Decizia nr. 34 din 10 februarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.613/120/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: (i) la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; (ii) reclamantul a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 17 septembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.613/120/2024, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 31/2021 şi trecerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne – M.A.I. în subordinea Guvernului, cu schimbarea titulaturii sale în „organ de specialitate al administraţiei publice centrale”, salariul de bază al salariaţilor funcţionari publici trebuia recalculat prin trecerea de la secţiunea II – Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale a anexei nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la secţiunea I – Salarii pentru administraţia publică centrală din Legea-cadru nr. 153/2017?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 16 octombrie 2024 cu nr. 2.255/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 10 februarie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 31/2021 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 privind trecerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi pentru modificarea unor acte normative (Legea nr. 31/2021) ” Articol unic. – Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91 din 27 mai 2020 privind trecerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 4 iunie 2020 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020), cu următoarele modificări şi completări: 1. La articolul 7 punctul 1, alineatul (2) al articolului 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: ” (2) Rezervele de stat fac parte din domeniul privat al statului şi se administrează de către Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, care se organizează şi funcţionează prin hotărâre a Guvernului ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului, precum şi ca instituţie publică din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională. 2. (…)».”

Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009) ” Art. 9. – (1) Personalul Administraţiei Naţionale se compune din: funcţionari publici, personal contractual, funcţionari publici cu statut special şi cadre militare în activitate detaşate de la Ministerul Apărării Naţionale, cărora li se aplică prevederile legislaţiei specifice în domeniu. (…)”

Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 82/1992) ” Art. 1. – (…) (5) Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale are în subordine unităţi teritoriale, cu personalitate juridică, ai căror conducători au calitatea de ordonatori secundari sau terţiari de credite, în funcţie de profilul de activitate sau zona de competenţă, stabilite conform dispoziţiilor art. 11.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 1.613/120/2024, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual (S.N.P.P.C.) din Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), în numele şi pentru membrii de sindicat funcţionari publici – AB, CD, EF, GH, IJ, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale – Unitatea Teritorială nr. 235 (A.N.R.S.P.S. – U.T. nr. 235): (i) obligarea pârâtei la emiterea actelor administrative de încadrare a reclamanţilor-funcţionari publici în anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), secţiunea I – Salarii pentru administraţia publică centrală, litera d) – Funcţii publice generale de execuţie, având în vedere funcţia deţinută de fiecare reclamant începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 31/2021; (ii) recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii din punct de vedere salarial în raport cu funcţionarii publici încadraţi la Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale – aparat propriu, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale – Serviciul pentru Probleme Speciale Ilfov şi Serviciul pentru Probleme Speciale Bucureşti şi obligarea angajatorului la înlăturarea acesteia; (iii) obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale dintre salariul primit şi salariul ce trebuia plătit conform anexei nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la Legea-cadru nr. 153/2017, secţiunea I – Salarii pentru administraţia publică centrală, litera d) – Funcţii publice generale de execuţie, având în vedere funcţia deţinută de fiecare reclamant, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 31/2021, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare. Întâmpinarea

Pârâta A.N.R.S.P.S. – U.T. nr. 235 a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, pe cale de excepţie, ca inadmisibilă şi, pe fond, ca neîntemeiată.

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 17 septembrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea unei acţiuni prin care se solicită stabilirea unor drepturi salariale ca urmare a modificărilor legislative aduse Legii nr. 82/1992 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 şi Legea nr. 31/2021 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020.

În ceea ce priveşte cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, tribunalul apreciază că întrebarea formulată are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, ţinând cont de faptul că soluţionarea cauzei depinde de modul în care sunt interpretate dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea nr. 31/2021, ale art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 şi ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 82/1992, precum şi de aplicabilitatea, în speţă, a secţiunii I – Salarii pentru administraţia publică centrală din anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, în legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere, instanţa de trimitere a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat cu efecte general-obligatorii problema de drept care constituie obiect al sesizării şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având acest obiect.

În ceea ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, tribunalul a reţinut că, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 62/2024 nu impune o astfel de condiţie, completul învestit cu soluţionarea unei chestiuni ce ţine de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze această instanţă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Punctul de vedere al reclamanţilor rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind în sensul că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 31/2021 şi trecerea A.N.R.S.P.S. din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în subordinea Guvernului, cu schimbarea titulaturii sale în „organ de specialitate al administraţiei publice centrale”, salariul de bază al salariaţilor funcţionari publici trebuia recalculat prin trecerea de la raportarea la secţiunea II – Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale a anexei nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la Legea-cadru nr. 153/2017 la secţiunea I – Salarii pentru administraţia publică centrală a anexei nr. VIII la acelaşi act normativ.

Pârâta nu a formulat un punct de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de trimitere nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Curţile de apel Iaşi şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Braşov, Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Prahova au transmis puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că Legea nr. 31/2021 prevede doar trecerea A.N.R.S.P.S. din subordinea M.A.I. în subordinea Guvernului, fără a aduce modificări în ceea ce priveşte rangul acesteia, de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, şi fără a determina modificarea salariilor de bază ale funcţionarilor publici ai A.N.R.S.P.S.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul curţilor de apel Iaşi şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi al tribunalelor Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Ilfov.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor capitolului I pct. A secţiunile I şi II din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că, în vreme ce funcţiile publice de stat sunt cele stabilite şi avizate la nivelul instituţiilor şi autorităţilor centrale, funcţiile publice teritoriale sunt acelea stabilite şi avizate potrivit legii din cadrul serviciilor publice deconcentrate sau din cadrul structurilor teritoriale ale organelor administraţiei publice centrale din unităţile administrative. Noţiunea de structură teritorială subordonată este prevăzută, pe lângă dispoziţiile din Legea nr. 82/1992, şi de cele ale art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020, aprobată prin Legea nr. 31/2021. Funcţia publică nu poate fi considerată funcţie de stat cât timp persoana nu îşi desfăşoară activitatea la nivel central, ci doar la nivel teritorial. Funcţiile publice îndeplinite în cadrul unei unităţi teritoriale trebuie socotite a fi funcţii teritoriale, chiar dacă acestea nu au fost denumite expressis verbis servicii publice deconcentrate ale organului de specialitate. În susţinerea acestui considerent au fost invocate dispoziţiile art. 5 lit. u) şi art. 385 din Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009. Independent de schimbarea statutului A.N.R.S.P.S., situaţia drepturilor salariale a rămas reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 şi rămâne neschimbată, indiferent dacă funcţionarii publici din cadrul A.N.R.S.P.S. îşi desfăşoară activitatea în unitatea centrală sau în unităţi teritoriale cu personalitate juridică, respectiv în structurile teritoriale pentru probleme speciale, fără personalitate juridică, ale acestei instituţii.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că, prin modificarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 31/2021, funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor teritoriale ale A.N.R.S.P.S. ar trebui să beneficieze de drepturi salariale pentru funcţii publice de execuţie reglementate în secţiunea I – Salarii pentru administraţia publică centrală a capitolului I lit. A din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul tribunalelor Ialomiţa, Teleorman, Braşov, Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Iaşi (opinie majoritară).

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, prin modificarea legislativă operată în ceea ce priveşte subordonarea A.N.R.S.P.S. în mod direct Guvernului, faţă de reglementarea anterioară ce plasa această instituţie în subordinea M.A.I., s-a urmărit ca inclusiv unităţile teritoriale să dobândească statut de organe centrale. A admite o interpretare contrară ar echivala cu crearea premiselor unei diferenţe de tratament, din punct de vedere salarial, între funcţionarii publici din unităţile teritoriale şi cei din A.N.R.S.P.S. – aparat propriu, generând, astfel, o situaţie de inechitate nejustificată obiectiv şi rezonabil.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Referitor la admisibilitatea sesizării în analiză, temeiul de drept al acesteia îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, al cărei domeniu de reglementare este conturat expres prin dispoziţiile sale de la art. 1, în sensul că se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal, sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede că „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, (…) precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, în măsura în care un aspect este reglementat expres prin ambele dispoziţii normative, anume atât prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului, cât şi prin Codul de procedură civilă, iar aspectul respectiv se prezintă identic în ambele reglementări, sensul jurisprudenţial conferit normei din Codul de procedură civilă trebuie să fie avut în vedere şi în scopul desluşirii înţelesului noii reglementări din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, din cuprinsul principiilor prezentate în preambulul acestui act normativ rezultă că, la adoptare, legiuitorul delegat a ţinut cont de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism procedural, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Spre deosebire, însă, de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în cele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rămâne, aşadar, în continuare condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept veritabile.

Câtă vreme art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept” în mod identic reglementării art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coerenţa practicii judiciare impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. De altfel, nu poate fi concepută o reglementare specială care să facă referire în textul său la o noţiune autonomă identică, aceea de „chestiune dificilă de drept”, dar al cărei conţinut juridic să fie diferit faţă de acela din legea generală.

Or, în jurisprudenţa creată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că este necesară întrunirea cerinţei privitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată. Chiar dacă chestiunea de drept are legătură cu dezlegarea cauzei, dar ea nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii şi potenţial generatoare de practică neunitară, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare nu este necesară în această ipoteză.

În acest cadru nu trebuie omisă cerinţa ca încheierea de sesizare să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Astfel, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are obligaţia să se conformeze cerinţelor instituite prin art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. După cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată. Astfel, acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite, dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare, ce depăşeşte obligaţia generală a instanţelor de drept comun de interpretare a legii şi aplicare a acesteia la o cauză pendinte.

În cauza de faţă, sesizarea adresată în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu îndeplineşte însă condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile sub aspectul realităţii sale, deşi celelalte trei condiţii menţionate anterior sunt îndeplinite, respectiv existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă, cauza se încadrează între cele prevăzute limitativ la art. 1 din ordonanţa de urgenţă, iar problema litigioasă nu reiese a face obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la condiţia cumulativă neîndeplinită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată mai întâi din analiza Încheierii de şedinţă publică din 17 septembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.613/120/2024, că reclamanţii care au învestit Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu cererea de chemare în judecată nu deţin calitatea de funcţionari publici în cadrul A.N.R.S.P.S., ci în cadrul unei unităţi teritoriale subordonate acesteia.

În acest din urmă sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 (forma în vigoare în perioada relevantă în cauză) prevede la art. 10 alin. (1) că „Administraţia Naţională are în subordine unităţi teritoriale cu personalitate juridică şi serviciul verificarea calităţii produselor rezervă de stat, prevăzute în anexa nr. 2”.

Or, întrebarea, astfel cum a fost formulată de Tribunalul Dâmboviţa, nu circumstanţiază limita învestirii instanţei supreme doar la problema modului de stabilire a dreptului salarial cuvenit acelor funcţionari publici încadraţi într-o unitate teritorială, ci se referă în general la funcţionarii publici din cadrul A.N.R.S.P.S. Aşadar, indicarea corectă a entităţii publice în cadrul căreia funcţionează reclamanţii din procesul în care s-a formulat sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este esenţială pentru analiza chestiunii de drept cu privire la care se solicită a interveni o dezlegare în drept.

Totodată, menţiunea din întrebarea adresată de Tribunalul Dâmboviţa cum că intrarea în vigoare a Legii nr. 31/2021 ar fi avut ca efecte atât trecerea A.N.R.S.P.S. din subordinea M.A.I. în subordinea Guvernului, cât şi o schimbare a titulaturii A.N.R.S.P.S. în „organ de specialitate al administraţiei publice centrale” nu corespunde realităţii cadrului normativ relevant.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că articolul unic al Legii nr. 31/2021 prevede că „Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91 din 27 mai 2020 privind trecerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 4 iunie 2020, (…)”.

Or, efectul trecerii A.N.R.S.P.S. din subordinea M.A.I. în subordinea Guvernului României şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului s-a produs prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 4 iunie 2020, în timp ce, în principiu, Legea nr. 31/2021 a aprobat ordonanţa de urgenţă menţionată, inclusiv dispoziţiile privind trecerea A.N.R.S.P.S. din subordinea autorităţii publice de rang ministerial în subordinea Guvernului României.

De asemenea, Legea nr. 31/2021 nu a schimbat titulatura A.N.R.S.P.S. în „organ de specialitate al administraţiei publice centrale”, ci a confirmat o astfel de clasificare a agenţiei menţionate în structura şi ierarhia autorităţilor administraţiei publice, titulatură ce se regăsea deja menţionată explicit şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020, care o utilizează din chiar primul articol din conţinutul său.

De altfel, faptul că A.N.R.S.P.S. reprezenta un „organ de specialitate al administraţiei publice centrale” a fost afirmat expres pentru prima dată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, care la art. 1 alin. (1) a stabilit că „Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, denumită în continuare Administraţia Naţională, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor” [s.n.].

La acest moment al analizei se impune amintit şi că Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, prevedea la momentul adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1.380/2009, la art. 11, că „Numărul unităţilor teritoriale subordonate Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, înfiinţarea, desfiinţarea, reorganizarea, precum şi amplasarea acestora se aprobă prin hotărâri ale Guvernului, la propunerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale.”, iar la art. 13 că „Organizarea, funcţionarea şi administrarea rezervelor de stat în condiţiile prezentei legi se stabilesc prin hotărâri ale Guvernului”.

Revenind la conţinutul Hotărârii Guvernului nr. 1.380/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în preambulul acestui act administrativ unilateral s-au menţionat ca temeiuri ale adoptării sale inclusiv dispoziţiile art. 11 şi 13 din Legea nr. 82/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În mod corespunzător, dată fiind competenţa delegată Guvernului prin cele două norme legislative amintite, A.N.R.S.P.S. s-a organizat şi a funcţionat încă de la început ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, anume de la nivelul anului 2009.

În concluzie, Legea nr. 31/2021 a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 prin care se consacrase deja, inclusiv la nivelul reglementării cu rang de lege, faptul că administraţia în discuţie reprezenta un „organ de specialitate al administraţiei publice centrale”, astfel cum se stabilise anterior prin Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009.

Cât despre faptul că Legea nr. 31/2021 prevede sub aspectul modificărilor şi completărilor aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 şi în sensul că Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale se organizează şi funcţionează prin hotărâre a Guvernului ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului, scopul acelor menţiuni similare de la pct. 1 şi 2 ale articolului unic al Legii nr. 31/2021 este ca regimul juridic stabilit deja pentru A.N.R.S.P.S. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020, pe care o aprobă sub acest aspect, să fie reflectat întocmai şi de conţinutul Legii nr. 82/1992 privind rezervele de stat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al Legii nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare, republicată, cu modificările ulterioare.

Altfel spus, menţiunile indicate imediat anterior vin să reia în cadrul mai multor acte legislative relevante un regim juridic existent, pentru a exista o unificare a reglementării legale sub acest aspect indiferent de norma juridică în care se face referire la Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale sub aspectul clasificării sale în ierarhia administraţiei publice, respectiv al subordonării în care există.

În aceste condiţii, premisa esenţială a pretinsei chestiuni de drept ce a fost transmisă de Tribunalul Dâmboviţa este eronată, necorespunzând realităţii normative invocate, din moment ce nu intrarea în vigoare a Legii nr. 31/2021 a determinat trecerea A.N.R.S.P.S. din subordinea M.A.I. în subordinea Guvernului şi nici schimbarea titulaturii A.N.R.S.P.S. în „organ de specialitate al administraţiei publice centrale”.

În mod corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici eventuala reformulare a întrebării nu este de natură să confere caracter real chestiunii de drept, deoarece de esenţa problemei transmise de Tribunalul Dâmboviţa nu este legalitatea modului de stabilire în general a drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici din cadrul unităţilor teritoriale subordonate A.N.R.S.P.S., ci efectele afirmate a exista ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 31/2021, anume o trecere a administraţiei respective din subordinea unui ordonator de credite în subordinea altui ordonator de credite şi o pretinsă confirmare legislativă a naturii A.N.R.S.P.S. de organ de specialitate al administraţiei publice centrale. Caracterul esenţial amintit este determinat de faptul că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum este conţinutul său reflectat prin Încheierea de sesizare din 17 septembrie 2024, partea reclamantă însăşi a susţinut că pretinsa încadrare salarială contestată este rezultatul unei erori asociate perioadei începând cu data de „17.03.2021, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 31/2021 şi trecerea Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne – MAI în subordinea Guvernului, cu schimbarea titulaturii sale în «organ de specialitate al administraţiei publice locale»”.

Or, din lectura atentă a Legii nr. 31/2021 nu rezultă că aceasta ar fi conferit prin conţinutul său normativ drepturi salariale noi funcţionarilor publici din cadrul A.N.R.S.P.S. şi structurilor sale subordonate, în timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2020 prevedea explicit prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) că „Personalul Administraţiei Naţionale şi al structurilor subordonate beneficiază în continuare de drepturile salariale şi de celelalte drepturi avute la data trecerii în subordinea Guvernului şi în coordonarea Secretariatului General al Guvernului, cu finanţarea asigurată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului”. Legea nr. 31/2021 nu a determinat nici modificarea şi nici completarea art. 2 alin. (3) din ordonanţa de urgenţă a Guvernului, ci, sub acest aspect, aprobarea sa ca atare.

Altfel spus, lipsa caracterului real pentru chestiunea de drept transmisă de Tribunalul Dâmboviţa rezultă şi din aceea că un simplu demers de cercetare a cadrului normativ asociat în mod direct problemei cu care a fost învestit judecătorul fondului, prin cererea de chemare în judecată, permite identificarea dispoziţiilor aplicabile, iar conţinutul lor normativ nu se prezintă ca fiind incomplet sau neclar ori susceptibil de interpretări contradictorii, lipsind aşadar potenţialul de a genera practică neunitară.

În procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rămâne unul extraordinar şi subsecvent, procedura putând fi parcursă atunci când o chestiune de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind îndeajuns de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă, generând dificultăţi de înţelegere şi aplicare, având astfel vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Din conţinutul încheierii de sesizare nu se identifică însă nicio motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile, precum şi a dificultăţii de interpretare a acesteia, Tribunalul Dâmboviţa rezumându-se la o prezentare a textelor normative indicate a fi relevante pentru proces în contextul obiectului cererii de chemare în judecată.

Incumbă însă titularului sesizării obligaţia de a realiza o primă analiză argumentată a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării pe care o transmite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât din încheierea de sesizare să rezulte, în raport cu problema de drept propusă, şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea, spre exemplu, a posibilelor interpretări divergente în legătură cu acea chestiune de drept. O astfel de analiză nu se identifică însă în conţinutul încheierii Tribunalului Dâmboviţa.

În consecinţă, cum mecanismul instituit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este menit să dea o rezolvare de principiu unei/unor chestiuni de drept punctual(e), iar nu să soluţioneze o cerere de chemare în judecată prin prisma ansamblului cauzei sale juridice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va conchide în sensul că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile de admisibilitate necesare pentru a interveni o dezlegare în drept potrivit sesizării ce i-a fost adresată, astfel că aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,