Decizia nr. 22 din 27 noiembrie 2023

Pe rol se află soluţionarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.394/1/2023, prin care s-a solicitat interpretarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a arătat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

Premisa ce vizează problema de drept este circumstanţiată prin două elemente. În primul rând, cele două infracţiuni la care face referire legiuitorul în conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare anterior acţiunea penală şi noua infracţiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de către inculpat – sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul iniţial având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (infracţiunea pentru care s˗a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa suspiciunii rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuţie existenţa unei posibile opţiuni cu privire la infracţiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracţiune, deoarece o infracţiune ce încă nu a fost săvârşită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală şi faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală rezultă că acest temei se referă la o circumstanţă a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeaşi prezumtivă periculozitate.

În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situaţie distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiţii referitoare la natura infracţiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracţiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilităţii de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracţiuni au fost săvârşite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate şi îndeplinirea condiţiei privind proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care urmează a fi luată, şi caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Aceste aprecieri pot fi făcute distinct de judecător în primul sau în al doilea dosar.

Riscul de săvârşire de către inculpatul aflat în situaţia prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracţiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacţie promptă şi fermă a autorităţilor judiciare, reacţie ce este diminuată prin limitarea posibilităţii de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, la unul sau altul din cele două dosare.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Obiectul şi titularul sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.642/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

Codul de procedură penală TITLUL V Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale

Examenul jurisprudenţei naţionale privind identificarea infracţiunii ce constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă, potrivit sesizării, evidenţiază două orientări.

Premisa ce vizează problema de drept este circumstanţiată prin două elemente, în primul rând, cele două infracţiuni la care face referire legiuitorul în conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare anterior acţiunea penală şi noua infracţiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de către inculpat – sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul iniţial având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa suspiciunii rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuţie existenţa unei posibile opţiuni cu privire la infracţiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conţinutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracţiune, deoarece o infracţiune ce încă nu a fost săvârşită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

Într-o primă orientare jurisprudenţială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în primul dosar, având ca obiect prima infracţiune săvârşită în ordine cronologică (anexele nr. 1-18).

Încheierile care exemplifică această orientare jurisprudenţială sunt de două categorii: – încheieri prin care sunt soluţionate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în primul dosar (anexele nr. 1-10). În aceste cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în primul dosar, propunere pe care o admite sau o respinge, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Cu o singură excepţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi a analizat în concret elementele din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o nouă infracţiune, cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 1-9); – încheieri prin care sunt soluţionate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în al doilea dosar (anexele nr. 11-18). În aceste cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în primul dosar şi, pe cale de consecinţă, a respins propunerea de arestare preventivă atunci când a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală (anexele nr. 11, 12 şi 16) sau a reţinut, în cuprinsul motivării, că nu este incident cazul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, atunci când propunerea de arestare preventivă a fost formulată şi în baza acestui temei (anexele nr. 13, 14, 15, 17, 18 şi 19).

Argumentele invocate în motivarea acestor soluţii sunt în esenţă deduse din modalitatea de formulare a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, arătându-se că legiuitorul are în vedere conduita inculpatului prin raportare la infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi în considerarea căreia se formulează propunerea de arestare preventivă.

Astfel, printr-o încheiere, s-a reţinut că ambele teze avute în vedere de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au ca premisă situaţia în care inculpatul este deja cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi persistă într-o atitudine antisocială, săvârşind o altă infracţiune sau efectuând acte preparatorii în acest scop. În aceste condiţii, s-a apreciat că voinţa legiuitorului, în sensul adoptării unei soluţii de sancţionare a persistenţei inculpatului în conduita infracţională, dar cu temei factual de declanşare a examinării situaţiei inculpatului în dosarul în care s-a pus în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva sa, apare ca fiind evidentă. S-a mai arătat că o interpretare contrară ar impune practic admiterea automată a propunerii de arestare preventivă, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, indiferent de natura şi gravitatea concretă a infracţiunii pentru care s-a pus în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva inculpatului, fără ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să examineze, efectiv, prin raportare la faptele imputate acestuia, condiţiile referitoare la proporţionalitatea şi subsidiaritatea măsurii arestării preventive (anexa nr. 11).

În acelaşi sens este şi o altă încheiere, prin care se arată că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală este infracţiunea-reper, în funcţie de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o altă infracţiune intenţionată sau a pregătit comiterea unei noi infracţiuni, iar această primă infracţiune constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 12).

Argumente similare, dar cu o altă formulare, regăsim şi într-o altă încheiere, prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că infracţiunea în funcţie de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o nouă infracţiune este cea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală iniţială, infracţiune ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 15).

Necesitatea unei interpretări restrictive, practica neunitară şi riscul de a se proceda la luarea măsurii preventive prin raportare la orice menţiune de punere în mişcare a acţiunii penale de pe fişa de cazier judiciar a inculpatului sunt alte argumente pe care le menţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi în motivarea opiniei, conform căreia temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi reţinut doar în cauza în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală iniţial – primul dosar (anexele nr. 15 şi 18).

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în al doilea dosar având ca obiect a doua infracţiune (anexele nr. 19-44).

În cauzele ce exemplifică această orientare jurisprudenţială, judecătorul de drepturi şi libertăţi se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în al doilea dosar şi o admite sau o respinge, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

De asemenea, în toate aceste cauze, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu privire la noua infracţiune ce face obiectul celui de-al doilea dosar.

Judecătorii de drepturi şi libertăţi învestiţi cu o propunere de arestare preventivă în al doilea dosar îşi întemeiază soluţiile de arestare preventivă pe persistenţa inculpatului în conduita antisocială, cu trimitere la cronologia faptelor şi la atenţionarea anterioară a inculpatului, prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa pentru prima infracţiune (anexele nr. 21-29 şi 31-44).

Astfel, s-a arătat că pentru a fi incident cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este suficient ca, după ce anterior fusese pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, să existe suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit cu intenţie sau praeterintenţie o nouă infracţiune, indiferent de natura sau gravitatea acesteia (anexa nr. 35).

În două cauze, judecătorul de drepturi şi libertăţi a arătat că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în al doilea dosar, însă această apreciere nu a produs consecinţe cu privire la soluţia dispusă pe fond, întrucât propunerea de arestare preventivă a fost formulată în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 21 şi 28).

În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că arestarea preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi dispusă doar în al doilea dosar, întrucât numai în acesta din urmă există posibilitatea verificării condiţiei esenţiale pentru arestare, respectiv verificarea existenţei probelor care să justifice presupunerea rezonabilă că s-a comis infracţiunea. În caz contrar, dacă propunerea ar fi formulată în primul dosar, cel în care este pusă în mişcare acţiunea penală pentru prima pretinsă faptă, cu motivarea că într-un alt dosar există probe privind o altă infracţiune, judecătorul învestit cu propunerea nu ar putea verifica, prin examinarea nemijlocită a probaţiunii, această condiţie. IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, ori a deciziilor de speţă, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante prin care să fi fost analizată problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul ca, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar) iar, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar), măsura arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală să se poată dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal.

Cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul procedură penală priveşte două ipoteze, şi anume, săvârşirea unei alte infracţiuni şi pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni, pentru ambele fiind prevăzută condiţia ca în prealabil să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o primă infracţiune.

Prima ipoteză, ce are în vedere că noua infracţiune cu relevanţă penală a fost săvârşită în materialitatea ei, este cea cu privire la care s-a constatat existenţa unei jurisprudenţe neunitare, deoarece această a doua infracţiune poate fi cercetată fie în acelaşi dosar, atunci când procurorul a procedat la extinderea urmăririi penale sau a acţiunii penale, fie într-un dosar diferit (când, de exemplu, competenţa materială sau teritorială aparţine unui alt organ de urmărire penală).

Situaţia premisă care corespunde cel mai bine textului de lege este aceea că cele două infracţiuni sunt cercetate în aceeaşi cauză de către acelaşi organ de urmărire penală, chestiune pe care o deducem din împrejurarea că legiuitorul reţine incidenţa acestui caz de arestare preventivă în raport cu două fapte cu relevanţă penală distincte, însă nu operează cu noţiunea de cauze ori dosare, ci cu aceea de infracţiuni.

Cu toate acestea, având în vedere că cercetarea celor două infracţiuni în dosare diferite este permisă de dispoziţiile procesual penale [conform art. 43 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este facultativă în ipoteza concursului real de infracţiuni], temeiul de arestare poate fi invocat (şi în practică este deseori invocat) şi dacă infracţiunea iniţială şi cea săvârşită ulterior inculpării sunt cercetate în dosare diferite.

În această din urmă situaţie se consideră că, în lipsa unei distincţii a legiuitorului, măsura arestării preventive poate fi luată în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală în oricare din cele două dosare, esenţial fiind ca acelaşi temei să nu stea la baza luării măsurii arestării preventive în ambele dosare.

Aceasta, deoarece din conţinutul dispoziţiei legale rezultă în mod explicit doar faptul că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală constituie reperul cronologic în funcţie de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracţiune intenţionată, nu şi faptul că aceeaşi infracţiune constituie în mod obligatoriu temeiul factual al arestării preventive.

De asemenea, a menţionat că toate cele patru cazuri de arestare preventivă prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt justificate de împrejurări referitoare la persoana inculpatului, ce îl caracterizează sub aspectul periculozităţii sale.

În ceea ce priveşte cazul de arestare preventivă reglementat de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, necesitatea luării măsurii decurge din perseverenţa infracţională a inculpatului care, deşi este avertizat cu privire la consecinţele săvârşirii unei prime infracţiuni prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, are în continuare o conduită neconformă şi săvârşeşte cu intenţie sau praeterintenţie o altă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei alte infracţiuni.

Prin urmare, a considerat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală şi faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ce constă în prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, rezultă că este lipsită de justificare obiectivă aprecierea că temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală ar trebui circumscris doar primului sau doar celui de-al doilea dosar, întrucât acest temei se referă la o circumstanţă a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeaşi prezumtivă periculozitate.

În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situaţie distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiţii referitoare la natura infracţiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracţiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilităţii de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracţiuni au fost săvârşite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate şi îndeplinirea condiţiei privind proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care urmează a fi luată, şi caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, astfel de aprecieri pot fi făcute distinct în primul sau în al doilea dosar. Tocmai de aceea, măsura poate fi dispusă pe acest temei şi în cauza ulterioară, în care calitatea de inculpat a fost atribuită persoanei cercetate, ca urmare a săvârşirii cu intenţie a unei noi infracţiuni, apreciată de procuror cu ocazia formulării propunerii, dar şi de către judecător, cu ocazia luării măsurii ca fiind de o gravitate sporită.

Riscul de săvârşire de către inculpatul aflat în situaţia prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracţiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacţie promptă şi fermă a autorităţilor judiciare, reacţie ce este diminuată prin limitarea posibilităţii de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală la unul sau altul din cele două dosare. VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum şi cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că luarea măsurii arestării preventive în considerarea cazului prevăzut la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este posibilă numai în prima cauză, aceea în care inculpatul este cercetat iniţial în stare de libertate.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că verificarea condiţiilor luării măsurii arestării preventive se realizează etapizat, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată nu are a verifica incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală doar în situaţia în care constată întrunită condiţia dobândirii anterioare a calităţii de inculpat, subsecventă punerii în mişcare a acţiunii penale cu privire la o infracţiune.

Infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală reprezintă infracţiunea-reper sau infracţiunea-premisă a posibilităţii dispunerii ab initio a măsurii arestării preventive.

Din punctul de vedere al succesiunii temporale, cea de-a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită după punerea în mişcare a acţiunii penale privitor la prima dintre acestea. În acest context, instituirea cazului de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca fundament valorificarea în registru preventiv a stăruinţei infracţionale a inculpatului cercetat în stare de libertate, care, deşi fusese avertizat prin punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la conduita sa ilicită, persistă în săvârşirea de infracţiuni pe parcursul cercetării privind prima dintre acestea. Cazul de arestare preventivă se circumscrie acelora reglementate la art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, având ca fundament o conduită post delictum a infractorului, prin care interferează cu buna desfăşurare a procesului penal.

În cazul cercetării celor două infracţiuni în acelaşi dosar, acţiunea penală poate fi extinsă şi cu privire la cea de-a doua infracţiune, iar în acest sens poate fi dispusă arestarea preventivă având ca fundament, în raport cu prima infracţiune, temeiul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În situaţia în care cele două infracţiuni sunt cercetate în dosare distincte, se impune ca procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauza ce are ca obiect prima infracţiune să fundamenteze propunerea de luare a măsurii arestării preventive, prin referinţa la împrejurările din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, astfel ca judecătorul să poată verifica întrunirea condiţiei prevăzute de textul normativ.

Din moment ce textul de lege de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu pretinde ca suspiciunea rezonabilă privind comiterea noii infracţiuni să rezulte din probe, astfel cum impune art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitor la infracţiunea pentru care s-a dispus anterior punerea în mişcare a acţiunii penale, rezultă că procurorul care formulează propunerea de arestare preventivă îşi poate baza solicitarea inclusiv pe informaţii privind comiterea noii infracţiuni.

Cu privire la posibilitatea luării măsurii arestării preventive în cea de-a doua cauză, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care în acest din urmă dosar s-a pus în mişcare acţiunea penală, s-a apreciat că nu este posibilă, întrucât însuşi conţinutul textului normativ se referă la ipoteza în care inculpatul a săvârşit cu intenţie „o nouă” infracţiune.

Dacă s-ar accepta posibilitatea luării măsurii arestării în cauza ulterioară, s˗ar transforma cazul de arestare de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală dintr-un caz fundamentat pe conduita subsecventă comiterii primei infracţiuni într-unul bazat pe conduita anterioară a inculpatului. Or, arestarea pe baza conduitei anterioare este prevăzută numai în aria de aplicare a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de acea normă.

În consecinţă, posibilitatea luării măsurii arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate opera doar în prima cauză (cea în care s-a pus anterior în mişcare acţiunea penală).

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, atât condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, cât şi cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală.

Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea, cu intenţie, a unei noi infracţiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziţii poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că raţiunea pentru care a fost reglementat acest caz de luare a măsurii arestării preventive este aceea că, după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de o persoană (care a dobândit astfel calitatea de inculpat), înştiinţată fiind despre faptul că procurorul de caz a apreciat că din probele strânse rezultă că a comis o infracţiune, aceasta se implică în alte activităţi infracţionale intenţionate, dovedind astfel nu doar perseverenţă în conduita ilicită, dar şi nesocotirea avertizării sale decurgând din calitatea procesuală în primul dosar.

Dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au caracter unitar şi vizează suspiciuni atât cu privire la pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate (caz în care propunerea de arestare ar putea fi formulată, bineînţeles, doar în dosarul de urmărire penală în care persoana are calitatea de inculpat), cât şi cu privire la o nouă infracţiune intenţionată care deja a fost săvârşită (ipoteza ce face obiectul sesizării Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii).

În această din urmă ipoteză, ce atrage incidenţa cazului de arestare preventivă, este reiterarea comportamentului infracţional, aspect ce poate fi analizat în soluţionarea propunerii de arestare preventivă formulată în primul dosar, chiar şi în acele situaţii în care în cel de-al doilea dosar persoana cu privire la care există această suspiciune nu ar avea încă calitatea procesuală de inculpat. Din aceleaşi considerente, inclusiv în situaţia în care în noul dosar de urmărire penală s-a pus în mişcare acţiunea penală, propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală va putea fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică nu a formulat un punct de vedere, comunicând extrase din considerentele a două hotărâri considerate ca fiind relevante pentru soluţionarea recursului în interesul legii. X. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, considerând că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept a considerat că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea, cu intenţie, a unei noi infracţiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziţii poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere exprimat în cauză de unul dintre membrii completului, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: A. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învesteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unei chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. Sub sancţiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se regăseşte printre subiecţii de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiţia referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.

Deopotrivă, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind ataşate copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale.

Ca urmare, se pot constata îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. B. Analiza pe fond a problemei de drept

Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu preliminar, constată că se impune a se preciza faptul că arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exerciţiul dreptului la libertate al persoanei, este măsura preventivă ultima ratio care se poate dispune doar atunci când controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu se dovedesc a fi insuficiente.

Măsura arestului preventiv nu este reglementată doar de Codul de procedură penală şi de norme constituţionale 1 , ci chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 2 , precum şi de norme cuprinse în CEDO 3 care impun o serie de garanţii ale respectării libertăţii şi siguranţei persoanei. 1 Art. 23 din Constituţie – Libertatea individuală ” (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.” 2 Art. 6. – Dreptul la libertate şi siguranţă Drepturile prevăzute la articolul 6 corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO şi au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare. Drepturile prevăzute la articolul 6 trebuie respectate în special la adoptarea de către Parlamentul European şi de către Consiliu a actelor legislative în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în temeiul articolelor 82, 83 şi 85 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, mai ales pentru a defini dispoziţiile comune minime privind calificarea infracţiunilor şi pedepsele, precum şi anumite aspecte de drept procedural. 3 Art. 5 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care are următorul conţinut: ” (1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. (2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. (3) Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. (4) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. (5) Orice persoană care este victima unei arestări sau