Decizia nr. 1 din 13 martie 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti ce formează obiectul Dosarului nr. 9/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii. Astfel, arată că cererile în constatare întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil au caracter autonom. În acest sens, menţionează că aceste cereri au un regim juridic propriu şi distinct de cel al cererilor privind acordarea despăgubirilor în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil. În aceste condiţii, conchide că tribunalul este instanţa competentă material să soluţioneze cauzele în care au fost formulate cererile întemeiate pe ambele texte de lege.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 233 din 10 noiembrie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil şi ale art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul civil Art. 253. – Mijloace de apărare „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: (…) c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (…) (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”

Codul de procedură civilă Art. 94. – Judecătoria ” (…) h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;” (…) Art. 95. – Tribunalul „Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;” (…) III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a menţionat că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, în sensul că unele instanţe au stabilit că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale formulate simultan cu cererile de acordare a despăgubirilor în cuantum de până la 200.000 lei inclusiv intră în competenţa judecătoriei, iar alte instanţe au stabilit că acestea intră în competenţa tribunalului.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aducere atingere unui drept nepatrimonial, întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, au natura unor capete de cerere accesorii celor având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, competenţa materială fiind stabilită în funcţie de criteriul valoric, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că trebuie luată în considerare Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin care s-a reţinut că plasarea în mod artificial a cererii de a se constata existenţa faptei ilicite discriminatorii, sub forma unui capăt principal de cerere, nu poate juca vreun rol în determinarea instanţei competente să judece acţiunile în angajarea răspunderii delictuale pentru fapte discriminatorii. Această statuare este aplicabilă mutatis mutandis şi în ipoteza faptei ilicite delictuale, chiar fără conotaţii discriminatorii.

Ca atare, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 253 din Codul civil reprezintă specii ale acţiunii în răspundere delictuală reglementate de art. 1.349 din acelaşi cod, care nu pot fi disociate de despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat. În consecinţă, cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil cuprind, în mod implicit, solicitarea de a se constata caracterul ilicit al faptei, care reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În sensul primei orientări au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Sentinţa civilă nr. 39 din 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă; Sentinţa civilă nr. 179F din 6 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; sentinţele civile nr. 141/F/CC/2019 din 13 august 2019 şi nr. 126/F/CC/2021 din 10 iunie 2021 ale Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă.

În cadrul primei orientări s-a conturat şi o opinie nuanţată conform căreia cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din Codul civil vizează apărarea drepturilor nepatrimoniale şi intră în sfera de competenţă a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. Aceste cereri vizează, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face. În măsura în care acestor capete de cerere principale le este alăturată şi solicitarea de reparare a unui prejudiciu, care se circumscrie unui capăt de cerere principal în strânsă legătură cu celelalte, competenţa se stabileşte conform art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă în considerarea criteriului valoric prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) din acelaşi cod.

Această opinie este reflectată în următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: sentinţele civile nr. 121F din 1 octombrie 2020, nr. 100F din 8 iulie 2021, nr. 41F din 25 martie 2022 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Sentinţa civilă nr. 50F/2020 din 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

În a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei, întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, au natura unor capete de cerere principale, cu caracter autonom, care intră în competenţa tribunalului, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că solicitarea de constatare a caracterului ilicit al faptei constituie chiar unul dintre mecanismele alternative, independente, de apărare a drepturilor nepatrimoniale. Aceste mijloace de protecţie trebuie valorificate ca mecanisme speciale de apărare a drepturilor nepatrimoniale, care au fost preluate de legiuitor din sistemul de drept elveţian.

De vreme ce constatarea caracterului ilicit al faptei constituie una dintre variantele primului mod procedural pus la dispoziţie de legiuitor prin art. 253 alin. (1) din Codul civil [în funcţie de etapa de desfăşurare a pretinsei încălcări a dreptului nepatrimonial şi de durata acesteia, la lit. a)-c)], iar exercitarea lui în acelaşi timp cu mijloacele procedurale puse la dispoziţie de art. 253 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod nu ridică nicio problemă pentru variantele de la lit. a) şi b), aceeaşi este situaţia şi în privinţa variantei de la lit. c).

S-a apreciat că folosirea adverbului „totodată” pentru mijlocul procedural instituit de art. 253 alin. (3) din Codul civil şi a locuţiunii adverbiale „de asemenea” pentru mijlocul procedural pus la dispoziţie prin art. 253 alin. (4) din acelaşi cod presupune că tipul de cerere reglementat la ultimul alineat se exercită în aceleaşi condiţii cu cel de la alineatul al treilea. Cum mijlocul procedural reglementat la art. 253 alin. (3) din Codul civil se poate exercita în acelaşi timp cu cel prevăzut la art. 253 alin. (1) din Codul civil, aceeaşi soluţie legislativă se regăseşte şi în privinţa celui de la ultimul alineat al aceluiaşi articol. Or, având în vedere că aceste solicitări nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 94 pct. 1 lit. a)-j) din Codul de procedură civilă, ele intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 95 pct. 1 din acelaşi cod.

S-a mai arătat că instanţa competentă material nu poate fi stabilită prin raportare la valoarea capătului de cerere prin care se solicită despăgubirile, deoarece prevederile art. 253 din Codul civil reprezintă norme speciale faţă de normele generale care reglementează răspunderea civilă. În măsura în care s-ar accepta interpretarea conform căreia instanţa competentă se determină în funcţie de valoarea despăgubirilor solicitate în baza art. 253 alin. (4) din Codul civil, s-ar ajunge la situaţii contradictorii, respectiv: dacă s-ar solicita atât constatarea caracterului ilicit al faptei în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, cât şi despăgubiri al căror cuantum s-a situa sub pragul valoric de 200.000 lei inclusiv în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, instanţa competentă ar fi judecătoria potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă; însă dacă cererea ar avea ca obiect exclusiv constatarea caracterului ilicit al faptei în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, instanţa competentă ar fi tribunalul, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În sensul celei de-a doua orientări au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Sentinţa civilă nr. 4 din 23 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă; Sentinţa civilă nr. 11/C din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 19F/2017 din 14 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă; sentinţele civile nr. 150F din 8 decembrie 2020 şi nr. 13F din 29 ianuarie 2021 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; Sentinţa civilă nr. 167F/2021 din 25 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă; Sentinţa civilă nr. 89/F/CC/2019 din 2 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă şi Decizia civilă nr. 65/F/CC/2021 din 1 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă a format obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate care a fost respinsă prin Decizia nr. 152 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a exprimat un punct de vedere ce corespunde celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, în sensul că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil, fiind o cerere nepatrimonială, de competenţa materială de primă instanţă a tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Acestea reprezintă „mijloace de apărare” ale drepturilor personale nepatrimoniale descrise în cuprinsul art. 252 din Codul civil, putând fi formulate pe cale separată, principală, neîncadrându-se în niciuna dintre dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. a)-j) din Codul de procedură civilă. Chiar şi în situaţia în care se formulează simultan cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, care sunt de competenţa tribunalelor, precum şi cereri de acordare a despăgubirilor într-un cuantum mai mic de 200.000 lei, care sunt de competenţa judecătoriilor, competenţa de soluţionare aparţine tot tribunalului, ca instanţă superioară în grad, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general a apreciat că soluţionarea problemei de drept supuse analizei implică stabilirea raportului dintre capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei şi cel de acordare a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului nepatrimonial.

În acest sens, a menţionat că din interpretarea gramaticală a art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cumula mijloacele de apărare reglementate de alin. (1) lit. a)-c) cu cele de la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol.

Art. 253 alin. (1) din Codul civil prevede posibilitatea în favoarea persoanei fizice de a cere „oricând” instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, având „totodată” acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) şi „de asemenea” de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat.

Inspirându-se din sistemul de drept elveţian, legiuitorul a reglementat un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, care înglobează atât măsuri nepatrimoniale pentru restabilirea dreptului atins [art. 253 alin. (1)-(3) din Codul civil], cât şi măsuri patrimoniale pentru indemnizarea victimei [art. 253 alin. (4) din Codul civil].

Caracterul autonom al celor trei tipuri de acţiuni specifice apărării drepturilor nepatrimoniale reiese din condiţiile lor de exercitare reglementate de art. 253 din Codul civil.

Astfel, măsurile de prevenire şi încetare a încălcării unui drept nepatrimonial pot fi dispuse independent de vinovăţia autorului (cum ar fi cazul exerciţiului unui drept care interferează cu alt drept nepatrimonial), inclusiv înainte de producerea unui prejudiciu [art. 253 alin. (1) lit. a) din Codul civil].

Din perspectiva condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, din analiza art. 253 alin. (1) din Codul civil rezultă că trebuie să fi avut loc o încălcare ori o ameninţare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice şi tulburarea să persiste.

În schimb, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor sau, după caz, a reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat este necesară o condiţie suplimentară, prevăzută expres de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, şi anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.

Prin urmare, accesul la acest mijloc de apărare este garantat pentru simpla încălcare sau ameninţare a dreptului nepatrimonial, îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale fiind necesară numai pentru capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor.

S-a mai arătat că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă conform art. 2.502 alin. (2) pct. 1 din Codul civil, iar cererea de acordare a despăgubirilor este supusă prescripţiei extinctive, astfel cum prevede art. 253 alin. (4) teza finală din Codul civil.

Autonomia capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei rezultă din împrejurarea că obiectul său este distinct, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea sa sunt diferite, dreptul la acţiune în sens material este independent şi are un regim juridic propriu din perspectiva prescripţiei extinctive în raport cu cel având ca obiect pretenţii.

Ca atare, în măsura în care reclamantul înţelege să îşi construiască demersul său procesual în această manieră, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii şi respingerii acţiunii în pretenţii ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după cum există şi posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.

Acest raţionament juridic este valabil pentru ipoteza în care este neîndoielnică voinţa reclamantului de a învesti instanţa cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei.

În schimb, dacă referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia voinţei reclamantului de a antama o condiţie a răspunderii civile delictuale, menită a asigura obligarea celeilalte părţi la plata despăgubirilor, se va considera că acţiunea are un singur capăt de cerere având ca obiect pretenţii. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că tribunalul este instanţa competentă material în ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie VIII.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 233 din 10 noiembrie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil şi ale art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv, întrucât problema de drept ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanţelor judecătoreşti din ţară, sens în care au fost anexate hotărâri judecătoreşti definitive, în majoritate pronunţate în cadrul procedurii regulatorului de competenţă.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele aspecte.

Art. 514 din Codul de procedură civilă stabileşte că pentru acurateţea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, colegiile de conducere ale curţilor de apel au îndatorirea să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Aşadar, textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Nu în ultimul rând, este necesar ca sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii, respectiv unificarea jurisprudenţei divergente prin asigurarea interpretării şi aplicării textelor de lege supuse examinării, sub forma unei dezlegări de principiu.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat deja, prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, că premisele recursului în interesul legii sunt acelea ca dispoziţia legală ce conţine reglementări îndoielnice, lacunare, neclare, să fie lămurită sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia.

Din perspectiva celor expuse şi a dispoziţiilor legale enunţate se constată că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, respectiv este îndeplinită atât cerinţa legală privind titularul sesizării, cât şi cea vizând dezlegarea diferită, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil şi ale art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în ce priveşte competenţa materială a instanţelor, în soluţionarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv. VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în esenţă, problema de drept ce constituie obiectul sesizării vizează stabilirea competenţei materiale a instanţei în ce priveşte acţiunile având ca obiect cereri în constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, de a se acorda despăgubiri care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.

Din această perspectivă se apreciază că în examinarea problemei de drept enunţate se impune analiza dispoziţiilor art. 253 şi ale art. 1.391 din Codul civil şi ale art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă.

Prioritar analizei acestor dispoziţii trebuie precizat că dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil sunt inspirate din dispoziţiile art. 28 şi 29 din Codul civil elveţian, în care se consideră că gravitatea prejudiciului moral poate fi diminuată de satisfacţia pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei, care este publicată sau, după caz, comunicată unor terţi.

Aşadar, având ca reper modelul elveţian (dispoziţiile art. 28 şi 29 din Codul civil elveţian modificat în anul 1983), o reglementare relativ modernă, cu o jurisprudenţă deja conturată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a oferi în noul Cod civil o reglementare unitară privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, punând la dispoziţia persoanei interesate mijloace moderne şi flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât şi prin compensaţii materiale, mijloace care pot fi cumulate, păstrându-şi, însă, caracterul distinct.

Astfel, art. 253 din Codul civil, referindu-se la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale, concluzie ce rezultă din denumirea marginală a textului „Mijloace de apărare” şi cea a titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din cartea I „Despre persoane” din Codul civil, prevede că: ” (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.” Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial”, prevede: ” (1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct. (5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.” Dispoziţiile art. 94 din Codul de procedură civilă prevăd că: ” Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;” (…) Dispoziţiile art. 95 din Codul de procedură civilă prevăd că: ” Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;” (…)

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, în ce priveşte problema de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că, în analiza dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, raportat la art. 253 alin. (4) din Codul civil, se impune lămurirea cu prioritate a următoarelor aspecte: a) care este raportul dintre capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei, pe de o parte, şi cel privind acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, pe de altă parte, respectiv dacă cererea având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unui drept nepatrimonial, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, are natura unui capăt de cerere autonom, distinct de cel având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiat pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, sau reprezintă doar o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală reglementate de art. 1.349 din Codul civil, care nu poate fi disociată de despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat, întrucât prin aceasta se solicită, în mod implicit, constatarea existenţei faptei ilicite, care reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale; b) în ipoteza în care s-ar considera că există două capete de cerere distincte şi autonome, se impune a se stabili care este natura juridică a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din Codul civil, respectiv dacă aceasta are natura juridică a unei acţiuni în constatare (în apărarea unui drept nepatrimonial) care, nefăcând parte din categoria acţiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă pentru a intra în competenţa de soluţionare a judecătoriei, va fi de competenţa tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, sau dacă vizează, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face, ce intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă; c) care este instanţa competentă material atunci când cele două capete de cerere (constatarea caracterului ilicit al faptei şi plata despăgubirilor care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv) sunt formulate simultan în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil.

Cu referire la primul aspect, ce vizează raportul dintre cele două cereri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori al ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate are la dispoziţie mai multe mecanisme alternative şi independente de apărare, prevăzute de alin. (1) lit. a)-c), respectiv la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, mecanisme ce pot fi cumulate.

Ideea caracterului cumulativ al mijloacelor de apărare prevăzute de alin. (1), (3) şi (4) ale textului legal analizat rezultă din interpretarea gramaticală şi sistemică a acestuia, termenii folosiţi de legiuitor conducând în mod neechivoc la această concluzie.

Astfel, în alin. (1) se menţionează că persoana poate cere „oricând” instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, având „totodată” acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) şi „de asemenea” posibilitatea de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, potrivit alin. (4).

Aşadar, art. 253 din Codul civil reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)], posibilitatea cumulului mijloacelor de apărare fiind incontestabilă.

Folosirea adverbului „totodată” pentru mijlocul procedural pus la dispoziţia persoanei interesate prin art. 253 alin. (3) din Codul civil şi a locuţiunii adverbiale „de asemenea” pentru mijlocul procedural pus la dispoziţie prin art. 253 alin. (4) din acelaşi cod presupune că tipul de cerere reglementată de alin. (4) (acordarea de despăgubiri sau a unei reparaţii patrimoniale) se exercită în aceleaşi condiţii cu cererea de la alin. (3) (obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat).

Cum cererea de la alin. (3) al art. 253 din Codul civil se poate exercita în acelaşi timp cu cea reglementată de primul alineat al aceluiaşi text legal, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi pentru cererea de la alin. (4) al textului legal enunţat.

Cu alte cuvinte, cererea prin care persoana prejudiciată solicită, în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat poate fi formulată concomitent cu cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, întrucât persoana interesată nefiind obligată să opteze pentru una dintre ele, rezultă că fiecare dintre aceste cereri îşi păstrează caracterul autonom şi distinct.

Sub un alt aspect, din cuprinsul art. 253 alin. (1) din Codul civil rezultă că, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, trebuie să fi avut loc o încălcare ori o ameninţare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice şi tulburarea trebuie să persiste, în timp ce, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirii sau, după caz, a reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, este necesară o condiţie suplimentară, expres prevăzută de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, şi anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.

Cu alte cuvinte, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat pentru simpla încălcare sau ameninţare a dreptului nepatrimonial, dar, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să fie îndeplinite.

În aceste condiţii, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil nu poate fi considerată o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală întrucât constatarea caracterului ilicit al faptei, în temeiul textului legal menţionat, este considerată de legiuitor ca fiind chiar una dintre modalităţile de apărare prevăzute în favoarea persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau ameninţate, pe când, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al faptei constituie doar una dintre condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii, finalitatea urmărită fiind acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite, prejudiciu care poate fi patrimonial sau nepatrimonial.

Distincţia este şi mai clară prin raportare la natura juridică a celor două cereri, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil fiind una în constatare, în timp ce acţiunea în răspundere civilă delictuală este o acţiune în realizare.

În sprijinul tezei potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie o formă de răspundere civilă delictuală vin atât denumirea marginală a art. 253 din Codul civil „Mijloace de apărare” (a drepturilor nepatrimoniale), cât şi topografia textului.

Astfel, art. 253 din Codul civil este situat în titlul V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din cartea I a Codului civil, „Despre persoane”, în timp ce art. 1.391 din Codul civil este situat în secţiunea a 6-a „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale” a capitolului IV „Răspunderea civilă” din titlul II „Izvoarele obligaţiilor” al cărţii a V-a „Despre obligaţii”.

Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial”, prevede la alin. (5) că „dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile”, ceea ce conduce la concluzia că aceste din urmă dispoziţii legale nu au fost concepute ca o formă de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ca efect al îndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale, însă ele vor fi incidente şi în aceste situaţii, rămânând aplicabile, astfel cum prevede, în mod explicit, textul.

Cu alte cuvinte, sfera de aplicare a art. 253-256 din Codul civil este mai amplă decât aceea a ipotezelor de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie, incluzând şi ipotezele de lipsă a vinovăţiei, împrejurare faţă de care nu se poate aprecia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea un rol pur argumentativ şi că ar constitui o simplă afirmare a uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.

Autonomia capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei faţă de cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor mai rezultă şi din împrejurarea că dreptul la acţiune în sens material este independent şi are un regim juridic aparte din perspectiva prescripţiei extinctive în raport cu cel având ca obiect acordarea despăgubirilor.

Astfel, art. 253 alin. (4) teza finală din Codul civil prevede în mod expres că dreptul la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial este supus prescripţiei extinctive. În schimb, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 2.502 alin. (2) pct. 1 din Codul civil, care stabilesc că acţiunea pentru apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.

Ca atare, în situaţia în care reclamantul înţelege să promoveze o cerere de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, întemeiată pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, simultan cu o cerere în despăgubire, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din acelaşi cod, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi a respingerii acţiunii în pretenţii ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după caz, după cum există şi posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.

În cazul în care s-ar considera că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, o eventuală admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii ar face ca acest capăt de cerere să rămână nesoluţionat, în pofida unor norme care stabilesc caracterul său imprescriptibil, ceea ce nu poate fi acceptat.

În considerarea acestor argumente, se impune concluzia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori al ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituind prin ea însăşi o măsură reparatorie (de natură nepatrimonială) a prejudiciilor nepatrimoniale, reglementată distinct de celelalte mijloace juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale cuprinse în art. 253 alin. (3) şi (4) din Codul civil, are caracter autonom faţă de cererea privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune în discuţie, referitoare la natura juridică a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acţiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acţiune nepatrimonială (în apărarea unui drept nepatrimonial), prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, care, nefăcând parte din categoria acţiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă, nu intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, astfel că va fi de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Nu se poate considera că o astfel de acţiune ar viza, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face, ce intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, întrucât pe calea acesteia nu se urmăreşte stabilirea sau interzicerea unei anumite conduite, a unei îndatoriri etc., ci se tinde la constatarea existenţei unui drept nepatrimonial.

Or, cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care se referă art. 253 alin. (1)-(3) din Codul civil excedează prin conţinutul lor sferei „obligaţiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani”, fiind, astfel, de competenţa tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Nu se poate reţine că o astfel de acţiune, în constatare, ar fi inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul ar avea la îndemână acţiunea în despăgubire, pentru că, din modul de reglementare a mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, rezultă că poate exista un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică, motiv pentru care este evident că acţiunea în despăgubire nu constituie acţiunea în realizare corespondentă.

Din perspectiva celor expuse, în raport cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că tribunalul este instanţa competentă material să judece acţiunile având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, care nu depăşeşte valoarea de 200.000 lei inclusiv.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,