Decizia nr. 109/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2007/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.007/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.010/118/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 22 august 2024, în Dosarul nr. 1.010/118/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept privind data de la care pârâtul este îndreptăţit la stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare, în baza Legii nr. 103/2023 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 septembrie 2024 cu nr. 2.007/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2024.

Prin Încheierea din 18 octombrie 2024, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, ca urmare a solicitării de complinire a elementelor lipsă din Încheierea din 22 august 2024, a clarificat chestiunea de drept astfel: Dacă prevederea referitoare la calcularea indemnizaţiei brute lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), se aplică începând cu data de 1 noiembrie 2022, menţionată în cuprinsul art. I alin. (44) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021), sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 103/2023 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, prin care a fost introdusă această prevedere (Legea nr. 103/2023). II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 103/2023 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative Articol unic. – ” Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115 din 26 august 2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 29 august 2022, cu următoarea completare: – La articolul I, după alineatul (4 2 ) al articolului I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, se introduc două noi alineate, alin. (4 3 ) şi (4 4 ), cu următorul cuprins: (…) ” (4 4 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (2) şi (4 1 ), începând cu data de 1 noiembrie 2022, cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, cu salariul minim brut pe ţară garantat în plată stabilit potrivit legii pentru anul 2021.»”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 13. – Modul de stabilire a indemnizaţiilor lunare pentru funcţiile de demnitate publică (1) Indemnizaţiile lunare pentru funcţiile de demnitate publică se determină prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare. (…)” Anexa nr. IX – Funcţii de demnitate publică ” (…) lit. C Funcţii de demnitate publică alese din cadrul organelor autorităţii publice locale Coeficienţii corespunzători indemnizaţiilor pentru persoanele alese în funcţie potrivit prevederilor Constituţiei României (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă cu nr. 1.010/118/2024, reclamanta Instituţia Prefectului Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul primarul comunei Cuza Vodă, a solicitat anularea Dispoziţiei primarului comunei Cuza Vodă nr. 178 din 28 aprilie 2023 privind stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare a primarului comunei, prin efectul legii, începând cu data de 1 noiembrie 2022.

În motivarea cererii a susţinut că dispoziţia a cărei anulare o solicită este adoptată cu încălcarea, în principal, a prevederilor Legii nr. 103/2023, respectiv ale art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

A arătat că prin Dispoziţia nr. 178 din 28 aprilie 2023, emisă de primarul comunei Cuza Vodă, a fost aprobată indemnizaţia persoanei care ocupă o funcţie de demnitate publică, respectiv primarul comunei Cuza Vodă, începând cu data de 1 noiembrie 2022. Termenul de 1 noiembrie 2022, adăugat prin iniţiativa legislativă, a fost avut în vedere de legiuitor pentru publicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, înainte de data de 1 noiembrie 2022. Publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 18 aprilie 2023 a Legii nr. 103/2023 face ca termenul de 1 noiembrie 2022 să devină anacronic, lipsit de forţă juridică. Dispoziţiile Legii nr. 103/2023, ca şi ale oricărei alte legi, nu se puteau aplica înainte de intrarea sa în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie (la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei). Textul Legii nr. 103/2023 nu a prevăzut o dată ulterioară pentru intrarea sa în vigoare, astfel că prevederile acestei legi au intrat în vigoare la data de 21 aprilie 2023. De la acel moment se puteau produce efectele juridice, pentru viitor, nu pentru trecut.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, ca prescrisă sau ca nefondată.

La termenul din 22 august 2024, instanţa de trimitere, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept menţionate, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a reţinut că, deşi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, faţă de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la momentul adoptării actului normativ, precum şi faţă de modalitatea de reglementare, condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept sunt diferite de cele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa a apreciat că singura condiţie de admisibilitate a unei astfel de sesizări în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice este aceea ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Odată verificată îndeplinirea acestei condiţii, sesizarea este obligatorie.

Instanţa de trimitere a opinat că nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese că legiuitorul a intenţionat ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie a/al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept. În fine, lecturând centralizatoarele privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, instanţa nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

Prin Încheierea din 18 octombrie 2024, instanţa de trimitere a precizat faptul că trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizare/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensii sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

A apreciat că acţiunea se încadrează în categoria proceselor prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel că se impune sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

A reiterat faptul că în raport cu considerentele expuse anterior prin Încheierea din data de 22 august 2024, se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu acestei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea în fond a prezentei cauze. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au prezentat un punct de vedere, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul de judecată a arătat că prin Legea nr. 103/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 18 aprilie 2023, a fost completat art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 cu alin. (4 4 ).

Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (8) din Constituţie, prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei, iar potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în România, respectarea legilor este obligatorie.

Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Data intrării în vigoare a legii nu se confundă însă cu data de la care se aplică/produc efecte juridice anumite prevederi cuprinse în legea respectivă, atunci când o astfel de dată este stabilită în mod expres de legiuitor.

Astfel, voinţa legiuitorului fiind ca prevederea cuprinsă în alin. (4 4 ) al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 să se aplice de la data de la 1 noiembrie 2022, cuantumul indemnizaţiei brute lunare de care beneficiază primarii se stabileşte potrivit modului de calcul stabilit prin această prevedere, începând cu data 1 noiembrie 2022. Data de referinţă ar fi fost reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 103/2023 numai în lipsa menţiunii exprese sub acest aspect în legea prin care a fost introdusă noua prevedere.

Pentru păstrarea echilibrului regulilor statului de drept este obligatoriu ca orice lege să fie respectată şi aplicată întocmai atât timp cât este în vigoare. Orice aspecte legate de eventuala nerespectare a principiilor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii nu pot fi discutate în alt cadru decât cel jurisdicţional prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituţie, respectiv prin sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Aşadar, chiar dacă indemnizaţia la nivelul prevăzut prin această lege este stabilită prin dispoziţie, după data intrării în vigoare a Legii nr. 103/2023, se acordă beneficiarilor începând cu data de 1 noiembrie 2022. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători.

Astfel, opinia cvasiunanimă exprimată de instanţe este în sensul că stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare, în baza Legii nr. 103/2023, este determinată de prevederile explicite ale legii, aşadar, data de 1 noiembrie 2022, ca moment al intrării în vigoare a legii, este data de referinţă pentru calculul acestor sume.

În acest sens au opinat Tribunalul Alba, Tribunalul Braşov, Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-au depus hotărâri judecătoreşti relevante pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

O singură instanţă (Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal) a apreciat că dispoziţiile art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, introduse prin Legea nr. 103/2023, sunt aplicabile doar de la data intrării în vigoare a legii modificatoare, respectiv din aprilie 2023, astfel încât să poată fi respectate exigenţele art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, data de la care pârâtul este îndreptăţit la stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare în baza Legii nr. 103/2023 este reprezentată de aprilie 2023.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizărilor. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Pe rolul instanţei de contencios constituţional au fost identificate mai multe dosare în fază de raport cu privire la dispoziţiile articolului unic din Legea nr. 103/2023.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la dispoziţiile legale care formează obiectul sesizări. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în curs de judecată. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care au fost prevăzute norme speciale pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal [art. 1 alin. (1)], precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal [art. 1 alin. (2)], indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze [art. 1 alin. (3)].

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: „(1) Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Dispoziţiile acestui act normativ se completează, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu cele ale Codului de procedură civilă.

În ceea ce priveşte sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

În mod diferit de sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept invocate, iar sesizarea poate fi formulată de completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzei atât în primă instanţă, cât şi în calea de atac.

În raport cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; b) obiectul cauzei să fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din punct de vedere formal, având în vedere că, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, sesizarea se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, precum şi punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, conform art. 520 din Codul de procedură civilă.

Examinând încheierea de sesizare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizarea prezentă nu îndeplineşte cerinţele de ordin formal şi condiţiile de admisibilitate.

Încheierea de sesizare nu cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării şi punctul de vedere al părţilor, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi ale art. 520 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al părţilor, se menţionează în încheierea de sesizare faptul că părţile nu şi-au exprimat niciun punct de vedere, lăsând la aprecierea instanţei, deşi, în condiţiile în care dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă prevăd faptul că sesizarea se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, potrivit încheierii de sesizare, la primul termen de judecată, în lipsa părţilor, instanţa de trimitere a respins cererea de amânare formulată de apărătorul pârâtului şi a rămas în pronunţare asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o dezlegare de principiu asupra chestiunii de drept privind data de la care pârâtul este îndreptăţit la stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare în baza Legii nr. 103/2023.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere a reţinut următoarele: – condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept sunt diferite de cele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă; – singura condiţie de admisibilitate a unei astfel de sesizări în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice este aceea ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; odată verificată îndeplinirea acestei condiţii, sesizarea este obligatorie; – acţiunea de faţă se încadrează în categoria proceselor prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nu a făcut obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Examinând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării din prezenta cauză, referitoare la data de la care se aplică prevederea referitoare la calcularea indemnizaţiei brute lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1 noiembrie 2022, menţionată în cuprinsul art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 103/2023, prin care a fost introdusă această prevedere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ.

Prima şi cea de a patra din condiţiile de admisibilitate sunt îndeplinite: – cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată specializat pentru soluţionarea cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Constanţa – Secţia civilă, care judecă în primă instanţă, potrivit art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă şi art. 269 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii); prin încheierea de sesizare, pronunţată la primul termen de judecată, ulterior respingerii cererii de amânare formulate de către pârât, instanţa de trimitere nu a procedat, potrivit dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, la verificarea şi stabilirea competenţei generale, materiale şi teritoriale pentru judecarea pricinii; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi, de asemenea, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, cu privire la problema de drept, astfel cum a fost formulată, care formează obiectul prezentei sesizări, privind dispoziţiile articolului unic din Legea nr. 103/2023, prin care a fost completat art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 cu dispoziţiile alin. (4 4 ).

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate se constată faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea unei dispoziţii prin care se stabileşte cuantumul brut al indemnizaţiei lunare a primarului, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, dispoziţie emisă în temeiul dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, astfel că obiectul acţiunii se circumscrie litigiilor privind stabilirea drepturilor de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, aceasta nu este îndeplinită, pentru mai multe motive, ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere faptul că procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată, pe de o parte, de existenţa unei chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

În primul rând, este de observat că instanţa de trimitere nu a motivat admisibilitatea sesizării din perspectiva existenţei chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Considerentele expuse de instanţele de trimitere au în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă este esenţial de observat faptul că simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

În al doilea rând, cerinţa legăturii cu dezlegarea pe fond a cauzei presupune ca problema de drept cu a cărei dezlegare de principiu este sesizată instanţa supremă să fie direct incidentă şi să fie determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei, rolul procedurii privind dezlegarea unei chestiuni de drept fiind acela de a formula un răspuns util, în condiţiile existenţei unei relaţii de dependenţă între chestiunea de drept dezlegată şi soluţia ce ar putea fi pronunţată în litigiul în care s-a ivit incidentul.

Hotărârea prealabilă pronunţată de instanţa supremă are menirea de a conferi o rezolvare cu caracter de principiu unei chestiuni de drept esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Cerinţa legăturii chestiunii de drept cu dezlegarea pe fond a cauzei trebuie raportată, în mod necesar, la limitele învestirii instanţei de trimitere, iar în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că mecanismul procedural instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat de titularul sesizării pentru a obţine interpretarea unor norme de drept mai înainte de tranşarea într-o manieră clară a aspectelor litigioase ale cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere şi, cu atât mai puţin, pentru lămurirea unor probleme de drept ipotetice, în considerarea diverselor aspecte litigioase ale cauzei (Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019).

Or, potrivit încheierii de sesizare, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu a lămurit aspecte a căror analiză se impunea cu prioritate, având în vedere cadrul procesual (părţi, obiect, cauză) stabilit prin cererea de chemare în judecată, prin care reclamantul a învestit instanţa competentă pentru soluţionarea cauzelor privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a solicitat anularea unei dispoziţii emise de primar privind stabilirea cuantumului brut al indemnizaţiei lunare a primarului începând cu data de 1 noiembrie 2022, apărările formulate prin întâmpinare, prin care pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că actul atacat nu poate face obiectul acţiunii în anulare exercitate de prefect, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În aceste condiţii, în lipsa oricăror argumente pentru care instanţa de fond nu a înţeles să se pronunţe asupra aspectelor a căror lămurire se impunea cu prioritate, în raport şi cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „(1)Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. () (4) Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului”, nu se poate analiza şi stabili care este relevanţa pentru soluţionarea în fond a litigiului a dezlegării problemei de drept care formează obiectul sesizării.

În al treilea rând, cu referire strict la existenţa unei chestiuni de drept, deşi dispoziţiile noului act normativ, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, şi cele art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc sintagma „chestiune de drept”, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că aceasta trebuie să fie o problemă de drept reală, în sensul că norma de drept disputată este îndoielnică, lacunară sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, din cauză că textul de lege este incomplet sau nu este corelat cu alte dispoziţii legale (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020, paragraful 67).

Procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, având menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

Stabilirea unui anume grad de dificultate, ca o condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză.

Pentru a stabili existenţa unei chestiuni de drept sunt relevante considerentele care au determinat instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept, iar, în acest scop, dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă, care se aplică în completarea celor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării, prin care să se argumenteze în concret necesitatea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, modul diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate.

Instanţa de trimitere nu a indicat şi nu a prezentat argumentele pentru care există o dificultate reală de interpretare care să justifice o dezlegare de principiu de către instanţa supremă, nu a relevat elemente care să pună în discuţie neclaritatea sau caracterul echivoc al acestor dispoziţii şi interpretarea lor diferită, apreciind că nu se impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale şi că este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

În lipsa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare în cauză a dispoziţiilor legale, ceea ce conduce la concluzia că se tinde la soluţionarea cauzei, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de trimitere, din expunerea acestuia nu rezultă niciun fel de dificultate de interpretare, iar argumentele expuse se referă, în fapt, la conţinutul normativ al art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, data aplicării acestor dispoziţii, din perspectiva intrării în vigoare a legii prin care au fost adoptate şi a unor considerente care vizează, concret, neconstituţionalitatea legii.

Situaţia care a condus la problema de drept în cauză este determinată de faptul că prin Legea nr. 103/2023 a fost introdus un nou alineat la art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, alin. (4 4 ), prin care este reglementată o excepţie de la prevederile alin. (2) al art. I din acest act normativ, care, prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (3) lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că, în anul 2022, indemnizaţiile lunare pentru funcţiile de demnitate publică şi funcţiile asimilate acestora, prevăzute în anexa nr. IX la Legea-cadru nr. 153/2017, se menţin la nivelul aferent lunii decembrie 2021.

În expunerea de motive ce a condus la adoptarea acestui alineat s-a invocat faptul că „Este necesară majorarea indemnizaţiilor persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică alese din cadrul organelor autorităţii publice locale. Salarizarea personalului din cadrul primăriilor se limitează la nivelul indemnizaţiei de viceprimar. Ca atare, este necesară majorarea acestei indemnizaţii pentru a putea majora şi salariile personalului din cadrul aparatelor de lucru ale primăriilor”.

La data de 27 septembrie 2022, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adoptat cu amendamente Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022, după ce, anterior, la data de 21 septembrie 2022, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, adoptase, în procedură de urgenţă, cu amendamente, această lege.

La data de 5 octombrie 2022 a fost formulată o obiecţie de neconstituţionalitate, iar la data de 6 octombrie 2022 legea a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.

Prin Decizia nr. 69 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 12 aprilie 2023, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi şi a constatat că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, este constituţională în raport cu criticile formulate.

În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, textele constituţionale invocate, astfel cum s-a reţinut de către Curtea Constituţională, au fost cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră statul de drept şi democratic şi calitatea legii, în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 75 privind procedura de adoptare a legilor, ale art. 76 alin. (3) privind adoptarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative cu procedură de urgenţă şi ale art. 138 alin. (5) privind stabilirea sursei de finanţare a cheltuielilor bugetare. Curtea Constituţională a reţinut următoarele: ” 61. (…) soluţia legislativă reglementată în alin. (44) al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 () prin care au fost introduse dispoziţii noi privind cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul majorării acestora, generează un impact suplimentar asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat. Curtea reţine însă că, potrivit dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022, aplicarea majorărilor se face cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget, pe fiecare ordonator principal de credite, asigurându-se, în acest mod, respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, stabilite în condiţiile legii. Aşadar, cât timp fondurile pentru salarizare prevăzute în buget pe fiecare ordonator principal de credite nu sunt modificate, acordarea majorării cuantumului brut al indemnizaţiilor lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017 nu se poate face decât în limitele aprobate prin buget pentru salarii, potrivit clasificaţiei bugetare. (…) 66. Prin urmare, având în vedere toate cele precizate, Curtea constată că legea criticată nu este contrară dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Constituţie. (…) 71. […] în cauza de faţă, din analiza parcursului legislativ al legii criticate rezultă că aceasta a fost adoptată în procedură de urgenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Constituţie, astfel că susţinerea privind încălcarea procedurii de adoptare a legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale, este neîntemeiată.”

Legea nr. 103/2023 a fost promulgată şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 18 aprilie 2023.

În acest context, în care dispoziţiile art. I alin. (4 4 ) prevăd faptul: „Prin excepţie de la prevederile alin. (2) şi (41), începând cu data de 1 noiembrie 2022, cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, cu salariul minim brut pe ţară garantat în plată stabilit potrivit legii pentru anul 2021”, în condiţiile în care Legea nr. 103/2023 a fost publicată la data de 18 aprilie 2023, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţie, a intrat în vigoare la data de 21 aprilie 2023, problema de drept afirmată de instanţa de trimitere nu priveşte interpretarea dispoziţiilor art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, ci aplicarea acestora, de la data prevăzută de lege, 1 noiembrie 2022, în raport cu conţinutul normativ al dispoziţiei legale în vigoare, sau de la data intrării în vigoare a legii, 21 aprilie 2023, în raport cu aplicarea principiului constituţional referitor la neretroactivitatea legii, cu privire la care chiar instanţa de trimitere arată că nu poate fi discutat în alt cadru decât cel jurisdicţional prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituţie, respectiv prin sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Este de observat, pe de o parte, că aplicarea unui text de lege nu constituie o problemă de drept reală care să impună intervenţia instanţei supreme. Interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării unei cauze, în raport cu situaţia de fapt şi circumstanţele proprii fiecărui litigiu, corespunzător poziţiei procesuale adoptate de părţile litigiului, revin instanţei de judecată care a fost învestită cu soluţionarea cauzei, sunt în sfera de competenţă a acesteia şi nu a completului sesizat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe de altă parte, considerentele instanţei de trimitere conduc la concluzia că ceea ce se urmăreşte, practic, este confirmarea unei anumite modalităţi de aplicare în timp a dispoziţiilor legale incidente în cauză, astfel ca într-un mecanism de unificare a practicii judiciare să se tranşeze asupra principiului constituţional referitor la neretroactivitatea legii.

Modificarea legislativă a generat probleme de aplicare a legii în timp, în condiţiile în care momentul de la care prevederile legii încep să producă efecte juridice este acela al intrării în vigoare a actului normativ, potrivit art. 78 din Constituţie, iar conflictul real de legi în timp, determinat de existenţa unor dispoziţii legale succesive care reglementează diferit acelaşi aspect [în cauză art. I alin. (4 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi reglementarea anterioară privind cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice prevăzut în anexa nr. IX lit. C la Legea-cadru nr. 153/2017] şi existenţa unei situaţii juridice născute, săvârşite sau încheiate înaintea intrării în vigoare a noii legi constituie situaţia premisă a incidenţei principiului constituţional al neretroactivităţii, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut, cu privire la principiul neretroactivităţii, faptul că, „După intrarea