Decizia nr. 187 din 19 mai 2025

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 439/253/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „ Dacă în cazul tentativei la infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 233-234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită în formă consumată, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, sau în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, deoarece tentativa este o formă (atipică) a infracţiunii pentru care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, conform art. 237 din Codul penal raportat la art. 33 alin. (1) şi (2) teza întâi din Codul penal, situaţie în care termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează conform art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) şi (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2013, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată participă Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că, drept urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosar a fost transmis un punct de vedere de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a depus practica judiciară identificată cu privire la problema de drept dedusă interpretării.

Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Din analiza încheierii prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este dintre cele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, iar problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie Justiţie nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, reprezentantul Ministerului Public a învederat că aceasta nu este îndeplinită din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile. Astfel, sintagma „săvârşirea unei infracţiuni” este definită de art. 174 din Codul penal ca fiind „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă”, iar în art. 187 din Codul penal este definită sintagma „pedeapsă prevăzută de lege” ca fiind „pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Totodată, reprezentantul Ministerului Public a învederat că şi doctrina este unanimă în ceea ce priveşte problema de drept supusă dezlegării, fiind în sensul că, la calculul termenului de prescripţie, raportarea se face întotdeauna la maximul special al pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată.

În raport cu aceste considerente, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar completul a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Încheierea de şedinţă din data de 13 martie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 439/253/2021, care are ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Măcin, de inculpatul A şi de părţile civile C şi D (decedat), prin procurist E, împotriva Sentinţei penale nr. 164, pronunţată în data de 16.11.2023 de Judecătoria Măcin în Dosarul penal nr. 439/253/2021, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în cazul tentativei la infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 233-234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită în formă consumată, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, sau în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, deoarece tentativa este o formă (atipică) a infracţiunii pentru care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, conform art. 237 din Codul penal raportat la art. 33 alin. (1) şi (2) teza întâi din Codul penal, situaţie în care termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează conform art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal.” II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 164 din data de 16 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul penal nr. 439/253/2021, Judecătoria Măcin a respins cererile de repunere pe rol a cauzei, ca neîntemeiate, formulate de persoana vătămată F şi mandatara E.

În temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie calificată sub forma prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal în infracţiunile de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal, privind pe inculpaţii A şi B.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către mandatara E, în numele persoanelor vătămate F şi D, a faptelor de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal, săvârşite de inculpaţii A şi B asupra persoanei vătămate C în infracţiunea de tentativă la omor, conform art. 32 din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal, sau vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) din Codul penal.

În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) teza I din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A şi B pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal, faţă de persoana vătămată C, ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

În temeiul art. 193 alin. (2) din Codul penal, raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) din Codul penal, a condamnat pe inculpatul B pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, faţă de persoana vătămată G, la pedeapsa de 200 zile-amendă, iar în baza art. 61 alin. (2) din Codul penal a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 15 lei, astfel că inculpatul B are de executat o amendă de 3.000 lei.

A atras atenţia inculpatului B asupra prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 63 alin. (1) din Codul penal, respectiv că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea şi a pus în vedere inculpatului B că, potrivit art. 559 alin. (1) din Codul de procedură penală, are obligaţia să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Măcin în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatului H pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, întrucât fapta nu există, şi achitarea inculpatului I pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatului H pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de dispoziţiile art. 321 din Codul penal, privind întocmirea procesului-verbal de ridicare a bunurilor din 14.10.2018, întrucât fapta nu există, şi achitarea inculpatului I pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de dispoziţiile art. 321 din Codul penal, privind întocmirea procesului-verbal de ridicare a bunurilor din 14.10.2018, întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, a dispus achitarea inculpatului H pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de dispoziţiile art. 321 din Codul penal, privind „proces-verbal/4.12.2018”, întrucât nu există probe că inculpatul a săvârşit infracţiunea.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a dispus achitarea inculpatului H pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât fapta nu există, şi achitarea inculpatului I pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât fapta nu există.

În temeiul prevederilor art. 397 raportat la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă promovată de părţile civile C şi D în contradictoriu cu inculpaţii A şi B, prin care au solicitat daune morale în sumă de 30.000 lei, respectiv 15.000 lei.

În temeiul art. 19, art. 25 alin. (3) şi art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 1.357 din Codul civil, a obligat inculpatul B la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri morale în favoarea părţii civile G şi a respins restul pretenţiilor civile formulate în cauză, iar în baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală instanţa a obligat inculpatul B la plata către stat a sumei de 13.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 164, pronunţată în data de 16.11.2023 de Judecătoria Măcin în Dosarul penal nr. 439/253/2021, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Măcin, inculpatul A şi părţile civile C şi D (decedat), prin procurist E.

La termenul de judecată din data de 23.01.2025, după punerea în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a cererii formulate din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de inculpatul A, din infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în tentativă la infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, şi faţă de inculpatul B, din infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în tentativă la infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) din Codul penal. III. Punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi ale părţilor asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept

La termenul de judecată din data de 27.02.2025, reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a apreciat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că această chestiune a cărei lămurire urmează a se solicita a apărut în faţa instanţei de apel, este o chestiune de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi nu există pronunţate decizii în recurs în interesul legii sau hotărâri prealabile cu acelaşi obiect.

Apelantul inculpat-intimat A şi intimatul-inculpat B, prin apărător, apelantul-parte civilă C, personal, procuristul E, pentru apelanta-parte civilă D (decedat), dar şi intimatul-inculpat I, prin apărător ales, au formulat concluzii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema observată de către Curtea de Apel Constanţa, în vederea dezlegării acestei chestiuni şi pronunţării unei hotărâri prealabile, apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, urmând a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 476 din Codul de procedură penală.

Intimatul-inculpat H, prin apărător, s-a opus sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru că această sesizare nu este în avantajul inculpatului. Astfel, a apreciat că atât tentativa, cât şi recidiva postexecutorie sunt aspecte ce ţin de pedeapsă, de criterii generale de individualizare a pedepsei, iar calculul termenului de prescripţie ar fi prin raportare la dispoziţiile art. 187 din Codul penal, şi anume la pedeapsa în forma consumată. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Completul de judecată de la Curtea de Apel Constanţa învestit cu soluţionarea cauzei penale nr. 439/253/2021 a apreciat necesară dezlegarea chestiunii de drept, de a cărei soluţionare depinde soluţia pe fondul cauzei, în contextul în care, ca formă de activitate infracţională incriminată şi pedepsită, deşi imperfectă, tentativa este în esenţă o infracţiune, iar singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea.

De altfel, în art. 174 din Codul penal, prin expresiile „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

În doctrină s-a arătat că definiţia legală a tentativei pune în evidenţă că aceasta, ca formă atipică a infracţiunii, prezintă nu numai particularităţi subiective, presupunând întotdeauna hotărârea de a săvârşi infracţiunea, dar şi particularităţi de ordin obiectiv, presupunând, în raport cu felul neizbutirii, două modalităţi distincte ale întreruperii executării sau neproducerii rezultatului, chiar în condiţiile unei executări duse până la capăt 1 . 1 Legea penală şi infracţiunea – Narcis Giurgiu – Editura Gama, Iaşi, 1994.

De asemenea, s-a mai arătat că „Tentativa este o formă de infracţiune care se situează, în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos. Tentativa, ca formă a infracţiunii, se caracterizează prin aceea că întotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a fost efectuat în întregime” 2 . 2 Drept penal român – Partea generală – Mitrache Constantin şi Cristian Mitrache – Editura Universul Juridic, 2014.

În acest context, instanţa de sesizare a considerat că intervine problema calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv dacă acest termen se calculează în raport cu limitele de pedeapsă pentru fapta consumată sau se au în vedere limitele de pedeapsă reduse la jumătate, conform art. 33 alin. (2) din Codul penal.

Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că, „În caz de tentativă, termenul de prescripţie depinde însă de pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă (imperfectă, atipică) a infracţiunii. Cum tentativa este ea însăşi o infracţiune, cu toate elementele obiective şi subiective ale unei infracţiuni, diferenţiată de infracţiunea consumată doar prin gradul de realizare a laturii sale obiective, apare firesc, în raport de prevederile art. 154 din Codul penal, care se referă la infracţiunea săvârşită, ca durata termenului de prescripţie să se stabilească, în situaţia examinată, în raport cu pedeapsa legală a tentativei” 3 . 3 Codul penal comentat şi adnotat – Vasiliu Teodor, Antoniu Ştefan, Daneş Ştefan, Dărîngă Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Popescu Dumitru şi Rămureanu Virgil – Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 122.

Instanţa de sesizare a considerat că trebuie efectuată distincţia dintre tentativă, ca formă a infracţiunii, şi cauzele de agravare şi atenuare a răspunderii penale, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 187 din Codul penal, unde se arată că „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Tentativa nu este o cauză de reducere sau de majorare a pedepsei, ci constituie ea însăşi o infracţiune. Sub acest aspect, în Decizia nr. 18 din 8.04.1971 a fostului Tribunal Suprem s-a arătat că „la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicabilă efectiv ca efect al existenţei unor cauze de modificare a răspunderii penale în funcţie de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, în speţă fiind reţinută scuza provocării, cauză de atenuare a răspunderii penale”.

Elementele circumstanţiale, atenuante, precum şi cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, sunt exterioare conţinutului infracţiunii (formei acesteia, tentativă sau fapt consumat) şi au efecte doar în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei.

Distinct de aceste cauze de reducere şi de majorare a pedepsei, se regăsesc cazurile de reducere a pedepsei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 79 din Codul penal: „ (1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. (2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă. (3) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).”

Prin urmare, instanţa de sesizare a arătat că însuşi legiuitorul a clasificat cazurile (la modul general) de reducere a limitelor de pedeapsă, tentativa fiind menţionată distinct, ca formă a infracţiunii, urmată de circumstanţele atenuante (cauză de reducere a pedepsei) şi cazurile speciale de reducere a pedepsei, în această ordine [putând fi, de exemplu, reţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, ca urmare a recunoaşterii învinuirii].

Totodată, se remarcă şi orientarea jurisprudenţială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte definirea ca formă a infracţiunii, prin reţinerea dispoziţiilor art. 308 din Codul penal, referitoare la funcţionari (alţii decât publici), în funcţie de infracţiunile reţinute, prevăzute de art. 289-292, 295, 297-300 şi 304 din Codul penal, dar şi a dispoziţiilor art. 199 din Codul penal, cu consecinţa stabilirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale, în funcţie de infracţiunile de la art. 188, 189 şi 193-195 din Codul penal, când sunt săvârşite asupra unui membru de familie.

Astfel, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal. La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal”.

Totodată, prin Decizia nr. 58 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 25 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: „ Incriminarea din art. 199 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal. Termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal.”

Pe de altă parte, instanţa de sesizare a considerat că se impune a se clarifica dacă tentativa este o formă a infracţiunii, o formă atipică a acesteia, ce presupune punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul, sau constituie o cauză de atenuare a răspunderii penale, cu consecinţe asupra analizei dispoziţiilor art. 154 din Codul penal, prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, dar şi a dispoziţiilor art. 187 din Codul penal.

În acest sens, în doctrină s-a statuat că „se are în vedere pedeapsa pentru infracţiunea consumată, chiar dacă fapta a rămas în faza tentativei sau este doar o contribuţie de instigator sau complice la săvârşirea infracţiunii” 4 . 4 Explicaţiile noului Cod penal – Alexandru Boroi, Constantin Mitrache, George Antoniu, Tudorel Toader ş.a. – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 154.

De asemenea, instanţa de sesizare a considerat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Codul penal, privind legalitatea sancţiunilor de drept penal, potrivit cărora „Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”, iar, potrivit alin. (3), „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”, principiu în baza căruia se aplică pedepsele prevăzute de lege, inclusiv în cazul tentativei, dar şi stabilirea unei echităţi juridice faţă de persoanele care răspund penal pentru comiterea unei infracţiuni în fază de tentativă, când limitele de pedeapsă, în virtutea legii, se reduc la jumătate, faţă de situaţia în care se calculează termenul general de prescripţie a răspunderii penale, unde raportarea la dispoziţiile art. 154 din Codul penal se face la pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată a infracţiunii, chiar dacă autorul este judecat pentru o infracţiune tentată. V. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost identificată o hotărâre care prezintă semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile, respectiv Decizia Tribunalului Suprem nr. 18/1971, prin care s-a statuat că, „În toate ipotezele, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege în textul incriminator, cu ignorarea eventualelor cauze de atenuare sau agravare”.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios – Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei, a fost identificată Decizia nr. 244/A din 27 iulie 2023, pronunţată de Secţia penală, în care s-a reţinut: „În privinţa formei tentate, se constată că aceasta nu influenţează durata termenului de prescripţie ce se va determina prin raportare la sancţiunea/pedeapsa prevăzută de norma de incriminare, potrivit art. 187 din Codul penal (prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei), fiind fără relevanţă dispoziţia referitoare la sancţionarea tentativei.” VI. Dispoziţii legale incidente Codul penal Art. 15. – Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Art. 32. – Tentativa (1) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Art. 33. – Pedepsirea tentativei (1) Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta. (2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Art. 79. – Concursul între cauze de atenuare sau de agravare (1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. (2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă. (3) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2). Art. 154. – Termenele de prescripţie a răspunderii penale (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (…) c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; (…) Art. 174. – Săvârşirea unei infracţiuni Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. Art. 187. – Pedeapsă prevăzută de lege Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Art. 233. – Tâlhăria Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Art. 234. – Tâlhăria calificată (1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calităţi oficiale; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopţii; e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; g) profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. (2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală. Art. 237. – Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepseşte. VII. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie nu este admisibilă, întrucât una dintre condiţiile de admisibilitate ce rezultă din economia dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită, respectiv existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată că sesizarea este inadmisibilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din examinarea textului legal mai sus enunţat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiţii: – să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

Raportând aceste condiţii de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii.

Astfel, cu privire la prima condiţie, se constată că este îndeplinită în cauză, solicitarea de lămurire a problemei de drept invocate aparţinând unei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pe rolul căreia se află înregistrat Dosarul nr. 439/253/2021 ce are ca obiect apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Măcin, de inculpatul A şi de părţile civile C şi D (decedat), prin procurist E, împotriva Sentinţei penale nr. 164, pronunţată în data de 16.11.2023 de Judecătoria Măcin în Dosarul penal nr. 439/253/2021.

În ceea ce priveşte condiţia ce vizează caracterul de noutate şi de actualitate a problemei de drept invocate în cauză, din verificările efectuate la nivelul instanţei supreme a fost identificată Decizia Tribunalului Suprem nr. 18/1971, prin care s-a statuat că, „În toate ipotezele, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege în textul incriminator, cu ignorarea eventualelor cauze de atenuare sau agravare”.

În contextul în care prin această decizie nu s-a statuat asupra naturii juridice a tentativei, respectiv dacă este o formă atipică a infracţiunii sau este o cauză de atenuare a pedepsei, se poate aprecia că problema de drept supusă dezlegării este încă de actualitate, în condiţiile în care pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este înregistrat un recurs în interesul legii privind problema de drept supusă dezlegării.

În schimb, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, se consideră că aceasta nu este îndeplinită în cauză din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. În plus, în situaţia în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016).

Prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, s-a stabilit că „(…) numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»”.

De altfel, doctrina este unanimă în sensul că se va determina calcularea termenului de prescripţie pentru tentativă prin raportare la sancţiunea/pedeapsa prevăzută de norma de incriminare, potrivit art. 187 din Codul penal, respectiv se vor avea în vedere pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără a se lua în calcul reducerea limitelor acestora.

Astfel, într-o lucrare de specialitate s-a reţinut că: „în toate ipotezele, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege în textul incriminator, cu ignorarea eventualelor cauze de atenuare sau agravare. Într-adevăr, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei” 5 . 5 Noul Cod penal. Note Corelaţii Explicaţii, ediţia 1, Editura C. H. Beck, 2014, ISBN 978-606-18-0328-6, M. Hotca.

De asemenea, într-o altă lucrare s-a arătat că „Durata termenului de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă fapta a rămas în stadiul de tentativă” 6 . 6 Transformări legislative şi adaptări jurisprudenţiale cu privire la tentativă – MI Mărculescu-Michinici – Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2016.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – recunoscând dreptul suveran al instanţelor de a aprecia asupra sesizării cu o întrebare prealabilă, întrucât aceasta se impune atunci când se constată că, la procesul deliberativ, există o greutate în interpretarea normelor de drept – a respins, ca inadmisibilă, sesizarea, având în vedere că din lectura încheierii prin care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu întrebarea supusă dezbaterii s-a observat că nu există probleme de interpretare a textului legal din partea completului curţii de apel, în condiţiile în care a explicat problema de drept, apreciind, totodată, că este competent şi în măsură să acorde o interpretare.

Mai mult, textele legale la care face referire instanţa de trimitere sunt formulate într-o manieră clară, lipsită de echivoc, vizând aspecte distincte, nefiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare.

În contextul în care problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, se apreciază că nu este necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

În consecinţă, constatând, în raport cu argumentele dezvoltate, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate ce rezultă din economia dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 439/253/2021.