea în prealabil a faptei ilicite, reglementând remedii pentru a acorda posibilitatea persoanei sancționate să conteste legalitatea și temeinicia procesului-verbal de sancționare contravențională și să exercite dreptul de a conduce pe parcursul procesului (plângerea contravențională, cererea de prelungire a dreptului de circulație).

Stabilirea caracterului legal al faptului generator sau al procedurii ce au condus la aplicarea sancțiunii, constând în suspendarea dreptului de a conduce, sunt aspecte ce pot fi analizate în cadrul procedurilor specifice, respectiv prin plângere contravențională sau în procedura contencioasă, iar nu în cauza penală.

În cea de-a doua orientare (printre care și Curtea de Apel București - secțiile penale) s-a apreciat că, în analiza întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, în varianta asimilată prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, trebuie reținută existența situației premisă, constând în dispoziția organului competent de suspendare a dreptului de a conduce pe drumurile publice, pe de o parte, și caracterul legal (constatat de instanța civilă în procedura plângerii contravenționale) și regulamentar al acestei măsuri, pe de altă parte.

În argumentarea acestui punct de vedere se consideră că analiza situației premisă a infracțiunii reglementate de art. 335 alin. (2) din Codul penal a făcut anterior obiectul Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020.

S-a reținut că în primele două cazuri prevăzute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție sus-menționată - când, față de o persoană, organul de constatare a dispus aplicarea unei sancțiuni contravenționale complementare, în cazul săvârșirii contravențiilor prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3), art. 103 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 195/2002; când, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, față de o persoană, s-a dispus reținerea permisului de conducere (fără drept de conducere sau cu drept de conducere, dar ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de conducere), ca măsură tehnico-administrativă de către polițistul rutier, urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulație în cazul reținerii permisului de conducere - instanțele trebuie să analizeze caracterul legal și regulamentar al măsurii ce are ca efect suspendarea dreptului de a conduce. În acest cadru, instanța urmează a constata că nu se poate reține îndeplinirea situației premisă - suspendarea în mod legal a exercitării dreptului de a conduce - și, ca atare, nu pot fi întrunite condițiile laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în absența caracterului ilicit al faptului generator (existența faptei ilicite ce întrunește conținutul contravenției consfințite prin procesul-verbal legal întocmit sau al măsurii tehnico-administrative luate de organele poliției cu respectarea legii), pe de o parte, și a regularității măsurii complementare, ca urmare a necomunicării acesteia către titularul dreptului de a conduce, pe de altă parte.

Potrivit O.G. nr. 2/2001, măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce nu poate opera pe durata procesului civil până la soluționarea plângerii contravenționale și este înlăturată definitiv, ca urmare a anulării procesului-verbal de contravenție. Totodată, în baza art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, pe parcursul urmăririi penale, inculpatului îi este comunicată interdicția de a conduce autoturisme până la finalizarea cauzei. Dacă sancțiunea complementară a fost înlăturată definitiv, ca urmare a anulării procesului-verbal de contravenție, sau interdicția de a conduce autoturisme până la finalizarea dosarului penal nu a fost comunicată, în condițiile legii, titularului dreptului de a conduce, nu există elemente de fapt și drept de natură să susțină existența unei interdicții legale de conducere a vehiculelor de către inculpat și întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute la art. 335 alin. (2) din Codul penal. VI. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Facultatea de Drept - Departamentul de Drept public - Centrul de cercetări în Științe penale din cadrul Universității de Vest din Timișoara a apreciat că nu există nicio diferență între suspendarea dreptului de a conduce ca sancțiune contravențională complementară și, respectiv, ca măsură tehnico-administrativă. În ambele ipoteze, întrucât există o suspendare a dreptului de a conduce, exercitarea acestui drept în perioada de suspendare realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Nu sunt deci necesare chestionarea temeiului suspendării și nici stabilirea caracterului legal al faptului generator și al procedurii ce au condus la aplicarea sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce, întrucât efectele sunt identice în ambele ipoteze.

În concluzie, a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava este inadmisibilă, deoarece lămurirea chestiunii de drept nu este necesară, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept și atrage calificarea sesizării ca fiind inadmisibilă. VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

S-a apreciat că prezenta sesizare nu îndeplinește una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

În argumentare s-a susținut că problema de drept trebuie să fie veritabilă și să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei. Totodată, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, nu într-o stare de fapt.

În raport cu situația particulară a exercitării dreptului de a conduce din cauza concretă s-a considerat că, în realitate, întrebarea instanței nu vizează lămurirea de principiu a unei norme juridice cu privire la care are dificultăți de interpretare, ci conturarea raționamentului logico-juridic ce are ca finalitate stabilirea temeiului suspendării în situația particulară din cauza cu care este învestită.

S-a concluzionat că, raportat strict la modul de formulare a întrebării prealabile, instanța de sesizare solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție nu să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală și direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu al legislației incidente în materie și să indice cu privire la fiecare caz de suspendare în parte care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a constitui situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Pe fond, s-a opinat că fapta conducătorului auto, al cărui permis de conducere a fost reținut de organul de poliție și s-a eliberat dovada înlocuitoare fără drept de circulație, iar pe parcursul acestei interdicții dispuse în baza legii este surprins încălcând obligația de a nu mai conduce autovehicule pe drumurile publice, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, indiferent de soluția care se dispune în cauza care a prilejuit reținerea permisului de conducere. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.085/206/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerințe: - întrebarea să fie formulată în cursul judecății de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunal învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; - existența unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Raportând condițiile legale de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel, este îndeplinită prima condiție referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc împotriva Sentinței penale nr. 252 din 10 aprilie 2025, pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în Dosarul nr. 1.085/206/2023.

Pe de altă parte, este îndeplinită și condiția ca prezenta chestiune de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă să nu fi primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui asemenea recurs.

Însă, în ceea ce privește condiția referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra soluționării pe fond a cauzei, se constată că nu este îndeplinită.

În acest sens se reține că, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și doar ca excepție o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluția dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

În același sens, în precizarea înțelesului sintagmei "chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei", s-a statuat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 și nr. 19 din 15 septembrie 2014).

În procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, instanța supremă poate să dea o rezolvare de principiu cu privire la o chestiune de drept ce influențează soluția în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept și nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza unei succesiuni de legi, acestea aparținând exclusiv instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - Decizia nr. 21 din 4 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 23 iulie 2015).

De asemenea, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, nu într-o stare de fapt (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015).

Raportând aceste principii jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, se constată că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi o rezolvare de principiu, deoarece nu privește interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu a unor chestiuni de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Din conținutul întrebării formulate de instanța de trimitere rezultă că sesizarea vizează situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, pentru a se stabili dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce impune "doar existența sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce" în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2002 sau și stabilirea "caracterului legal al faptului generator al procedurii ce a condus la aplicarea sancțiunii constând în suspendarea dreptului de a conduce".

Suspendarea dreptului de a conduce este reglementată de O.U.G. nr. 195/2002.

Din dispozițiile legale în materie rezultă că este necesară o diferențiere a naturii juridice și a temeiului în baza căruia se dispune suspendarea dreptului de a conduce, respectiv: - poate fi o sancțiune contravențională complementară ce intervine fie la cumulul a 15 puncte de penalizare [art. 103 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 195/2002], fie când legiuitorul o prevede explicit alături de una dintre sancțiunile principale. Prevederile art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) și art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 stabilesc contravențiile la regimul rutier care impun obligativitatea aplicării sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce; - dreptul de a conduce este suspendat în cazul reținerii permisului de conducere (când se eliberează dovada înlocuitoare a permisului de conducere fără drept de circulație sau, deși se eliberează dovada înlocuitoare cu drept de circulație, a expirat perioada pentru care a fost acordat dreptul de a conduce) pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 336 1 , 337, art. 338 alin. (1) și art. 339 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare; - în cazul altor ipoteze de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 103 alin. (8) și ale art. 114 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, referitoare la suspendarea ce se dispune la momentul sesizării instanței de judecată în scopul anulării permisului de conducere obținut cu nerespectarea normelor legale, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, din dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. c), d) și e) din O.U.G. nr. 195/2002 ce reglementează cazurile expres limitativ prevăzute de lege în care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce ulterior soluției de clasare sau de renunțare la urmărire penală ori hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau condamnarea și, în cele din urmă, din dispozițiile art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002 referitoare la suspendarea exercitării dreptului de a conduce în cazul în care împotriva titularului permisului de conducere s-a luat măsura de siguranță prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupația de conducător de autovehicul.

Din dispozițiile legale în materie rezultă diferențierea între sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce și măsura tehnico-administrativă a suspendării acestui drept, care se impune în cazul reținerii permisului de conducere.

Suspendarea exercitării dreptului de a conduce este, în regimul O.U.G. nr. 195/2002, o sancțiune contravențională complementară, atașată unei sancțiuni principale, menită să înlăture starea de pericol și să prevină noi fa