Decizia nr. 268 din 30 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.048/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 16.172/3/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 4 decembrie 2024, în Dosarul nr. 16.172/3/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă, în lipsa fondurilor pentru plata sumelor rezultate din aplicarea ordinelor ministrului justiţiei nr. 1.184/C din 12 iulie 2023 şi nr. 2.069/C din 25 octombrie 2023, Ministerul Justiţiei poate fi obligat la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumelor datorate şi care au fost achitate doar parţial de către Ministerul Justiţiei. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Întrebarea adresată de instanţa de trimitere, astfel cum a fost formulată, nu face referire la nicio dispoziţie legală a cărei interpretare se solicită, indicând doar ordinele ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023 privind egalizarea drepturilor salariale la nivel maxim. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 20 mai 2024 cu nr. 16.172/3/2024, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata de daune-interese constând în dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor achitate cu întârziere (până la data pronunţării unei hotărâri definitive în această cauză) şi pentru sumele neachitate până atunci, sume care le-au fost acordate prin ordinele ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023, şi, în continuare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate de la data de 12 iulie 2023, precum şi actualizarea cu indicele de inflaţie.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Ministerului Justiţiei, fiind aşadar încadraţi în familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” în baza prevederilor legilor-cadru de salarizare aplicabile.

Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 s-a stabilit că, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, ale specialiştilor IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi ale consilierilor ministrului justiţiei din Corpul de control al ministrului justiţiei se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, prin egalizare cu drepturile salariale calculate şi stabilite la acest moment la nivel maxim pentru funcţii similare în cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”.

Ulterior, la data de 10 septembrie 2023, Ministerul Justiţiei a virat salariul pentru luna august 2023, însă acesta nu a fost conform dispoziţiilor Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023, ci a fost identic cu cel din luna iulie 2023, anterior emiterii acestui ordin.

Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.069/C/2023 s-a stabilit că, începând cu 12 iulie 2023, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Ministerului Justiţiei, specialiştii IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi consilierii ministrului justiţiei din cadrul Corpului de control al ministrului justiţiei beneficiază de drepturile salariale prevăzute în dreptul fiecăruia în anexele nr. 1-3 care fac parte integrantă din acest ordin.

Conform art. 2 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.069/C/2023, „Plata sumelor rezultate din aplicarea prevederilor prezentului ordin se va realiza în condiţiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei. Până la asigurarea fondurilor necesare, drepturile salariale se achită la nivelul stabilit prin ordinele de salarizare anterioare şi tot la acest nivel se vor raporta orice modificări individuale intervenite ulterior emiterii prezentului ordin”.

Abia în data de 10 decembrie 2023 pârâtul a virat diferenţele salariale pentru perioada 12 iulie 2023-noiembrie 2023, însă începând cu decembrie 2024 până în prezent salariile încasate au fost tot la nivelul celui din iulie 2023.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că, prin emiterea celor două acte administrative, a făcut aplicarea art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), ţinând seama de orientarea jurisprudenţială a instanţelor de contencios administrativ, de admitere, prin hotărâri executorii, a pretenţiilor privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiei de încadrare brute lunare formulate de personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi de actele administrative de salarizare emise la nivelul celorlalţi ordonatori principali de credite din familia ocupaţională „Justiţie”.

Conform art. 2 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.069/C/2023, drepturile salariale calculate pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei au fost stabilite cu condiţia aprobării prevederii bugetare pentru plata drepturilor salariale care includ valoarea de referinţă sectorială neplafonată (condiţia vizând momentul la care se va efectua plata), având în vedere că ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Sumele aprobate în bugetul Ministerului Justiţiei au permis plata drepturilor rezultate din ordinele ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023 pentru perioada iulie 2023-noiembrie 2023, astfel că sunt neîntemeiate pretenţiile care vizează accesorii determinate în raport cu aceste diferenţe băneşti achitate de îndată ce a fost suplimentat bugetul Ministerului Justiţiei, aşadar cu respectarea prevederilor cuprinse în cele două acte administrative.

În lipsa suplimentării bugetului aprobat Ministerului Justiţiei, deşi au fost îndeplinite demersurile legale pentru aprobarea şi alocarea sumelor necesare, pârâtul Ministerul Justiţiei se află în imposibilitatea de a plăti diferenţele băneşti care rezultă din emiterea ordinelor ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023, astfel că nu este în situaţia neexecutării culpabile de către debitor a obligaţiei sale. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având în vedere că: – reclamanţii, în calitate de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat; – obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice; – soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept; – din verificările efectuate s-a constatat că, până la momentul formulării sesizării, nu au fost formulate alte sesizări şi nici nu s-au pronunţat decizii de către instanţa supremă cu privire la această chestiune de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii nu au formulat un punct de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept.

Pârâtul a solicitat ca instanţa să aprecieze asupra oportunităţii sesizării.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a arătat că, şi în lipsa fondurilor pentru plata sumelor rezultate din aplicarea ordinelor ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023, pârâtul Ministerul Justiţiei poate fi obligat la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumelor datorate şi care au fost achitate doar parţial de către Ministerul Justiţiei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.

Fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele-interese pentru întârzierea executării sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), potrivit cărora întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Daunele-interese prevăzute de art. 166 alin. (4) din Codul muncii pot consta şi în dobânda legală la sumele datorate de autoritatea angajatoare, respectiva dobândă reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat, art. 1.530 din Codul civil prevăzând: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”

Nivelul dobânzii legale este cel stabilit prin lege, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), în speţă, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din acest act normativ urmând a se aplica dobânda penalizatoare. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat din răspunsurile instanţelor naţionale că în practica judiciară identificată şi în punctele de vedere teoretice formulate de judecători există o opinie unanimă în sensul exprimat de instanţa de trimitere prin încheierea de sesizare.

Astfel, prin hotărârile judecătoreşti transmise au fost admise acţiunile prin care s-a solicitat plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare în situaţii similare, instanţele făcând aplicarea dispoziţiilor art. 166 din Codul muncii, art. 1.535 din Codul civil, ale Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, precum şi a dezlegărilor din Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, şi din Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 15 februarie 2021. S-a arătat că nu este vorba de o răspundere bazată pe culpă, ci despre stabilirea corectă şi legală a drepturilor cuvenite, iar lipsa fondurilor necesare nu reprezintă un motiv justificat pentru respingerea cererii de plată a dobânzii legale aferente.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii relevante ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: – prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011; – prin Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 din Codul civil din 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării] şi art. 1088 din Codul civil din 1864, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 şi art. 1.535 din Codul civil, că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii; – prin Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 15 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 224/2019, raportat la art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil, art. 166 din Codul muncii şi art. 1-3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, că alături de dobânda remuneratorie prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019, se pot acorda dobânzi penalizatoare la drepturile salariale restante ce intră în domeniul de aplicare al aceluiaşi act normativ pentru perioada anterioară emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, respectiv diferenţa dintre dobânda penalizatoare şi cea remuneratorie, pentru perioada ulterioară emiterii aceloraşi ordine sau decizii; – prin Decizia nr. 99 din 31 martie 2025, nepublicată*), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda remuneratorie pentru diferenţa dintre drepturile salariale achitate şi cele stabilite prin ordinele nr. 569 din 21 aprilie 2023 şi nr. 1.916 din 16 noiembrie 2023, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la data scadenţei fiecărui drept în parte şi până la achitarea efectivă, raportat la art. 1.531, art. 1.535 din Codul civil, art. 166 din Codul muncii şi art. 1-3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 5 iunie 2025. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata de daune-interese constând în dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor achitate cu întârziere (până la data pronunţării unei hotărâri definitive în cauză) şi pentru sumele neachitate până atunci, sume care le-au fost acordate reclamanţilor prin ordinele ministrului justiţiei nr. 1.184/C/2023 şi nr. 2.069/C/2023 privind egalizarea drepturilor salariale la nivel maxim, şi, în continuare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate de la data de 12 iulie 2023, precum şi actualizarea cu indicele de inflaţie.

Astfel, obiectul dedus judecăţii priveşte plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reclamanţii având calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Ministerului Justiţiei.

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în primă instanţă.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii judiciare neunitare.

În legătură cu acest aspect se constată că, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept”, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare al hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care prezintă dificultate şi implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă, din verificarea încheierii de sesizare rezultă că instanţa învestită cu soluţionarea procesului nu a abordat sub niciun aspect condiţia dificultăţii chestiunii de drept, lipsind orice argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al unor dispoziţii legale sau alte elemente de natură a justifica o interpretare de principiu, cerută instanţei supreme, completul de judecată considerând că simpla existenţă a unei probleme de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cererii reclamanţilor este suficientă pentru a determina declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Această interpretare este greşită, întrucât, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a sensului său şi având, din acest motiv, vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea, in abstracto, a unor texte legale considerate îndoielnice, lacunare sau neclare ci, în realitate, urmăreşte să obţină un răspuns concret în raport cu situaţia particulară a reclamanţilor din speţa dedusă judecăţii, în sensul identificării şi aplicării normelor de drept incidente, tinzând către soluţionarea pe fond a litigiului.

Astfel, din modul cum a fost formulată sesizarea rezultă că întrebarea nu vizează interpretarea unor texte legale lacunare, incomplete sau neclare, iar punctul de vedere exprimat de completul de judecată denotă că problema supusă dezlegării nu ridică o reală dificultate, neexistând nici riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Practica judiciară şi opiniile teoretice transmise de instanţele consultate relevă o abordare unitară cu privire la această chestiune de drept, aşa cum rezultă din expunerea de la capitolul VII din prezenta decizie, care coincide cu punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea de faţă şi care urmăreşte, mai degrabă, obţinerea unei confirmări a soluţiei ce urmează a fi adoptată în cauza dedusă judecăţii.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat însă, în mod constant, că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025). Dezideratul aplicării uniforme şi previzibile a legii există în toate cauzele, însă, pentru sesizarea instanţei supreme, este necesar ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu şi care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenţia instanţei supreme.

De altfel, nu se poate face abstracţie de faptul că instanţa de trimitere are la dispoziţie suficiente repere pentru soluţionarea cauzei, cuprinse în Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi în Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015 şi în Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se impune evocarea considerentelor din decizia de recurs în interesul legii anterior menţionată, prin care s-a reţinut că: ” (…) sunt incidente dispoziţiile invocate ale art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În cazul dat, pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum. Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.”

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se face referire la necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure „îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare în materia supusă reglementării”.

Or, acest deziderat a fost deja atins în practica judiciară prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive care au cristalizat o singură orientare jurisprudenţială cu privire la chestiunea de drept antamată prin sesizare.

În plus, nici instanţa de trimitere nu a întâmpinat dificultăţi în interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile, aceasta exprimând aceeaşi opinie asupra chestiunii de drept în cuprinsul încheierii de sesizare, care concordă cu cea expusă de instanţele judecătoreşti consultate.

Or, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată prin actul de sesizare să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară (Decizia nr. 47 din 7 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1117 din 8 noiembrie 2024).

De altfel, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabileşte în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare”, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.

Totodată, era în căderea instanţei de trimitere sarcina de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei concrete cu care a fost învestită, valorificarea şi aplicarea acestora, în contextul litigiului, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată.

În contextul celor mai sus expuse, constatând că instanţa de sesizare nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, iar chestiunea de drept sesizată nu are aptitudinea de a genera jurisprudenţă neunitară, având în vedere şi modalitatea deficitară în care sesizarea a fost formulată, incompatibilă cu dezlegarea de principiu pe care instanţa supremă o poate oferi în mecanismul de unificare al hotărârii prealabile,