Decizia nr. 21 din 20 octombrie 2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.711/1/2025 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.711/1/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al Ministerului Public. La data de 17 octombrie 2025 a fost înregistrată la dosar cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia „Avertizorilor în interes public”.

Având cuvântul, reprezentanta Ministerului Public apreciază că cererea de intervenţie accesorie este inadmisibilă faţă de specificul procedurii recursului în interesul legii.

Deliberând, instanţa respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză, constatând că nu este compatibilă cu procedura recursului în interesul legii, având în vedere că, în cazul mecanismelor procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare, instanţa supremă procedează la dezlegarea cu caracter obligatoriu şi de principiu a problemelor sau chestiunilor de drept cu care este învestită, fără a realiza o activitate de judecată specifică procesului civil, pentru a fi aplicabil art. 61 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare”.

Constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită respingerea recursului în interesul legii, ca inadmisibil, întrucât divergenţa de jurisprudenţă este doar aparentă, soluţiile diferite din hotărârile judecătoreşti indicate de titularul sesizării cu recurs în interesul legii fiind rezultatul aprecierii unor circumstanţe particulare ce ţin de aplicarea in concreto a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public, cu modificările şi completările ulterioare, la situaţii de fapt distincte.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti

Prin Hotărârea nr. 29 din 10 iunie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public, cu modificările şi completările ulterioare, procedura ordonanţei preşedinţiale reglementată de textul de lege sus-menţionat este derogatorie de la dreptul comun, în sensul că nu presupune verificarea întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 997 din Codul de procedură civilă?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 august 2025, formându-se Dosarul nr. 1.711/1/2025, cu termen de soluţionare la data de 20 octombrie 2025. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 361/2022): Art. 23. – Contestarea măsurilor luate ca represalii ” (1) Avertizorul în interes public poate contesta măsurile prevăzute la art. 22 printr-o cerere adresată instanţei competente, în funcţie de natura litigiului, în a cărei circumscripţie teritorială acesta îşi are domiciliul. (2) În litigiile prevăzute la alin. (1) sarcina de a dovedi că măsura contestată este justificată de alte motive decât cele care au legătură cu raportarea sau divulgarea publică revine, după caz, fie angajatorului, fie entităţii cu privire la care se face contestarea privind represaliile. (3) Instanţa poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, chiar dacă nu există judecată asupra fondului, suspendarea măsurilor prevăzute la art. 22. (…)”

Codul de procedură civilă: Art. 997. – Condiţii de admisibilitate ” (1) Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. (3) La cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.” III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a susţinut că problema de drept a fost soluţionată diferit la nivelul instanţelor judecătoreşti naţionale, existând practică judiciară neunitară, aşa cum rezultă din hotărârile definitive pronunţate de tribunale şi curţi de apel ce au fost ataşate memoriului de recurs în interesul legii.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 nu au un caracter derogatoriu de la prevederile art. 997 din Codul de procedură civilă, condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege în cazul ordonanţei preşedinţiale urmând a fi analizate şi în cazul soluţionării cererii de suspendare reglementate de prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022.

S-a argumentat că sintagma „pe calea ordonanţei preşedinţiale” este de natură a conchide că procedura reglementată de legiuitor la art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă este complementară, ceea ce echivalează cu obligaţia instanţei de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru emiterea ordonanţei preşedinţiale, precum aparenţa de drept, vremelnicia şi urgenţa, şi în cazul suspendării măsurilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 361/2022.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 361/2022 reprezintă o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, astfel încât nu trebuie analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 din Codul de procedură civilă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale care să vizeze problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări cu recurs în interesul legii. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept sesizată nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a instanţei supreme în procedurile de unificare a practicii judiciare. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil, arătând că, din jurisprudenţa ataşată sesizării se observă că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei probleme de drept soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, anexate actului de sesizare a instanţei supreme.

Astfel, divergenţa de jurisprudenţă sub aspectul raportului dintre dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 şi dispoziţiile art. 997 din Codul de procedură civilă este doar aparentă, întrucât niciuna dintre hotărârile judecătoreşti indicate de autorul sesizării cu recurs în interesul legii pentru exemplificarea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale nu susţine caracterul total derogatoriu al reglementării pe care legea specială o conţine, faţă de condiţiile de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, astfel cum acestea sunt instituite în reglementarea de drept comun în materie procesual civilă, în sensul că, prin trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale, judecătorii fondului, învestiţi cu soluţionarea cererii având ca obiect suspendarea unor măsuri pe care art. 22 din Legea nr. 361/2022 le califică drept represalii îndreptate împotriva avertizorilor în interes public, ar dispensa judecătorii fondului de orice analiză a condiţiilor de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Dimpotrivă, întocmai hotărârilor prin care autorul recursului în interesul legii a exemplificat prima orientare din jurisprudenţă, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, prin Decizia nr. 916 din 15 decembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.278/110/2023, şi Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, prin Decizia nr. 355 din 5 decembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.507/88/2023, şi prin Decizia nr. 3 din 9 ianuarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.537/88/2023, deşi pe calea unor considerente au afirmat caracterul special şi derogatoriu al normei conţinute de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, au realizat, totuşi, o anumită analiză asupra condiţiilor de admisibilitate a cererilor de ordonanţă preşedinţială, adaptat caracterului specific al cauzelor cu care au fost învestite şi, pentru a dispune suspendarea unor acte de sancţionare disciplinară a reclamanţilor, au stabilit, pe baza probelor administrate, existenţa unei puternice aparenţe de drept în favoarea reclamanţilor care au dobândit calitatea de avertizori în interes public, în sensul prevederilor art. 3 pct. 7 din Legea nr. 361/2022, prin efectuarea unor raportări sau divulgări publice a unor informaţii referitoare la încălcări ale legii, obţinute în context profesional.

Astfel, nu se poate considera că aceste hotărâri judecătoreşti soluţionează diferit problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

De altfel, din jurisprudenţa ataşată sesizării rezultă că analiza condiţiei speciale privind „aparenţa de drept” presupune şi implică aspecte de probaţiune ce îi revin exclusiv instanţei de judecată.

Prin urmare, din această perspectivă, se constată că soluţiile diferite pronunţate în cauzele indicate de autorul sesizării sunt rezultatul aprecierii unor circumstanţe particulare ce ţin de aplicarea in concreto a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 la situaţii de fapt distincte şi nu rezultă din interpretarea neunitară a acestor dispoziţii legale prin raportare la prevederile art. 997 din Codul de procedură civilă.

În subsidiar, pe fondul problemei de drept, Ministerul Public a apreciat că, prin trimiterea conţinută de prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 la procedura ordonanţei preşedinţiale, legiuitorul a prezumat doar condiţia urgenţei în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de suspendare a măsurilor indicate în conţinutul art. 22 din aceeaşi lege ca reprezentând represalii sau tentative de represalii îndreptate împotriva avertizorilor în interes public şi că, prin această trimitere, legea specială nu derogă de la prevederile art. 997 din Codul de procedură civilă, în sensul că, pentru soluţionarea cererilor de suspendare formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, este în continuare necesară verificarea condiţiilor de admisibilitate vizând: aparenţa dreptului în favoarea reclamantului, caracterul provizoriu al măsurii solicitate şi neprejudecarea fondului.

Scopul pentru care a fost instituită norma specială prevăzută în Legea nr. 361/2022 este acela de a acorda o protecţie sporită avertizorilor în interes public, legiuitorul prezumând urgenţa înlăturării măsurilor represive îndreptate împotriva acestora, ceea ce justifică trimiterea făcută de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 la procedura ordonanţei preşedinţiale.

Sintagma „pe calea ordonanţei preşedinţiale” indică concluzia că procedura ordonanţei preşedinţiale este aplicabilă în completarea legii speciale, având în vedere că legiuitorul face trimitere expresă la aplicarea dispoziţiilor prevăzute la art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Ipoteza în care s-ar admite că dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 reprezintă o normă specială, derogatorie, care nu impune analizarea condiţiilor de admisibilitate stabilite prin ordonanţa preşedinţială, ar echivala cu împrejurarea că simpla pretindere, de către reclamant, a calităţii de avertizor în interes public ar determina, de plano, admiterea cererii de suspendare a executării măsurilor considerate ca fiind represalii.

Or, legiuitorul conferă instanţei posibilitatea şi nu obligaţia de a dispune suspendarea executării măsurilor prevăzute la art. 22 din Legea nr. 361/2022.

În consecinţă, în cazul soluţionării cererii de suspendare a măsurilor prevăzute la art. 22 din legea specială, reglementată de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, vor fi analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege în cazul ordonanţei preşedinţiale, respectiv aparenţa de drept, caracterul vremelnic al măsurii şi neprejudecarea fondului.

Doar urgenţa nu trebuie analizată, întrucât legiuitorul a prezumat această condiţie, prevăzând expres că măsurile se iau pe calea ordonanţei preşedinţiale, astfel că nu se impune verificarea acesteia de către instanţă.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acesteia.

În analiza admisibilităţii sesizării cu recurs în interesul legii de faţă se reţine că aceasta provine de la unul din titularii cărora legea le recunoaşte dreptul de a iniţia mecanismul de unificare jurisprudenţială a posteriori – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău – şi că sesizarea se referă la o problemă de drept, aceea a stabilirii raportului care există între norma din cuprinsul art. 23 alin. (3) al Legii nr. 361/2022 şi reglementarea care constituie dreptul comun al procedurii ordonanţei preşedinţiale, respectiv art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate pe care instanţa este ţinută să le verifice în cazul unei cereri de ordonanţă preşedinţială formulate în temeiul legii menţionate.

Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti este prezentată ca ilustrând două curente divergente de interpretare şi aplicare a legii pe această problemă de drept, primul, care consideră că prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 se completează integral cu dreptul comun, inclusiv sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială formulate în acest cadru legal este ţinută să verifice condiţiile evocate în cuprinsul art. 997 din Codul de procedură civilă referitoare la urgenţa, aparenţa dreptului, vremelnicia şi neprejudecarea fondului, cel de-al doilea, care califică art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 ca normă specială, derogatorie de la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale (art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă), ceea ce semnifică faptul că instanţa nu este ţinută să verifice condiţiile generale de admisibilitate reglementate în cuprinsul art. 997 din Codul de procedură civilă.

Examinarea jurisprudenţei ataşate memoriului de recurs în interesul legii nu relevă însă conturarea celor două opinii jurisprudenţiale de maniera categorică descrisă în actul de sesizare. A) Hotărârile ce exemplifică cel dintâi curent jurisprudenţial

Decizia nr. 933 din 12 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 5.723/102/2024, expune soluţionarea de către instanţele judecătoreşti a unei cereri prin care, pe cale de ordonanţă preşedinţială emisă în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, s-a solicitat să se suspende efectele unor adrese şi a deciziei de încetare disciplinară a contractului individual de muncă emise de angajator, ca măsuri de represalii luate faţă de acţiunile reclamantei, în calitate de avertizor în interes public, până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond, aflat pe rolul tribunalului de circumscripţie.

Considerentele deciziei sus-menţionate relevă că ambele instanţe care au soluţionat această cauză, de fond şi de apel, au calificat dispoziţia din cuprinsul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 ca fiind specială şi derogatorie de la dreptul comun procedural, respectiv art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă. De asemenea, examinând apărările formulate în proces în legătură cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, ambele instanţe au apreciat că urgenţa este o condiţie prezumată de legiuitor, aspect ce decurge din scopul reglementării, acela de a oferi o protecţie sporită avertizorilor în interes public, şi au examinat distinct condiţiile vremelniciei – reţinându-se că măsurile au fost solicitate pe durată temporară şi cu titlu precar, fără a se statua definitiv asupra legalităţii actelor ale căror efecte s-au cerut a fi suspendate – aparenţei de drept (analiză dedicată verificării întrunirii condiţiilor speciale ale Legii nr. 361/2022, anume pentru stabilirea aparenţei ca reclamanta să fi acţionat în calitate de avertizor în interes public, în sensul art. 3 pct. 7 din lege, şi ca măsurile care au vizat-o să poată fi văzute ca represalii de tipul celor descrise în art. 22 din aceeaşi lege) şi a neprejudecării fondului, reţinându-se că fondul litigiului dintre părţi face obiectul unui litigiu separat, pe rolul tribunalului.

Decizia nr. 574 din 20 iulie 2023 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.517/121/2023, relevă învestirea instanţelor de judecată cu o cerere de emitere a ordonanţei preşedinţiale pentru plata cu celeritate a tuturor drepturilor salariale cuvenite şi neacordate începând cu data de 3 ianuarie 2022 până la zi, repunerea reclamantului în situaţia anterioară acestei date şi încetarea măsurilor de represalii prevăzute de art. 22 alin. (1) lit. d), g) şi h) din Legea nr. 361/2022 până la soluţionarea mai multor dosare indicate de reclamant.

Prima instanţă a respins cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale, ca inadmisibilă, soluţie ce a fost confirmată prin decizia instanţei de recurs care a reţinut incidenţa regimului procesual de soluţionare de drept comun a cererii, dat de dispoziţiile art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă, ce nu permite ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să se dispună măsuri definitive. De asemenea, s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei aparenţe de drept în favoarea sa, iar pe calea cererii deduse judecăţii nu a solicitat nicio măsură provizorie, ci doar măsuri definitive, prin luarea cărora s-ar prejudeca fondul raporturilor litigioase dintre părţi.

Decizia nr. 213 din 5 martie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 122/42/2024, priveşte un litigiu prin care s-a solicitat ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se suspende măsurile dispuse printr-o adresă şi o dispoziţie emise de entitatea angajatoare cu privire la schimbarea locului de muncă şi a atribuţiilor de serviciu ale reclamantului, respectiv toate efectele ce decurg din aceste măsuri.

Prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că nu s-a făcut dovada condiţiei aparenţei de drept; soluţia a fost confirmată prin decizia instanţei de recurs, care reflectă o analiză exclusiv în parametrii condiţiilor de admisibilitate ce decurg din conţinutul art. 997 din Codul de procedură civilă, precizându-se că nu s-a dovedit aparenţa dreptului în favoarea reclamantului, iar încuviinţarea solicitărilor formulate ar presupune o analiză a fondului, contrar cerinţei neprejudecării fondului, reglementată în cuprinsul art. 997 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură civilă.

Decizia de recurs nu reflectă nicio referire la dispoziţiile Legii nr. 361/2022, respectiv ale art. 23 alin. (3) din lege, care interesează prezenta analiză.

Decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.333/110/2023, expune un caz de învestire a instanţelor judecătoreşti cu soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială întemeiate pe prevederile Legii nr. 361/2022, pentru a se dispune suspendarea tuturor măsurilor de represalii, obligarea pârâtei la încetarea represaliilor şi interzicerea lor pe viitor, desfiinţarea represaliilor, repunerea părţilor în situaţia anterioară, repararea prejudiciilor, încetarea măsurilor şi interzicerea lor pe viitor, precum şi publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtei.

Prima instanţă a respins cererea de ordonanţă preşedinţială, ca inadmisibilă, apreciind că trimiterea legii la calea ordonanţei preşedinţiale nu se referă doar la procedura de soluţionare, ci şi la condiţiile de admisibilitate din dreptul comun. A reţinut, prin examinarea sumară a cauzei, că aparenţa dreptului nu este în favoarea reclamantului, dar şi că, prin solicitările făcute, reclamantul urmăreşte soluţionarea chiar a fondului litigiului şi luarea unor măsuri cu caracter definitiv, contrar conţinutului art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, care permite pe cale de ordonanţă preşedinţială doar suspendarea măsurilor ce pot fi văzute ca represalii. Această soluţie a fost confirmată în calea de atac a recursului, instanţa de control judiciar validând interpretarea tribunalului potrivit căreia, în cazul cererilor formulate în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, sunt necesare verificarea şi întrunirea condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale reglementate de dreptul comun. B) Hotărârile ce exemplifică cel de-al doilea curent jurisprudenţial

Decizia nr. 916 din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.278/110/2023, conţine o soluţie de infirmare parţială a judecăţii din prima instanţă, prin care se respinsese cererea de ordonanţă preşedinţială formulată în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, ca inadmisibilă, întrucât se apreciase că reclamantul solicitase luarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a unei serii de măsuri care nu au caracter provizoriu, cum ar fi desfiinţarea hotărârii prin care a fost exclus reclamantul de la plata sporului de performanţă, revenirea asupra măsurilor sau desfiinţarea deciziei de neacordare a unui spor etc.

Diferenţa de viziune dintre cele două instanţe s-a situat la nivelul aprecierii asupra obiectului de învestire, instanţa de recurs sancţionând neobservarea de către tribunal a faptului că, prin aceeaşi cerere, reclamantul solicitase atât suspendarea actelor considerate ca având natura unor represalii, cât şi anularea actelor represive, ceea ce – potrivit acesteia – nu putea conduce la respingerea în întregime a acţiunii, ca inadmisibilă, ci impunea punerea în discuţie a măsurii de disjungere a celor două solicitări. Înfăptuind judecata în controlul judiciar, instanţa de recurs a disjuns ea însăşi cererea de suspendare de cea în anularea măsurilor represive, pe care a declinat-o spre soluţionare la instanţa competentă, iar în privinţa celei dintâi a procedat la soluţionarea sa prin admitere, după prealabila examinare a aparenţei dreptului, reţinută ca fiind în favoarea reclamantului.

Pe baza soluţiilor adoptate de instanţele care au judecat această cauză şi din evoluţia litigiului se înţelege că, implicit, curtea de apel a verificat şi a cenzurat inclusiv condiţiile vremelniciei şi neprejudecării fondului, de vreme ce a infirmat soluţia tribunalului, motivând că reclamantul a dedus judecăţii, chiar dacă în mod impropriu, prin acelaşi act procedural, atât cererea de suspendare a efectelor măsurilor represive, cât şi pe aceea de fond, având ca obiect anularea acestora, pe care a disjuns-o spre a fi judecată separat.

Decizia nr. 355 din 5 decembrie 2023, dată în Dosarul nr. 1.507/88/2023, şi Decizia nr. 3 din 9 ianuarie 2024, dată în Dosarul nr. 1.537/88/2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, ilustrează soluţionarea în mod definitiv a unor cereri de ordonanţă preşedinţială formulate în temeiul Legii nr. 361/2022, în vederea suspendării efectelor deciziilor de concediere disciplinară până la soluţionarea definitivă a dosarelor de fond, având ca obiect contestarea legalităţii deciziilor de concediere.

În ambele cazuri, deşi apreciază că trimiterea pe care o face art. 23 din Legea nr. 361/2022 la ordonanţa preşedinţială vizează doar procedura de judecată, aceeaşi instanţă de control judiciar reţine că se impune verificarea condiţiei din dreptul comun a aparenţei dreptului, în timp ce despre condiţia urgenţei arată că este prezumată de legiuitor, scopul reglementării fiind acela de a acorda o protecţie sporită avertizorilor în interes public.

Pe baza celor expuse în cele de mai sus, se observă că descrierea ori separarea celor două curente de opinie nu aparţine jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti, ci autorului sesizării, de vreme ce, în ambele orientări jurisprudenţiale se regăsesc soluţii care califică raportul dintre cele două reglementări incidente analizei ca fiind unul de tipul normă specială versus normă generală. Deşi această afirmaţie apare mai categoric enunţată în cel de-al doilea curent jurisprudenţial, alături de statuarea în sensul că trimiterea făcută de art. 23 din Legea nr. 361/2022 la procedura ordonanţei preşedinţiale este una care vizează doar procedura de judecată, aceleaşi instanţe admit că se impune verificarea condiţiei de admisibilitate privitoare la aparenţa de drept, evocată în cuprinsul art. 997 din Codul de procedură civilă, în timp ce pe aceea a urgenţei o consideră prezumată de legiuitor.

Prin urmare, în pofida unei declaraţii de principiu, şi soluţiile jurisprudenţiale din cea de-a doua orientare verifică şi motivează în legătură cu condiţiile generale de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, nerealizând o judecată complet în afara acestora.

De asemenea, în ambele opinii jurisprudenţiale se regăsesc soluţii ale instanţelor care reţin că cerinţa urgenţei este una prezumată de legiuitor (aspect dedus din scopul reglementării, acela de a oferi o protecţie sporită avertizorilor în interes public), aşa încât aceasta nu mai trebuie dovedită ori justificată de titularul cererii de ordonanţă preşedinţială (în acest sens, Decizia nr. 933 din 12 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 5.723/102/2024, şi Decizia nr. 916 din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.278/110/2023).

Tot astfel, în unele soluţii din ambele curente jurisprudenţiale au fost verificate şi sancţionate condiţiile de admisibilitate relative la vremelnicie şi neprejudecarea fondului, atunci când s-a observat că prin cererea de ordonanţă preşedinţială partea solicita instituirea unor măsuri cu caracter definitiv, care nu ţineau de domeniul ordonanţei preşedinţiale, descrise în mod specific în cuprinsul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022, ci de domeniul unei judecăţi de fond (în acest sens, Decizia nr. 574 din 20 iulie 2023 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.517/121/2023; Decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.333/110/2023, şi Decizia nr. 916 din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.278/110/2023).

În sfârşit, niciuna dintre soluţiile jurisprudenţiale nu ilustrează înfăptuirea unei judecăţi a cererii de ordonanţă preşedinţială formulate în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 în afara verificării condiţiilor generale de admisibilitate enunţate în cuprinsul art. 997 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, rezultă că acestea au fost avute în vedere de instanţe în mod complet ori doar parţial, în funcţie de particularităţile regăsite la nivelul fiecărei cauze, în cele mai multe dintre cazuri considerentele hotărârilor judecătoreşti fiind concentrate asupra justificării neîndeplinirii acelora dintre condiţii care lipseau în cazul concret analizat.

În concluzie, divergenţa de jurisprudenţă sub aspectul raportului dintre dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 361/2022 şi dispoziţiile art. 997 din Codul de procedură civilă, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate ce trebuie verificate de instanţa de judecată, este doar aparentă, întrucât niciuna dintre hotărârile judecătoreşti indicate prin sesizarea de recurs în interesul legii ca făcând parte din cea de-a doua orientare jurisprudenţială nu a soluţionat cauzele în considerarea unui regim total derogatoriu al reglementării ordonanţei preşedinţiale din cuprinsul art. 23 alin. (3) din lege, în raport cu aceea a dreptului comun regăsită în cuprinsul art. 997 din Codul de procedură civilă, considerând, spre exemplu, că instanţele ar fi total dispensate de obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.

Ceea ce se poate spune că diferă în jurisprudenţa prezentată este numărul ori, după caz, tipul condiţiei de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale care a fost analizată şi a impus soluţia în fiecare cauză, însă nici măcar acest aspect nu este un indiciu al unei jurisprudenţe neunitare, ci o consecinţă a particularităţilor specifice fiecărei cauze cu un atare obiect, dintre cele analizate de instanţele judecătoreşti.

Cum sesizarea cu recurs în interesul legii nu a fost însoţită de hotărâri judecătoreşti care să ilustreze o practică contradictorie relevantă (în cea de-a doua orientare jurisprudenţială fiind indicate doar trei exemple de soluţii) şi nici coagularea în mod cert a două orientări jurisprudenţiale divergente, fundamentate pe o interpretare şi aplicare contrare ale legii în soluţionarea uneia şi aceleiaşi probleme de drept, nefiind întrunite astfel dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,