Decizia nr. 1 din 19 februarie 2024

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.948/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.948/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al Ministerului Public.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în memoriul de recurs în interesul legii.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 64 din 12 decembrie 2023, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale trebuie sau nu să se facă în acelaşi cuantum cu drepturile salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului?”.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 18 decembrie 2023, formându-se Dosarul nr. 2.948/1/2023, cu termen de soluţionare la 19 februarie 2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 155/2010): ” Art. 34. – Drepturile salariale ale personalului poliţiei locale se stabilesc potrivit prevederilor legale aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 11. – (1) Pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor. (2) Nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV. (3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25. (4) Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli. (5) Angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la alin. (1) se fac cu respectarea prevederilor prezentei legi, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în practica judiciară, s-au evidenţiat două opinii cu privire la problema de drept în discuţie.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 155/2010 nu impun stabilirea salariilor de bază pentru personalul poliţiei locale la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de specialitate al primarului.

S-a considerat că egalizarea drepturilor salariale între personalul poliţiei locale şi personalul din aparatul de specialitate al primarului nu este justificată, deoarece art. 34 din Legea nr. 155/2010 se referă doar la modalitatea în care se stabilesc drepturile salariale ale personalului poliţiei locale, iar nu şi la faptul că salariile personalului poliţiei locale ar fi în acelaşi cuantum cu salariile personalului din aparatul de specialitate al primarului.

Principiile şi criteriile prevăzute de art. 6 şi 8 din Legeacadru nr. 153/2017 nu sunt încălcate, întrucât munca prestată de un poliţist local este una specifică acestei funcţii şi este diferită de cea prestată de ceilalţi funcţionari din aparatul de specialitate al primarului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, personalul poliţiei locale este compus din funcţionari publici care ocupă funcţii publice specifice de poliţist local şi funcţionari publici care ocupă funcţii publice generale, iar drepturile salariale ale funcţionarilor publici care ocupă funcţii publice generale sunt stabilite diferit faţă de drepturile salariale ale funcţionarilor publici care ocupă funcţii publice de specialitate.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, acţiunile reclamanţilor având ca obiect stabilirea unor drepturi salariale identice cu cele ale personalului din aparatul de specialitate al primarului au fost respinse ca nefondate, ca urmare a constatării faptului că hotărârile adoptate de consiliile locale prin care au fost stabilite drepturile salariale ale personalului poliţiei locale nu încalcă dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 155/2010.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale, autorul sesizării a ataşat memoriului de recurs în interesul legii decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Timişoara.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că hotărârile consiliilor locale prin care au fost stabilite drepturile salariale ale personalului poliţiei locale încalcă dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 155/2010, deoarece drepturile salariale ale personalului poliţiei locale sunt într-un cuantum diferit, mai mic decât al drepturilor salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului.

S-a considerat că art. 34 din Legea nr. 155/2010 prevede că drepturile salariale ale personalului poliţiei locale se stabilesc potrivit prevederilor legale aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, această normă legală impunând ca nivelul drepturilor salariale al poliţiştilor locali să fie egal cu cel al funcţionarilor publici din aparatul de specialitate al primarului.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, acţiunile reclamanţilor au fost admise, autorităţile (instituţiile) publice fiind obligate să stabilească salariul de bază al poliţiştilor locali la nivelul salariilor personalului din aparatul de specialitate al primarului.

În ilustrarea acestei orientări jurisprudenţiale s-au ataşat hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Timiş. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 155/2010 nu au făcut până la acest moment obiectul controlului de constituţionalitate.

Dispoziţiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 au format în repetate rânduri obiect al controlului de constituţionalitate (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 113 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iunie 2023; Decizia nr. 53 din 15 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 mai 2022; Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 28 aprilie 2021; Decizia nr. 370 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1308 din 30 decembrie 2020; Decizia nr. 834 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 6 aprilie 2020, sau Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019), Curtea Constituţională pronunţându-se în sensul conformităţii acestora cu principiile legii fundamentale.

Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că soluţia legislativă criticată deleagă competenţa de stabilire a salariului de bază al funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării, consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora către consiliul local, consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, dispunând totodată că stabilirea salariului lunar se realizează de către ordonatorul de credite. De asemenea, opţiunea legiuitorului a fost aceea de a corela salariile personalului din aparatul organelor administraţiei publice locale cu indemnizaţia funcţiei de viceprimar.

Curtea a mai arătat că marja de apreciere a autorităţilor administraţiei publice locale nu este nelimitată, ci aceasta se exercită cu încadrarea între limitele minime şi maxime prevăzute prin lege pentru drepturile salariale. De asemenea, Legea-cadru nr. 153/2017 consacră criterii clare pentru stabilirea salariului de bază şi a salariului lunar al personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, criterii care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice locale. În acelaşi timp, în stabilirea salariului lunar, ordonatorii de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare. Astfel, art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în sensul că: „Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25”, prevederi referitoare la limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi.

În aceste condiţii, având în vedere reperele oferite de legiuitorul primar în materia salarizării personalului din aparatul administraţiei publice locale, Curtea Constituţională a constatat că prevederile legale criticate dau expresie marjei de apreciere a legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice încadrat în aparatul autorităţilor administraţiei publice locale, în aplicarea dispoziţiilor art. 120 din Constituţia României, republicată, privind principiile de bază ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în actul de sesizare cu recurs în interesul legii.

În motivare, a arătat că, anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 156/2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021), soluţiile instanţelor judecătoreşti privind anularea hotărârilor consiliilor locale prin care drepturile salariale ale personalului poliţiei locale erau stabilite într-un cuantum inferior drepturilor salariale conferite personalului din aparatul de specialitate al primarului aveau, ca temei general, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată („Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”), iar ca temei specific, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora drepturile salariale ale personalului poliţiei locale se stabilesc potrivit prevederilor legale aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti.

În mod corect, în practica judiciară analizată, s-a constatat de către instanţele de contencios administrativ şi fiscal că hotărârile consiliilor locale care instituiau cuantumuri diferite de salarizare pentru poliţiştii locali şi pentru funcţionarii publici din aparatul de specialitate al primarului se impuneau a fi anulate, întrucât erau emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 155/2010.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019), s-a încercat stabilirea unui cadru legislativ armonizat pentru organizarea şi funcţionarea numeroaselor autorităţi şi instituţii din administraţia publică centrală şi locală, făcându-se de altfel o menţiune expresă în preambulul actului normativ privind „disfuncţionalităţile şi problemele semnalate în mod constant de către autorităţile administraţiei publice locale”.

Obligaţia legală instituită în sarcina autorităţilor şi instituţiilor publice prin dispoziţiile art. 624 raportat la art. 384 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 nu a fost respectată în multiple cazuri, inclusiv în ceea ce priveşte situaţia funcţionarilor publici care ocupă funcţii publice specifice de poliţist local, conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 155/2010.

În consecinţă, s-a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021; preambulul actului normativ explica necesitatea acestuia, „având în vedere faptul că termenul până la care autorităţile şi instituţiile publice aveau obligaţia de echivalare a funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale, în condiţiile art. 624 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, s-a împlinit la data de 5 iulie 2021” şi „ţinând cont de faptul că numeroase autorităţi şi instituţii publice nu au iniţiat/finalizat demersuri legislative, în termenul legal reglementat, la nivelul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici fiind identificate funcţii publice specifice stabilite atât în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală, cât şi al celor din administraţia publică locală care, în proporţie majoritară, nu au fost echivalate în condiţiile art. 384 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare.”

Conform art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021, la art. 384 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, după alin. (2) se introduce un nou alineat, alin. (3), cu următorul cuprins: „(3) Echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale stabilite în anexa nr. 5 este prevăzută în anexa nr. 51.”

Conform art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021, „Echivalarea funcţiilor publice specifice prevăzute în anexa nr. 51 cu funcţiile publice generale nu afectează raporturile de serviciu şi drepturile salariale avute la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.”

Prin urmare, în contextul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021, este de menţionat că schema de echivalare prevăzută în anexa nr. 5 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 a fost concepută să producă efecte doar pentru viitor (ex nunc); chiar dacă, pentru trecut, situaţiile litigioase urmează să îşi primească justa soluţionare în instanţă, autorităţile administraţiei publice locale nu mai pot, în acest moment, să mai clameze neclarităţi ale dispoziţiilor legale.

În concluzie, Ministerul Public a apreciat că problema de drept analizată trebuie soluţionată în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 155/2010 coroborat cu art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale trebuie să se facă în acelaşi cuantum cu drepturile salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului.

Totodată, s-a considerat că, pentru situaţiile litigioase ivite anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021, trebuie respectat principiul fundamental al nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, dispoziţia expresă conţinută în art. 34 din Legea nr. 155/2010, principiile şi criteriile prevăzute de art. 6 şi art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi dispoziţiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportate la anexa nr. VIII la aceeaşi lege-cadru. Pentru situaţiile litigioase ivite ulterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021 trebuie avută în vedere schema de echivalare a funcţiilor publice prevăzută în anexa nr. 5 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 155/2010 coroborat cu art. 11 din Legeacadru nr. 153/2017, stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale nu trebuie să se facă în acelaşi cuantum cu drepturile salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând în acelaşi timp şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acestei sesizări.

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi în vederea pronunţării deciziei de recurs în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ se reţine că acestea sunt următoarele: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării (iv).

Examinând în cauză cerinţele menţionate, se constată, din actul de sesizare, că problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti este una care ţine de corecta interpretare a prevederilor art. 34 din Legea nr. 155/2010 coroborat cu art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport cu care se pune problema corectei aplicări a legii de către ordonatorul de credite din cadrul autorităţii publice locale, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată neunitar de instanţele judecătoreşti, din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare rezultând că sunt instanţe, din raza mai multor curţi de apel, care au interpretat diferit textele de lege ce formează obiectul sesizării, cu consecinţa pronunţării unor hotărâri diferite asupra aceleiaşi probleme de drept.

În concret, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale, expuse anterior, care justifică necesitatea pronunţării unei decizii menite să asigure unitatea de jurisprudenţă.

În sfârşit, se reţine că actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti definitive, relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, pronunţate de instanţe din raza mai multor curţi de apel, fiind întrunite, aşadar, cumulativ, toate condiţiile de admisibilitate mai sus prezentate. Asupra fondului recursului în interesul legii

Problema modalităţii de stabilire a drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale presupune analiza dispoziţiilor legale referitoare la statutul juridic al acestei categorii profesionale, comparativ cu reglementările privitoare la salarizarea ei.

Poliţia locală este organizată şi funcţionează conform Legii nr. 155/2010, care prevede la art. 4 alin. (1) că „Poliţia locală se organizează şi funcţionează, prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale, ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică”, iar alin. (4) al aceluiaşi articol stipulează că „Modul de organizare, structura funcţională, statul de funcţii, numărul de posturi şi categoriile de personal încadrat, normele de înzestrare şi consum de materiale ale poliţiei locale se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare, elaborat pe baza Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a poliţiei locale”.

Conform art. 14 din Legea nr. 155/2010 ” (1) Personalul poliţiei locale este compus din: a) funcţionari publici care ocupă funcţii publice specifice de poliţist local; b) funcţionari publici care ocupă funcţii publice generale; c) personal contractual. (2) Pot ocupa funcţii publice specifice de poliţist local funcţionarii publici care îndeplinesc atribuţii de natura celor prevăzute la art. 6, cu excepţia art. 6 lit. h), şi la art. 7-11. (3) Personalul din cadrul poliţiei locale care îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art. 6 lit. h) are statut de personal contractual. (4) Încadrarea în clase şi pe grade profesionale a funcţiei publice specifice de poliţist local se face conform prevederilor referitoare la funcţiile publice generale din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1.332/2010 s-a aprobat Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a poliţiei locale. Dispoziţiile relevante din cuprinsul acestuia sunt următoarele: ” Art. 4. – (1) Funcţiile publice din poliţia locală, inclusiv funcţiile publice specifice de poliţist local, în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării, se clasifică după cum urmează: a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalent; b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat. (2) Funcţionarii publici din poliţia locală numiţi în funcţiile publice prevăzute pentru clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.” ” Art. 8. – (1) La înfiinţarea poliţiei locale, personalul acesteia se preia de la poliţia comunitară, precum şi de la structurile din aparatul de specialitate al primarului, prevăzute de Legea nr. 155/2010, după caz, cu încadrarea în numărul de posturi aprobat de consiliul local. (2) Preluarea personalului potrivit alin. (1) se face pe funcţii publice de aceeaşi categorie, clasă sau acelaşi grad profesional, prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale”.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale enunţate, văzând şi prevederile art. 383 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu trimitere la anexa nr. 5 la acelaşi act normativ, ce cuprinde lista funcţiilor publice, rezultă că statutul poliţistului local era acela de funcţionar public de execuţie într-o funcţie publică specifică.

Potrivit art. 74 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a poliţiei locale, „În vederea preluării personalului poliţiei comunitare, precum şi a personalului din structurile aparatului de specialitate al primarului/primarului general responsabil cu controlul privind disciplina în construcţii, protecţia mediului şi comerţ, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 155/2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici echivalarea funcţiilor specifice de poliţist local cu funcţii publice generale, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Prin art. 384 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 s-a prevăzut că: ” (1) Stabilirea funcţiilor publice specifice şi echivalarea acestora cu funcţiile publice generale se fac prin lege. (2) În înţelesul prezentului cod, echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale se referă la echivalarea în mod cumulativ a următoarelor condiţii: a) nivelul funcţiei publice; b) nivelul studiilor necesare pentru exercitarea funcţiei publice; c) vechimea în specialitate necesară pentru exercitarea funcţiei publice. (…)”

Prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2021, la art. 384 s-a introdus alin. (3), conform căruia ” (3) Echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale stabilite în anexa nr. 5 este prevăzută în anexa nr. 51″, echivalarea vizând inclusiv funcţia poliţistului local – pct. 19 „Administraţia publică locală” din anexa nr. 5 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

Ca urmare a tuturor acestor dispoziţii legale, rezultă că, în prezent, poliţiştii locali cu funcţii publice specifice au fost echivalaţi pe funcţii publice generale, prin intervenţia expresă a legiuitorului, anterior anului 2021 această operaţiune fiind delegată Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Salarizarea acestei categorii profesionale se face potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 34 din Legea nr. 155/2010: „Drepturile salariale ale personalului poliţiei locale se stabilesc potrivit prevederilor legale aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti”.

La nivelul anului 2011 (Legea nr. 155/2010 intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2011), dispoziţiile normative aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti erau cele ale Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), după cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din această lege.

În concret, urmau a fi avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010: „Salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare cu valoarea de referinţă, rotunjindu-se din leu în leu în favoarea salariatului”, menţiunile din alin. (2) ce vizau coeficienţii de ierarhizare, corespunzători claselor de salarizare, ale alin. (3) care stabileau valoarea de referinţă corespunzătoare coeficientului de ierarhizare 1,00, ale alin. (4) care reglementau valoarea de referinţă ca fiind de 600 lei, dar şi cele ale art. 11 din aceeaşi lege-cadru, care stabileau tranşele de vechime în muncă şi trimiteau la anexele legii pentru fiecare domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare, precum şi pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii.

În Legea-cadru nr. 284/2010, familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” era reglementată în anexa nr. I, la capitolul I, lit. A „Salarizarea funcţionarilor publici”, lit. c), unde erau expuse elementele de calcul al salariului pentru funcţii publice generale de execuţie, în timp ce la lit. d) erau prezentate cele ale funcţiilor publice specifice de execuţie. De reţinut că în tabelul funcţiilor publice specifice de execuţie nu erau amintiţi poliţiştii locali, dar, în privinţa poliţiştilor comunitari se făcea menţiunea, la nota 3, că „Pentru compensarea activităţii specifice salariul de bază al poliţiştilor comunitari se majorează cu până la 3 clase de salarizare succesive, prin act administrativ al ordonatorului de credite”.

De asemenea, tot referitor la aceştia, erau aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010, conform cărora „Salariile de bază ale personalului încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege şi aplicabile categoriei de personal respective, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţionarii publici”.

Aşadar, coroborând textele normative mai sus expuse reiese că drepturile salariale ale personalului din cadrul poliţiei locale se stabileau prin raportare la aceleaşi elemente salariale aplicabile funcţionarilor publici de execuţie, printre principiile enunţate în art. 3 lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 regăsindu-se cel vizând „supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii”.

Spre deosebire de momentul anului 2011, în prezent, Legea-cadru nr. 153/2017 (intrată în vigoare la data de 1 iulie 2017) reglementează la art. 6 lit. a) principiul legalităţii ca fiind acela potrivit căruia „drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege”.

Legiuitorul instituie, aşadar, o excepţie de la regula stabilirii drepturilor salariale prin norme juridice de forţa legii în ceea ce priveşte hotărârile adoptate de consiliile locale în materia salarizării, fiind expresia aplicării principiilor instituite de art. 120 din Constituţie, respectiv ale descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, ca principii de bază ale administraţiei publice locale. În virtutea acestora, stabilirea grilei de salarizare pentru personalul din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti, în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici, rămâne la latitudinea ordonatorului principal de credite, cu respectarea limitelor minime şi maxime instituite de lege.

Astfel, conform art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017: ” (1) Pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor. (2) Nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV. (3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25. (4) Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli. (5) Angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la alin. (1) se fac cu respectarea prevederilor prezentei legi, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual.”

În art. 28 alin. (2) din acelaşi act normativ se arată că „Salariile de bază ale personalului încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţionarii publici, prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege şi aplicabile categoriei de personal respective”.

Revenind la situaţia poliţiştilor locali, în prezent asimilaţi funcţionarilor publici, potrivit celor mai sus prezentate, se constată că „Drepturile salariale ale personalului poliţiei locale se stabilesc potrivit prevederilor legale aplicabile personalului din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti”, după cum dispune art. 34 din Legea nr. 155/2010.

Rezultă că salarizarea acestora se realizează în temeiul prevederilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, prin act de dispoziţie al ordonatorului principal de credite, aprobat prin hotărâre a consiliului local, iar singurele limitări pe care legea le impune ordonatorilor de credite în stabilirea drepturilor salariale ale personalului propriu sau celui al instituţiilor publice din subordine se referă la minimul şi maximul acestora, cu încadrarea, evident, în limitele creditelor bugetare aprobate.

Aceasta deoarece echivalarea funcţiilor dispusă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 nu presupune şi echivalarea salariilor, aspect care rezultă cu evidenţă din cuprinsul art. 384 alin. (2) din acest act normativ, citat mai sus, unde se arată că echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale se referă la echivalarea, în mod cumulativ, a funcţiei publice, a nivelului studiilor necesare pentru exercitarea funcţiei publice şi a vechimii în specialitate necesare pentru exercitarea funcţiei publice, regimul de salarizare excedând ariei de interes a legiuitorului în această procedură de echivalare.

Este adevărat că art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la o „asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege şi aplicabile categoriei de personal respective”, însă, cu titlu de excepţie, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, spre deosebire de momentul anului 2011, nu există o asemenea anexă în care să fie stabilite salarii de bază.

Articolul 11 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 trimite la anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV, dar în cuprinsul acesteia este reglementat doar un nomenclator al funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi de ierarhie a funcţiilor.

Dificultatea de interpretare a acestei „echivalări” a generat şi opiniile diferite asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Instanţele care au adoptat soluţii în sensul celei de a doua orientări jurisprudenţiale au apreciat că este vorba despre o situaţie comparabilă în care se află aceeaşi categorie profesională, ca atare, în aplicarea principiului nediscriminării, şi au conchis că ar trebui să beneficieze de un salariu egal cu acela al personalului din aparatul de specialitate al primarului. Altfel spus, echivalarea funcţiei în cadrul autorităţii respective să atragă echivalarea salariului.

Procedând astfel, instanţele de judecată au omis tocmai faptul că este vorba despre situaţia de excepţie de salarizare a personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, unde nu există o anexă care să cuprindă salariile de bază şi unde ordonatorul principal de credite are libertatea de a stabili un cuantum al salariului diferit pentru personalul din domenii diferite de activitate, ba chiar din acelaşi domeniu de activitate, conform principiului reglementat la art. 8 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia „Ierarhizarea posturilor în vederea stabilirii salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi a indemnizaţiilor de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât şi în cadrul aceluiaşi domeniu, are la bază următoarele criterii generale: (…)”.

De altfel, principiul nediscriminării salariale, utilizat ca argument în adoptarea acestei soluţii, se referă, potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, la instituirea „unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie”, iar principiul egalităţii, reglementat de lit. c) a aceluiaşi articol, are în vedere „asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”. Prin urmare, criteriul care ar putea fi valorificat în egalizarea salariilor pentru funcţii de acelaşi nivel este munca similară desfăşurată de salariaţii echivalaţi aceleiaşi funcţii publice.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, inclusiv din punct de vedere semantic, noţiunea de „funcţie similară”, definită în art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca reprezentând „o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”, are un conţinut diferit de cel al „funcţiei echivalente” utilizate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

Chiar Legea-cadru nr. 153/2017 operează cu o asemenea distincţie între funcţii similare şi funcţii echivalente atunci când reglementează salarizarea în situaţia transferului [art. 32 alin. (1) – „Ocuparea unui post vacant în sistemul bugetar se poate face şi prin transfer, dacă se realizează de pe un post din sistemul bugetar, similar sau echivalent”] sau în anexa nr. VIII, capitolul II, lit. A, pct. I, subpct. 2.9 – Nomenclatorul şi ierarhia funcţiilor din cabinetele parlamentare utilizate în circumscripţiile electorale: „Nivelul minim şi maxim al salariilor de bază se stabilesc şi se aprobă prin hotărâre a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, având ca limită minimă salariul minim brut pe ţară garantat în plată, iar ca limită maximă salariul de bază al funcţiei echivalente utilizate în cabinetul demnitarului”.

În consecinţă, reţinând că ordonatorul de credite beneficiază de o deplină libertate de stabilire a cuantumului salariilor de bază, în exprimarea principiilor descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, singurele restricţii legale referindu-se la salariul minim brut pe ţară, ca limită minimă şi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar, ca limită maximă, rezultă că prima orientare jurisprudenţială menţionată în actul de sesizare este cea realizată în litera şi spiritul legii.

Interpretarea nu duce atingere nici principiului egalităţii şi nici celui al nediscriminării, instituite de art. 16 din Constituţia României, republicată, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât situaţia de fapt premisă nu este identică. În cauză, nu este vorba despre acelaşi domeniu de activitate, nu este vorba despre desfăşurarea aceleiaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii, situaţie în care devine incident principiul edictat la art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 – „principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate”.

Această dezlegare este confirmată, de altfel, de Curtea Constituţională, prin prisma ambelor aspecte, în Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019 (reluată ulterior în celelalte decizii, precum: Decizia nr. 834 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 6 aprilie 2020; Decizia nr. 337 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 8 ianuarie 2021; Decizia nr. 370 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1308 din 30 decembrie 2020; Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 28 aprilie 2021; Decizia nr. 53 din 15 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 mai 2022), unde s-au reţinut următoarele: ” 26. (…), Curtea reţine că, în materia salarizării personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, legiuitorul acordă competenţă exclusivă consiliilor locale/consiliilor judeţene/Consiliului General al Municipiului Bucureşti/ordonatorilor de credite. Autorităţile administraţiei publice locale enunţate au, aşadar, dreptul de decizie referitor la stabilirea salariului de bază al acestor categorii de personal din sistemul bugetar, dispunând, prin bugetul local, de resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii acestei competenţe. O asemenea competenţă se exercită însă cu respectarea normelor, criteriilor şi standardelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017. 27. Astfel, potrivit art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, marja de apreciere a autorităţilor administraţiei publice locale nu este nelimitată, ci aceasta se exercită cu încadrarea între limitele minime şi maxime prevăzute prin lege pentru drepturile salariale. 28. De asemenea, Legea-cadru nr. 153/2017 consacră criterii clare pentru stabilirea salariului de bază şi a salariului lunar al personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, criterii care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice locale. Astfel, referitor la această categorie specială, Legea-cadru nr. 153/2017 instituie reguli specifice: nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV [art. 11 alin. (2) din lege]; nivelul veniturilor salariale se stabileşte, fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti. [art. 11 alin. (4) din lege]; angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la art. 11 alin. (1) din lege se fac cu respectarea prevederilor legii, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual [art. 11 alin. (5)]. (…) 30. În aceste condiţii, având în vedere reperele oferite de legiuitorul primar în materia salarizării personalului din aparatul administraţiei publice locale, Curtea constată că prevederile legale criticate nu încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie, ci dau expresie opţiunii legiuitorului de a acorda consiliilor locale/consiliilor judeţene/Consiliului Local al Municipiului Bucureşti competenţa în această materie, în aplicarea dispoziţiilor art. 120 din Constituţie. 31. Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 16 din Constituţie, prin prisma unei pretinse discriminări salariale existente între funcţionarii publici care îşi desfăşoară raporturile de serviciu în aparatul propriu al diferitelor autorităţi ale administraţiei publice locale la nivel naţional, precum şi între această categorie de personal bugetar şi celelalte categorii de personal reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată. 32. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în acord şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979 pronunţată în Cauza M. împotriva Belgiei), principiul eg