Decizia nr. 361/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2223/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.103/112/2023 privind dezlegarea următoarei probleme de drept: „Concediul de risc maternal reglementat de art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă în sensul art. 50 lit. b) şi i) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)?”.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 25 septembrie 2024, în Dosarul nr. 2.103/112/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată la 14 octombrie 2024 cu nr. 2.223/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 Art. 2. – În sensul prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos sunt definite după cum urmează: (…) h) concediul de risc maternal este concediul de care beneficiază salariatele prevăzute la lit. c)-e) pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lor şi/sau a fătului ori a copilului lor.

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 50. – Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: (…) b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă; (…) i) în alte cazuri expres prevăzute de lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 10 octombrie 2023 cu nr. 2.103/112/2023 reclamanta X a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă „Dr. Constantin Opriş” Baia Mare şi a solicitat, în principal, să fie obligat pârâtul la recunoaşterea calităţii de medic specialist cardiolog şi emiterea deciziei de încadrare, începând cu 11 ianuarie 2023, şi recalcularea tuturor drepturilor salariale în raport cu această calitate, cu plata diferenţelor aferente, iar, în subsidiar, la plata diferenţei dintre indemnizaţia de creştere a copilului pe care o primeşte în prezent şi indemnizaţia de creştere a copilului pe care ar fi primit-o dacă pârâtul i-ar fi recunoscut calitatea de medic specialist cardiolog.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.088 din 25 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia tardivităţii invocată de reclamantă, excepţiile lipsei de obiect al cererii şi inadmisibilităţii invocate de pârât şi a fost respinsă acţiunea.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta este angajata unităţii pârâte pe postul de medic rezident – specializarea cardiologie din 1 ianuarie 2016, potrivit contractului individual de muncă.

La 1 februarie 2023 i s-a eliberat certificatul de medic specialist, pe care l-a ataşat la cererea din 27 februarie 2023 pentru încadrarea pe postul de medic specialist. Începând cu 23 ianuarie 2023 şi până la 21 mai 2023, reclamanta a beneficiat de concediu medical de risc maternal.

S-a mai reţinut că, în perioada 22 mai-31 august 2023, angajata a beneficiat de concediu medical pentru sarcină şi lăuzie, cauză de suspendare de drept a contractului de muncă prevăzută de art. 50 din Codul muncii, iar începând cu 25 septembrie 2023 i s-a aprobat concediul de creştere copil şi s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă pe perioada 25 septembrie 2023-21 iulie 2025 prin decizie emisă de pârâtul-angajator.

Redând dispoziţiile art. 49 alin. (1), (2) şi (6) şi art. 50 din Codul muncii şi ale art. 2 lit. h) şi art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, instanţa de fond a arătat că a intervenit o suspendare a contractului individual de muncă, în sensul că reclamanta nu a prestat munca potrivit clauzelor contractuale, ceea ce avut ca efect şi suspendarea plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator, reclamanta beneficiind de indemnizaţie aferentă concediului de risc maternal. Acest tip de concediu este o varietate a unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă, fiind determinat de situaţia medicală a salariatei, caz în care operează o suspendare de drept a contractului individual de muncă, potrivit art. 50 din Codul muncii.

Aşa fiind, s-a arătat că au operat suspendarea de drept a contractului individual de muncă, precum şi suspendarea tuturor termenelor care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă. De aceea, pârâtul-angajator nu putea emite şi nici nu poate fi obligat de tribunal să emită o decizie de modificare a contractului individual de muncă în sensul urmărit de reclamantă, prin care să i se schimbe postul din medic rezident în cel de medic specialist cardiolog şi nici să i se majoreze drepturile salariale începând cu 11 ianuarie 2023, situaţie în care nu pot fi admise nici pretenţiile subsecvente privind recalcularea tuturor drepturilor salariale ale reclamantei în raport cu această calitate şi plata diferenţelor aferente.

De asemenea, nu pot fi admise nici pretenţiile formulate în subsidiar, prin care reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţei dintre indemnizaţia de creştere copil pe care o primeşte în prezent şi indemnizaţia de creştere copil pe care ar fi primit-o dacă pârâtul i-ar fi recunoscut calitatea de medic specialist cardiolog, fiindcă nu se putea reţine că pârâtul-angajator, în mod culpabil, nu şi-ar fi îndeplinit vreo obligaţie legală sau contractuală ce-i revenea pe perioada în care raporturile de muncă dintre părţi au fost suspendate în mod efectiv, în perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu medical de risc maternal.

Prin cererea de apel, cu titlu prealabil, apelantareclamantă a formulat o cerere de sesizare a instanţei supreme, iar în cadrul soluţionării apelului, la termenul din 25 septembrie 2024, s-a dispus suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a reţinut că pricina este în curs de judecată în faţa instanţei de apel – Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale judecând în ultimă instanţă, de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor a căror interpretare se solicită depinde chiar soluţionarea fondului cauzei, chestiunea de drept este nouă, nefiind analizată în doctrina de specialitate şi nefiind identificată practică judiciară, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar pe fondul cauzei a arătat că interpretarea instanţei de fond este nelegală în raport cu considerarea concediului de risc maternal drept o cauză de suspendare de drept a contractului de muncă în temeiul art. 50 lit. i) din Codul muncii, deoarece niciun text legal nu califică concediul de risc maternal drept un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a reţinut că acest tip de concediu – de risc maternal, reglementat de art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte cazul de suspendare a contractului de muncă prevăzut de art. 50 lit. i) din Codul muncii a apreciat că această situaţie presupune ca suspendarea contractului de muncă să aibă ca temei de drept dispoziţiile exprese ale unui act normativ în vigoare la data apariţiei cauzei de suspendare, altele decât incapacitatea temporară de muncă.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 195 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc că, pe toată durata participării la grevă, contractul individual de muncă al salariatului se suspendă de drept, sau ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Braşov a comunicat opinia teoretică exprimată de Tribunalul Braşov, potrivit căreia, conform dispoziţiilor art. 145 alin. (4) din Codul muncii, în situaţiile de incapacitate temporară de muncă este inclus şi concediul de risc maternal. Incapacitatea temporară de muncă, în această situaţie, reprezintă un caz de suspendare a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) şi i) din Codul muncii.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a opinat în sensul că nu poate fi inclus concediul de risc maternal în cazul de suspendare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 50 lit. b) din Codul muncii, deoarece textul legal menţionat vizează doar concediul pentru incapacitate temporară de muncă. Or, concediul pentru incapacitate temporară de muncă este reglementat în capitolul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, pe când concediul de risc maternal face obiectul capitolului III al aceluiaşi act normativ, care, la art. 31 alin. (1), face trimitere la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003. Riscul maternal nu poate fi inclus nici în cazul de suspendare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 50 lit. i) din Codul muncii, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 nu conţin o dispoziţie care să prevadă că într-un asemenea caz se suspendă de drept contractul individual de muncă. În schimb, concediul de risc maternal ar putea fi interpretat ca fiind un caz de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, concluzia fiind întemeiată pe conţinutul art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, care, în prima parte, stabileşte că „în cazul în care angajatorul, din motive justificate în mod obiectiv, nu poate să îndeplinească obligaţia prevăzută la art. 9 alin. (2), salariatele prevăzute la art. 2 lit. c)-e) au dreptul la concediu de risc maternal”. Aşadar, în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 9 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, legea recunoaşte salariatelor posibilitatea de a beneficia de concediu de risc maternal, iar prevalarea de această posibilitate ar putea conduce la suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului. Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa şi Tribunalul Teleorman au apreciat că acest tip de concediu reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) şi i) din Codul muncii. Tribunalul Ilfov a opinat că acest tip de concediu reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) din Codul muncii.

Curtea de Apel Cluj a înaintat hotărâri judecătoreşti, în care concediul de risc maternal a fost analizat ca un caz de suspendare a contractului individual de muncă.

Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia teoretică a judecătorilor acestei instanţe, potrivit căreia acest tip de concediu reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă. Judecătorii şi asistenţii judiciari din cadrul Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi au apreciat că perioada de concediu de risc maternal reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă în sensul art. 50 lit. b) din Codul muncii. Completurile care soluţionează litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Vaslui au opinat că acesta reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. i) din Codul muncii, diferit de cel prevăzut la lit. b).

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat opinia Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, în sensul că acest tip de concediu reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) şi i) din Codul muncii.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 394 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 10 august 2020, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 din Codul muncii, Curtea a reţinut, la paragrafele 13, 15 şi 16, următoarele: „Examinând textul de lege criticat, Curtea constată că acesta face parte din ansamblul reglementărilor Codului muncii referitoare la cauzele şi condiţiile în care poate fi suspendat contractul individual de muncă. Art. 50 din Legea nr. 53/2003 reglementează situaţiile în care contractul individual de muncă se suspendă de drept, în virtutea legii, şi nu ca urmare a voinţei vreuneia din părţile contractante. Prin urmare, legiuitorul a enumerat împrejurările care, potrivit normelor de drept comun în materia raporturilor de muncă, determină suspendarea acestor raporturi, însă, admiţând că pot exista şi alte situaţii specifice care pot justifica suspendarea obligaţiilor ce decurg din contractul individual de muncă, a prevăzut în conţinutul textului de lege criticat posibilitatea reglementării acestora prin alte legi. (…) Or, Curtea constată că dispoziţiile art. 50 lit. i) din Codul muncii constituie o normă generală al cărei înţeles este clar, fiind fără echivoc intenţia legiuitorului de a crea posibilitatea ca prin alte acte normative să fie instituite şi alte cauze de suspendare de drept a contractului individual de muncă. Angajatul, cunoscând reglementările speciale aplicabile raportului său de muncă, are posibilitatea să prevadă care sunt situaţiile specifice care determină suspendarea raportului său de muncă. Faptul că într-un singur articol de lege nu sunt prevăzute toate cazurile de suspendare de drept ale contractului individual de muncă şi nu sunt detaliate toate condiţiile şi termenele în care un angajat se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor sale nu poate conduce la concluzia că norma de drept este lipsită de claritate şi previzibilitate, de vreme ce toate aceste aspecte sunt reglementate în alte articole ale aceluiaşi act normativ sau în conţinutul altor acte normative, putând fi cunoscute de cel interesat.” IX. Opinia specialiştilor consultaţi

Institutul Naţional al Magistraturii a opinat că acordarea concediului de risc maternal determină suspendarea contractului individual de muncă, în temeiul art. 50 lit. i) din Codul muncii. În susţinere s-a arătat că dezlegarea chestiunii de drept presupune lămurirea a două aspecte: dacă acordarea concediului de risc maternal conduce sau nu la suspendarea contractului individual de muncă şi, dacă da, în ce temei se dispune această suspendare. Cu privire la primul aspect s-a arătat că, în intervalul de timp în care beneficiază de concediul de risc maternal, obligaţia angajatei de a presta munca este suspendată, concediul fiind acordat tocmai ca urmare a faptului că angajatorul nu a putut lua în mod obiectiv măsurile necesare pentru ca munca ce trebuia prestată să nu mai presupună riscuri pentru aceasta, făt sau copil. Totodată, în acelaşi interval de timp, angajatorul este liberat de obligaţia de plată a drepturilor salariale, angajata beneficiind de o indemnizaţie plătită din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Faţă de suspendarea celor două obligaţii esenţiale care intră în conţinutul raportului individual de muncă se poate conchide că pe durata concediului de risc maternal are loc o suspendare a contractului individual de muncă. Împrejurarea că indemnizaţia de care beneficiază angajata pe durata concediului de risc maternal se plăteşte din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, iar nu de către angajator diferenţiază concediul de risc maternal de alte ipoteze în care are loc o suspendare temporară a obligaţiei de plată a drepturilor salariale, fără a se ajunge la suspendarea contractului individual de muncă, precum în cazul concediului de odihnă anual. Totodată, întreruperea activităţii de către angajată, ca urmare a acordării concediului de risc maternal, apare ca un eveniment atipic pe durata raportului individual de muncă, un atare concediu nefiind comun şi invariabil în toate raporturile individuale de muncă. Tocmai de aceea, pentru că nu se încadrează în tipicul dinamicii raportului de muncă, ci este doar complementar cu acesta, concediul de risc maternal determină o suspendare a contractului individual de muncă pe durata în care este acordat. Referitor la temeiul suspendării, întrucât, odată ce este acordat concediul pentru risc maternal, nici angajatorul şi nici angajatul nu mai pot opta pentru prestarea muncii şi plata drepturilor salariale, contractul individual de muncă fiind invariabil şi obligatoriu suspendat, rezultă că este incidentă o ipoteză de suspendare de drept a contractului individual de muncă, determinată de impedimente de ordin fizic. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 legiuitorul a reglementat concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, stabilind că în categoria acestora intră, în mod distinct, printre altele, concediile medicale şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi concediile medicale şi indemnizaţiile de risc maternal, stabilind pentru fiecare dintre cele două categorii de concedii medicale şi indemnizaţii un regim juridic cel puţin parţial distinct, atât în ceea ce priveşte condiţiile de acordare, cât şi efectele pe care le produc. Astfel, în ceea ce priveşte concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, principalele norme sunt cuprinse în art. 12-17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, în timp ce pentru concediul şi indemnizaţia pentru risc maternal principalele norme sunt cuprinse în art. 31 din acelaşi act normativ. Existenţa altor elemente de similitudine, precum faptul că ambele concedii se dispun în baza unui certificat medical, că pentru a beneficia de aceste concedii angajata trebuie să depună o adeverinţă eliberată de plătitorul de indemnizaţie din care să rezulte în ce măsură a mai beneficiat de asemenea drepturi sau că indemnizaţia nu este plătită de angajat, nu permite concluzia că ar fi vorba de acelaşi tip de concediu, întrucât aceste condiţii sunt comune majorităţii formelor de concedii medicale, inclusiv concediului de maternitate, care reprezintă o cauză distinctă de suspendare de drept a contractului individual de muncă. Prin urmare, concediul pentru risc maternal nu reprezintă o formă a concediului pentru incapacitate temporară de muncă, ci o ipoteză distinctă de concediu medical, supus unui regim juridic propriu. Conform art. 50 lit. i) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Chiar dacă, la o primă vedere, norma reclamă existenţa unei dispoziţii normative exprese care să prevadă suspendarea de drept a contractului individual de muncă, aceasta permite şi o a altă interpretare ce pare mai degrabă conformă cu intenţia legiuitorului. Prin trimiterea făcută de normă la existenţa unui menţiuni legale exprese, legiuitorul a dorit doar să excludă posibilitatea părţilor de a stabili convenţional noi cazuri de suspendare de drept a contractului individual de muncă, iar nu să condiţioneze suspendarea de existenţa unei menţiuni exprese în lege care să prevadă că este vorba de un caz de suspendare de drept. Tocmai de aceea, legiuitorul prevede necesitatea existenţei unei menţiuni în lege privitoare la „cazul” de suspendare, iar nu la însăşi incidenţa suspendării. Aşa fiind, sintagma „cazuri expres prevăzute de lege” se impune a fi interpretată în sensul că legea trebuie să prevadă în mod expres doar împrejurarea care atrage suspendarea. Dacă această condiţie este îndeplinită, iar efectul suspensiv al acestei împrejurări nu este condiţionat de voinţa părţilor şi nici nu este incidentă vreo altă ipoteză dintre cele prevăzute de art. 50 din Codul muncii, suspendarea de drept a contractului individual de muncă operează în baza art. 50 lit. i) din actul normativ menţionat. Or, prin reglementările dedicate concediului de risc maternal, cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, legea prevede tocmai un caz de suspendare care nu depinde de voinţa părţilor şi care nici nu beneficiază de vreun alt temei în cuprinsul art. 50 din Codul muncii, fiind, aşadar, îndeplinită condiţia instituită de normă.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, prin conf. dr. abil. Septimiu Panainte, a opinat că acordarea concediului de risc maternal reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, în sensul art. 50 lit. b) din Codul muncii. În susţinerea punctului de vedere înaintat s-a arătat că, întrucât dreptul la sănătate este un drept fundamental, executarea relaţiilor de muncă poate fi realizată doar în condiţiile respectării acestui drept. Trebuie însă subliniat faptul că suspendarea raporturilor de muncă nu intervine pentru starea de boală, ci pentru incapacitatea de muncă dovedită medical. La nivel general, potrivit art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, asiguraţii beneficiază de concedii şi de indemnizaţii, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform reglementărilor în vigoare. Perspectiva de abordare trebuie să fie una largă, în sensul că incapacitatea de muncă nu trebuie să fie determinată în mod necesar de starea de sănătate sau riscurile privind sănătatea persoanei care este beneficiarul direct al concediului. Pot fi avute în vedere şi sănătatea sau riscurile raportat la o altă persoană pe care acesta o are în creştere sau îngrijire (copil, pacient cu afecţiuni oncologice). Sănătatea persoanelor şi protejarea copiilor sunt valori care nu se circumscriu doar unui interes privat, ci şi unuia general şi social, reclamând apelul la norme imperative, relevante fiind dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 care se referă la tipurile de concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate la care au dreptul asiguraţii. În realitate, concediul pentru incapacitate temporară de muncă, în sensul Codului muncii, se identifică cu noţiunea de concediu medical şi, constituind genul, cuprinde toate tipurile de concedii medicale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, în măsura în care acestea nu constituie cazuri de suspendare speciale, reglementate ca atare distinct în Codul muncii (maternitatea şi îngrijirea copilului bolnav). Faţă de argumentele de mai sus, ţinând cont că aspectele privind suspendarea contractului de muncă sunt de strictă interpretare, s-a apreciat că, de lege lata, concediul de risc maternal şi concediul pentru îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice determină suspendarea de drept a contractului în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, nefiind mai puţin adevărat faptul că situaţia riscului maternal poate fi asociată (pe fond) maternităţii sau faptul că situaţia îngrijirii pacientului cu afecţiuni oncologice este asemănătoare cazului de suspendare din iniţiativa salariatului pentru îngrijirea copilului bolnav.

Doamna profesor universitar doctor Raluca Dimitriu, din cadrul Facultăţii de Drept din Academia de Studii Economice, a transmis opinia potrivit căreia concediul de risc maternal suspendă de drept contractul individual de muncă, în temeiul art. 50 lit. b) din Codul muncii. Astfel, din ansamblul reglementărilor concediului de risc maternal cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 rezultă că, pe perioada acestui concediu, munca nu se prestează şi salariul nu este datorat. Aşadar, concediul de risc maternal constituie un caz de suspendare a contractului individual de muncă. Dispoziţiile Codului muncii prevăd trei tipuri de suspendare: de drept (art. 50), din iniţiativa salariatului (art. 51) şi din iniţiativa angajatorului (art. 52). Art. 50 din Codul muncii include o enumerare a cazurilor în care contractul de muncă se suspendă de drept, enumerare care nu este limitativă. Într-adevăr, art. 50 lit. i) din Codul muncii permite suspendarea de drept şi în alte cazuri decât cele enumerate la celelalte litere, cu menţiunea că aceste alte cazuri trebuie să fie expres prevăzute de lege. Prin contrast, nici art. 51 alin. (1), nici art. 52 alin. (1) nu prevăd explicit posibilitatea ca legile speciale să adauge alte ipoteze de suspendare. Or, în cazul concediului de risc maternal suspendarea nu intervine la iniţiativa angajatorului, care nu are libertatea de a decide dacă suspendă sau nu contractul, ci are obligaţia legală de a-l suspenda, dacă nu poate modifica condiţiile sau programul de muncă pentru a asigura protecţia salariatei. Nu intervine nici din iniţiativa salariatei, care nu are de ales între continuarea muncii, în pofida riscurilor de sănătate pe care le implică aceasta, şi suspendarea ei. Este adevărat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 nu denumeşte propriu-zis acest concediu ca pe un caz de suspendare de drept, dar consacrarea expresă a acestei obligaţii echivalează unei calificări a concediului de risc maternal ca un caz de suspendare de drept. În identificarea temeiului juridic al acestei suspendări s-a arătat că aceste concedii de asigurări sociale de sănătate (concediile care se eliberează pe baza unui certificat medical) sunt enumerate în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. O parte dintre ele se regăsesc distinct în Codul muncii, în cadrul art. 50 (concediul pentru incapacitate temporară de muncă, concediul de maternitate) sau al art. 51 (concediul pentru îngrijirea copilului bolnav). Dimpotrivă, alte concedii nu se regăsesc în enumerarea din Codul muncii (concediul pentru îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice, concediul de risc maternal). Cum „prototipul” concediilor de asigurări sociale de sănătate îl constituie concediul pentru incapacitate temporară de muncă, dispoziţiile referitoare la acesta se aplică ori de câte ori nu există reglementări specifice în cazul vreunuia dintre celelalte concedii acordate în baza unui certificat medical. Aşadar, reglementarea concediului pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă într-un fel dreptul comun aplicabil concediilor de asigurări sociale de sănătate, avându-se în vedere aspectele privitoare la beneficiari, condiţii de acordare, indemnizaţii etc.; pe acest fond se poate afirma că, dacă există norme specifice aplicabile concediului de risc maternal, se vor aplica acestea, dar, dacă nu există, sunt incidente prevederile generale aplicabile concediului de incapacitate temporară de muncă. Cu privire la susţinerea potrivit căreia suspendarea contractului de muncă în cazul concediului de risc maternal s-ar întemeia pe art. 50 lit. i) din Codul muncii, care prevede că suspendarea poate interveni şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, aceasta se loveşte de contraargumentul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 nu prevede expres această ipoteză de suspendare. Într-adevăr, de principiu, legile speciale pot adăuga cazurilor enumerate la art. 50 şi alte ipoteze [de exemplu: Legea societăţilor nr. 31/1990 – art. 137 1 alin. (3); Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România – art. 3 alin. (5); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă – art. 6 alin. (1) lit. c); Ordonanţa Guvernului nr. 27/2024 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedura de atestare şi statutul asistentului maternal – art. 22 alin. (2); Legea nr. 270/2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari – art. 26 etc.], dar menţiunea privind suspendarea contractului trebuie să fie expresă. Mutatis mutandis, cele precizate mai sus se aplică în egală măsură şi concediului pentru îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice, guvernat de Legea nr. 24/2022, care, la rândul său, nu este menţionat în enumerarea de la art. 50. Ca şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, nici Legea nr. 24/2022, care a introdus concediul pentru îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, nu face referire expresă la faptul că contractul de muncă se suspendă de drept. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că concediul de risc maternal, reglementat de dispoziţiile art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă în sensul art. 50 lit. b) din Codul muncii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.I. Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru legala învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dea dezlegare unei chestiuni de drept, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – completul care uzează de mecanismul instituit de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând elementele sesizării de faţă, se constată că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate amintite.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la curtea de apel, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, titularul sesizării.

În privinţa condiţiei referitoare la caracterul esenţial al lămuririi chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei în cadrul căreia s-a ivit chestiunea prejudicială, dezlegarea acestei probleme de drept este aptă să conducă la pronunţarea unei soluţii pe fondul raportului juridic litigios supus controlului judiciar în faţa instanţei învestite cu soluţionarea apelului.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, dificultatea rezultând din modul în care sunt reglementate în Codul muncii cauzele de suspendare de drept a contractului individual de muncă.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii, faţă de împrejurarea că, deşi nu este vorba despre o reglementare nou-intrată în vigoare, în legătură cu aplicarea acesteia nu s-a cristalizat o practică judiciară consistentă, fapt ce rezultă din numărul redus de hotărâri judecătoreşti comunicate de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. XI.II. Asupra fondului sesizării

Concediul de risc maternal este definit de art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 ca fiind „concediul de care beneficiază salariatele prevăzute la lit. c)-e) pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lor şi/sau a fătului ori a copilului lor”.

Potrivit art. 10 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă: (1) În cazul în care angajatorul, din motive justificative în mod obiectiv, nu poate să îndeplinească obligaţia prevăzută la art. 9 alin. (2), salariatele prevăzute la art. 2 lit. c)-e) au dreptul la concediul de risc maternal, după cum urmează: a) înainte de data solicitării concediului de maternitate, stabilit potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, salariatele prevăzute la art. 2 lit. c); b) după data revenirii la concediul de lăuzie obligatoriu, salariatele prevăzute la art. 2 lit. d) şi e), în cazul în care nu solicită concediul şi indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani sau, în cazul copilului cu dizabilităţi, până la 3 ani. (…)

Concediul de risc maternal se poate acorda, în întregime sau fracţionat, pe o perioadă ce nu poate depăşi 120 de zile, de către medicul de familie sau de medicul specialist, care va elibera un certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005: Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt: a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii; b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale; c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate; d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav; d 1 ) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice; e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal care se acordă persoanelor asigurate în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005: (1) Dreptul la concediul de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004. (2) Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie de risc maternal care se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. (…)

În concluzie, conform dispoziţiilor legale incidente, concediul de risc maternal este o formă de concediu medical ce se acordă pentru protecţia sănătăţii şi securităţii mamei şi a fătului, respectiv copilului, în condiţii limitativ prevăzute de lege, doar dacă celelalte măsuri de protecţie s-au dovedit ineficiente. Pe durata acestuia, salariatele nu îşi desfăşoară activitatea pentru că aceasta ar reprezenta un risc şi primesc o indemnizaţie de risc maternal ce se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Tocmai în considerarea faptului că salariatele nu îşi mai desfăşoară activitatea de muncă a fost necesar a se stabili la art. 145 alin. (4) din Codul muncii că perioadele aferente concediului de risc maternal constituie perioade de activitate prestată în vederea stabilirii duratei concediului de odihnă anual.

Or, suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator constituie efecte specifice ale suspendării contractului de muncă potrivit art. 49 alin. (2) din Codul muncii. Dată fiind caracteristica unui contract individual de muncă de a fi încheiat pentru o perioadă îndelungată, pe parcursul existenţei sale pot interveni anumite situaţii care fac imposibilă prestarea muncii şi, ca o consecinţă şi ca regulă, salarizarea acesteia. În aceste situaţii, suspendarea sa este o încetare temporară a principalelor sale efecte – prestarea muncii şi plata acesteia – ce durează până la momentul la care dispare cauza care a determinat-o.

Conform dispoziţiilor inserate în art. 49 din Codul muncii, în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept, dar, exceptând situaţia în care aceasta s-a produs din motive imputabile salariatului, pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.

Acelaşi legiuitor organic [art. 49 alin. (1) din Codul muncii] a stabilit că suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi. În continuare, dispoziţiile art. 50-54 din Codul muncii enumeră situaţiile în care intervine suspendarea contractului individual de muncă, după cum ele operează de drept, la iniţiativa angajatului sau angajatorului sau prin acordul părţilor. În cuprinsul acestora nu se regăseşte şi concediul de risc maternal, acesta nefiind indicat în mod expres în niciunul dintre cazurile enunţate de legiuitor.

Cât timp însă este evident că efectele suspendării contractului individual de muncă se produc, se impune utilizarea unui raţionament logico-juridic pentru identificarea situaţiei în care se află salariatele aflate în concediu de risc maternal, pornind totuşi de la premisa că acestea determină, în esenţă, aceleaşi consecinţe asupra derulării contractului de muncă, exceptând drepturi şi obligaţii expres prevăzute prin reglementări speciale. În acest cadru s-a produs formularea întrebării prealabile în prezenta cauză, instanţa de sesizare fiind preocupată să se stabilească dacă situaţia acordării concediului de risc maternal reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă în sensul art. 50 lit. b) şi i) din Codul muncii, potrivit cărora: „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: (…) b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă; (…) i) în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Este de menţionat că indicarea celor două cazuri de suspendare de drept a contractului individual de muncă în cuprinsul întrebării prealabile trebuia să se realizeze prin intermediul unei formulări alternative („sau” în loc de „şi”), întrucât este vorba de situaţii diferite şi aşa vor fi analizate.

Astfel, se constată că în cauză nu este incident cazul de suspendare a contractului de muncă prevăzut de art. 50 lit. i) din Codul muncii, deoarece această situaţie presupune ca suspendarea contractului de muncă să aibă ca temei de drept dispoziţii exprese ale unui act normativ în vigoare la data apariţiei cauzei de suspendare. Conţinutul actelor normative incidente în materie nu cuprinde nicio prevedere legală în acest sens cu privire la perioada concediului de risc maternal.

Cazul de suspendare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 50 lit. b) din Codul muncii are în vedere concediul pentru incapacitate de muncă, fără ca actul normativ să cuprindă în mod direct sau prin trimitere la alte norme o definiţie a acestei situaţii, rămânând, în consecinţă, în sarcina instanţelor de judecată să stabilească, pe cale de interpretare, conţinutul legal al acestei norme.

Cu prioritate, trebuie subliniat că, în cazurile prevăzute de art. 50 din Codul muncii, suspendarea de drept intervine în virtutea legii, şi nu din voinţa vreuneia dintre părţile contractante. Este adevărat că intervenirea suspendării de drept presupune în multe cazuri şi îndeplinirea unor acte din iniţiativa angajatului sau angajatorului, dar voinţa acestora nu este prin ea însăşi generatoare a efectului de suspendare, acesta producându-se în baza legii.

Distinct de concediul de maternitate, prevăzut în mod expres precum caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă [art. 50 lit. a) din Codul muncii] şi reglementat sub aspectul indemnizării din Fondul naţional unic de asigurări sociale în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, acordarea concediului de risc este stabilită ca măsură de protecţie a maternităţii la locul de muncă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 pentru situaţia în care salariata desfăşoară la locul de muncă o activitate care prezintă riscuri pentru sănătatea sau securitatea sa ori cu repercusiuni asupra sarcinii şi alăptării, iar angajatorul, din motive justificate, nu poate sa îi modifice corespunzător condiţiile şi/sau orarul de muncă ori să o repartizeze la un alt loc de muncă (art. 10).

Pentru a beneficia de concediul de maternitate sau alte măsuri legale de protecţie, femeia gravidă are obligaţia să anunţe în scris angajatorul asupra stării sale fiziologice şi să se anexeze un document medical eliberat de medicul de familie sau de medicul specialist care să îi ateste starea [art. 2 lit. c)], coroborat cu art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003.

Concediul de risc maternal se poate acorda, în întregime sau fracţionat, pe o perioadă ce nu poate depăşi 120 de zile, de către medicul de familie sau de medicul specialist, care va elibera un certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (art. 10).

În consecinţă, acordarea concediului de risc maternal este un drept al salariatelor aflate în situaţiile menţionate, iar, dacă sunt întrunite condiţiile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, angajatorul este obligat să recunoască efectele acestuia pe durata stabilită de medicul specialist de maximum 120 de zile. În această perioadă, salariata nu va desfăşura activitatea cu risc şi nu va încasa salariu, primind în schimb o indemnizaţie din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale. De altfel, reclamanta din litigiul care a generat această întrebare a beneficiat de aceste drepturi, aspect necontestat în cauză.

Conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, riscul maternal este unul dintre cazurile în care este recunoscut persoanelor asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate dreptul la concediu medical şi la o indemnizaţie specifică, alături de incapacitatea temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, necesitatea prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperarea forţei de muncă (exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale), maternitate, îngrijirea copilului bolnav, îngrijirea pacientului cu afecţiuni oncologice. Distinct de acestea, în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, concediul medical şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se acordă potrivit dispoziţiilor Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Situaţia riscului maternal mai are o reglementare specială în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, întrucât reprezintă, deopotrivă, şi o măsură de protecţie a maternităţii la locul de muncă.

Toate cazurile enunţate, deşi enumerate distinct (chiar şi atunci când au aceeaşi natură, cum ar fi apariţia unei boli), au ca element comun faptul că, pe durata acestora, din motive neimputabile, angajatul nu poate desfăşura activitatea la locul de muncă şi nu încasează un salariu, ci o indemnizaţie calculată în mod specific. Cu toate acestea, în raport cu dispoziţiile art. 50 din Codul muncii, aceste situaţii generează cazuri diferite de suspendare de drept a contractului individual de muncă (spre exemplu: concediu de maternitate, concediu pentru incapacitate temporară de muncă sau carantină).

Încercând astfel o analiză coroborată a dispoziţiilor inserate în aceste acte normative speciale, având domenii de reglementare specifice, cu cele cuprinse în art. 49 şi următoarele din Codul muncii, se constată inconsecvenţa terminologică a legiuitorului în ceea ce priveşte noţiunea de incapacitate temporară de muncă şi necesitatea stabilirii pe cale jurisprudenţială a unui conţinut specific în cazul utilizării acesteia ca temei al suspendării de drept a contractului individual de muncă.

Aceeaşi inconsecvenţă se menţine şi în cuprinsul Codului muncii, observând că, atunci când reglementează modalitatea de calcul al duratei concediului de odihnă (art. 145), legiuitorul enumeră deopotrivă perioadele de incapacitate temporară de muncă, pe cele aferente concediului de maternitate, concediului paternal, concediului de risc maternal, concediului pentru îngrijirea copilului bolnav ca fiind perioade de activitate prestată, dacă au intervenit înainte, sau drept cauze de întrerupere a acestuia, dacă au survenit în timpul efectuării acestuia.

În faţa acestei situaţii de neclaritate vădită a normei, pentru a da aceeaşi eficienţă juridică unor situaţii de fapt identice, în esenţă, în conţinut, se apreciază că, potrivit r