Decizia nr. 163 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 230/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 401/83/CA/2024 – R.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 17 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 401/83/CA/2024 – R, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 3 lit. b) raportat la art. 24 lit. c) şi j) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 482/C/2020 privind stabilirea condiţiilor de acordare în beneficiul poliţiştilor de penitenciare a compensaţiei lunare a chiriei, precum şi a compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, referitor la încetarea dreptului la acordarea compensaţiei pentru chirie în cazul în care funcţionarul public cu statut special, ulterior acordării acestui drept, se căsătoreşte cu o persoană care a deţinut o locuinţă, dar pe care a înstrăinat-o anterior încheierii căsătoriei, însă în cuprinsul intervalului prevăzut de lege. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordinul ministrului justiţiei nr. 482/C/2020 privind stabilirea condiţiilor de acordare în beneficiul poliţiştilor de penitenciare a compensaţiei lunare a chiriei, precum şi a compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei (Ordinul M.J. nr. 482/C/2020) „ Art. 3. – Poliţistului de penitenciare căruia nici lui şi nici soţului/soţiei sau copiilor aflaţi în întreţinere nu li s-a acordat locuinţă de serviciu sau locuinţă atribuită de către autorităţile administraţiei publice locale în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea i se acordă compensaţia lunară pentru chirie, potrivit legii, dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: (…) b) nici el şi nici soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu au înstrăinat o locuinţă în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, după data încadrării în sistemul administraţiei penitenciare, sau, în situaţia în care nu există fond locativ corespunzător în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, nici el şi nici soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu au înstrăinat o locuinţă în localitatea unde solicită acordarea compensaţiei lunare a chiriei ori în altă localitate situată mai aproape de locul de muncă, în limita prevăzută de lege; (…) Art. 24. – Dreptul la compensaţia lunară a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rată încetează în următoarele situaţii: (…) c) la data încheierii căsătoriei, dacă soţul/soţia are locuinţă în proprietate personală în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea poliţistul de penitenciare sau, în situaţia în care nu există fond locativ corespunzător în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, în localitatea unde solicită acordarea compensaţiei lunare a chiriei ori în altă localitate situată mai aproape de locul de muncă, în limita prevăzută de lege; (…) j) dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile de alocare la plata compensaţiei lunare a chiriei.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 1 martie 2024, reclamantul G.L.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Satu Mare, anularea deciziei de imputare nr. xxx emisă de directorul Penitenciarului Satu Mare, precum şi a deciziei nr. yyy de respingere a plângerii prealabile.

În motivare, reclamantul a arătat că actul administrativ reprezentat de decizia de imputare nr. xxx este nelegal, pe de o parte, ca urmare a nemotivării acestuia, iar, pe de altă parte, prin prisma greşitei aplicări a prevederilor art. 24 lit. c) şi j) din Ordinul M.J. nr. 482/C/2020 în situaţia sa specifică, reprezentată de faptul că anterior căsătoriei soţia sa a înstrăinat o locuinţă în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au formulat puncte de vedere asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut, pe de o parte, faptul că dispoziţiile art. 3 lit. b) din Ordinul M.J. nr. 482/C/2020 stabilesc coordonatele aplicării dispoziţiilor art. 24 din acelaşi act, iar, pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 24 lit. c) şi j) reglementează ipoteze diferite de aplicare. A conchis instanţa de trimitere că, în funcţie de starea de fapt rezultată în urma probaţiunii administrate, instanţele de judecată vor aplica normele de drept incidente fiecărei ipoteze care rezultă din actele dosarului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă în cauză. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Codului de procedură civilă, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor prezentei sesizări relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect anularea deciziei prin care angajatorul, Penitenciarul Satu Mare, a dispus încetarea dreptului reclamantului la plata compensaţiei lunare a chiriei, pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului ipotecar al acestuia, litigiul înscriindu-se aşadar în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât priveşte drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare, în recurs, pe rolul Curţii de Apel Oradea, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate, respectiv ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

În legătură cu acest din urmă aspect, se observă că art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Codului de procedură civilă, din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că, şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, prevăzută de Codul de procedură civilă, a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a acesteia şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a mai reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei” (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Prin raportare la aceste exigenţe, în urma evaluării elementelor sesizării formulate, se constată că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale invocate, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din analiza materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea.

Din modul în care instanţa de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în circumstanţele litigiului dedus judecăţii, aspect ce reiese din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere a interpretat normele legale în discuţie, fără nicio dificultate, reţinând că dispoziţiile art. 3 lit. b) din Ordinul M.J. nr. 482/C/2020 stabilesc coordonatele aplicării dispoziţiilor art. 24 din acelaşi act normativ. Astfel, instanţa de trimitere a reţinut că ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 24 lit. c) din ordin porneşte de la premisa deţinerii la data încheierii căsătoriei, de către soţul/soţia poliţistului de penitenciare, a unei locuinţe în proprietate personală în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea poliţistul de penitenciare, în timp ce prevederile art. 24 lit. j) din acelaşi act administrativ reglementează ipoteze diferite de aplicare, respectiv acele situaţii în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de alocare la plata compensaţiei lunare a chiriei. Totodată, a conchis în sensul că, în funcţie de starea de fapt rezultată în urma probaţiunii administrate în primă instanţă, instanţele de judecată vor aplica normele de drept incidente fiecărei ipoteze care rezultă din actele dosarului.

Se constată astfel că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, este evident că în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi a instanţei de trimitere de interpretare a dispoziţiilor art. 3 lit. b) raportat la art. 24 lit. c) şi j) din Ordinul M.J. nr. 482/C/2020, ci de aplicare a acestora în cazul în care funcţionarul public cu statut special, ulterior acordării dreptului la compensarea lunară a chiriei, se căsătoreşte cu o persoană care a deţinut o locuinţă, dar pe care a înstrăinat-o anterior încheierii căsătoriei, însă în cuprinsul intervalului prevăzut de lege. În realitate, ceea ce se solicită este o rezolvare a litigiului dedus judecăţii, or, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul prezentei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa de trimitere, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acesteia.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte, în cadrul prezentei hotărâri, ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speţei, prin aplicarea normelor incidente la situaţia de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, se impune soluţia de respingere ca inadmisibilă a sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,