Decizia nr. 52 din 18 septembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.500/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 5.465/288/2017**, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă acestea nu au depus puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 martie 2023, în Dosarul nr. 5.465/288/2017**, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 şi 214 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă în cadrul acestui motiv de recurs pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a componenţei completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei sau aceasta poate fi analizată exclusiv pe calea contenciosului administrativ, printr-o acţiune formulată de părţi. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă Art. 19. – Continuitatea ” Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.” Art. 214. – Continuitatea instanţei ” (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.” Art. 488. – Motivele de casare ” (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 15 mai 2017 cu nr. 5.465/288/2017, reclamanta persoană juridică a solicitat obligarea pârâţilor persoane fizice la plata, în solidar, a sumei de 4.000 lei, reprezentând rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare, aferente sumei de 32.941 lei, calculate începând cu 27 aprilie 2017, şi a sumei de 19.920 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului Renault Clio, aferentă perioadei cuprinse între 18 aprilie 2015 şi 12 mai 2017, precum şi în continuare, până la data îndeplinirii obligaţiei stabilite prin Sentinţa civilă nr. 1.057/2016 din 19 februarie 2016 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 401/A din 4 aprilie 2017 a Tribunalului Vâlcea.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.646 din 3 iulie 2019, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului aferente perioadei cuprinse între data de 18 aprilie 2015 şi data îndeplinirii obligaţiei de restituire a autoturismului; a admis, în parte, acţiunea şi a obligat, în solidar, pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 95,47 lei, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 32.941 lei pentru perioada cuprinsă între 4 aprilie 2017 şi 27 aprilie 2017, precum şi a sumei de 2.112 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâţii.

Prin Decizia civilă nr. 613/A din 22 septembrie 2020, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a admis apelurile declarate împotriva sentinţei atacate, pe care a anulat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 582/2021 din 4 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 5.465/288/2017*, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis în parte acţiunea şi a obligat, în solidar, pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 19.818,54 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului pentru perioada cuprinsă între 18 aprilie 2015 şi 26 mai 2017, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.391 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâţii.

Prin Decizia civilă nr. 303/A din 31 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 5.465/288/2017**, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii, pârâţii au declarat recurs prin care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5-8 din Codul de procedură civilă.

În motivare, au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 19 şi art. 214 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În acest sens, au arătat că, iniţial, completul de apel a fost compus din magistraţii I.D. şi M.C., care au participat la primele patru termene de judecată. Ulterior, la termenul din 21 ianuarie 2022, completul a fost compus din magistraţii I.D. şi A.P., deşi în partea introductivă a încheierii de şedinţă se consemnase că pricina va fi judecată de magistraţii I.D. şi M.R., ca urmare a abţinerii doamnei judecător S.E.P. În final, la termenul de dezbateri în fond din 4 martie 2022 au participat magistraţii I.D. şi T.P.C. În acest context, recurenţii au subliniat că schimbarea compunerii completului a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil, soluţia fiind pronunţată de judecători care au participat „ad-hoc” la judecarea cauzei şi nu au avut timpul necesar pentru studierea dosarului.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că, pentru a fi incident motivul de casare invocat, este necesar să se constate că schimbarea membrilor completului iniţial nu a avut niciun temei. Or, înlocuirea unui membru al completului de judecată din apel a avut la bază motive medicale. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, şi anume în recurs.

De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 şi 214 din acelaşi cod, respectiv dacă în cadrul acestui motiv de recurs pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a componenţei completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei sau aceasta poate fi examinată exclusiv pe calea contenciosului administrativ, printr-o acţiune formulată de părţi, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens s-a arătat că unul dintre motivele de recurs invocate vizează pronunţarea deciziei atacate de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 19 şi art. 214 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, dat fiind că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă hotărâre.

S-a mai arătat că problema de drept nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenţii au susţinut că ar fi încălcate atât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil dacă ar fi impusă o altă procedură de contestare a compunerii completului de judecată (pe calea contenciosului administrativ) decât cea reglementată de Codul de procedură civilă. De altfel, ar fi excesiv ca fiecare schimbare a completului de judecată să fie contestată printr-o acţiune distinctă pe calea contenciosului administrativ. Prin urmare, modificarea repetată a compunerii completului de judecată poate fi criticată exclusiv prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în procedura de drept comun.

Intimata a susţinut că prin cererea de recurs nu se critică legalitatea măsurii de înlocuire dispuse prin hotărârea colegiului de conducere, ci se invocă încălcarea principiului continuităţii ca urmare a schimbării compunerii completului de judecată, ipoteză care se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă. Or, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente procedurale precum recuzarea, abţinerea şi concediile magistraţilor (inclusiv concediul medical). Principiul continuităţii implică unica condiţie ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la dezbaterile în fond, această condiţie fiind respectată în cauză. În final a apreciat că neregularitatea privind schimbarea componenţei completului de judecată dispusă printr-o hotărâre a colegiului de conducere poate fi analizată în concret/efectiv de instanţa de recurs în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 19 şi art. 214 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, chiar dacă nu a fost pronunţată o hotărâre în materia contenciosului administrativ. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că în calea de atac a recursului pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii/componenţei completului de apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei.

S-a argumentat că nicio dispoziţie referitoare la hotărârile colegiului de conducere cu privire la modificarea/schimbarea compunerii completului de judecată nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi de atac împotriva hotărârii respective.

În lipsa unei dispoziţii legale contrare, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu se poate invoca necesitatea contestării prealabile a hotărârii colegiului de conducere în procedura contenciosului administrativ.

Astfel, instanţa de recurs este competentă să analizeze toate aspectele referitoare la acest motiv de nelegalitate, raportându-se la prevederile Codului de procedură civilă, care se aplică cu prioritate în raport cu hotărârea colegiului de conducere; aceasta din urmă are valoarea probatorie a unui înscris depus în susţinerea aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente cu privire la schimbarea/modificarea compunerii completului de judecată.

Simpla existenţă a unei hotărâri a colegiului de conducere nu este suficientă pentru verificarea incidenţei motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, fiind necesară întrunirea a două cerinţe cumulative: motivele obiective temeinic justificate (astfel cum impune art. 19 din Codul de procedură civilă) şi actul doveditor (hotărârea respectivă sau proces-verbal).

De altfel, prerogativa instanţei de recurs de a analiza legalitatea schimbării compunerii completului de judecată rezultă din stabilirea de către legiuitor a unui motiv de casare expres referitor la acest aspect.

Dacă s-ar fi apreciat că o astfel de încălcare nu este de o importanţă deosebită, nu ar mai fi fost reglementat în mod distinct acest motiv de casare, care se circumscrie celor de ordine publică. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Curţile de apel Cluj, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti şi Timişoara au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că motivul privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei de apel poate fi analizat exclusiv pe calea contenciosului administrativ (Curtea de Apel Bucureşti – secţiile civile şi Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, tribunalele Arad, Bucureşti, Bistriţa-Năsăud, Covasna, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Suceava, Vaslui şi Iaşi – Secţia I civilă). S-a argumentat că hotărârea colegiului de conducere prin care se dispune schimbarea compunerii completului de judecată are natura unui act administrativ în privinţa căruia operează prezumţia de legalitate. Or, această prezumţie poate fi răsturnată numai prin mijloacele prevăzute de lege, şi anume acţiunea în contencios administrativ şi excepţia de nelegalitate. În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă ar putea fi analizate doar criticile care vizează, spre exemplu, lipsa unei hotărâri a colegiului de conducere referitoare la schimbarea compunerii completului de judecată, participarea la soluţionarea cauzei a altui judecător decât cel stabilit prin hotărârea respectivă sau stabilirea compunerii completului în baza unei hotărâri anulate în procedura contenciosului administrativ.

În sensul primei opinii a fost identificată Decizia nr. 805/CA/2021-R din 7 octombrie 2021 a Curţii de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a analizat în procedura contenciosului administrativ legalitatea unei hotărâri a colegiului de conducere în baza căreia s-a dispus schimbarea compunerii completului de judecată.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că motivul privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei de apel poate fi analizat în concret/efectiv de către instanţa de recurs (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu şi Judecătoria Iaşi). În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că instanţa de recurs este competentă să analizeze toate aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea colegiului de conducere având valoarea probatorie a unui înscris care permite verificarea corectei aplicări a dispoziţiilor referitoare la schimbarea compunerii completului. De altfel, cazurile şi condiţiile de schimbare a compunerii completului sunt reglementate prin norme de organizare judiciară a căror încălcare poate fi invocată în cadrul motivului de casare anterior evocat.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia civilă nr. 188/2020 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, Decizia nr. 242/2021 din 9 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia civilă nr. 246/2021-R din 13 octombrie 2021 a Curţii de Apel Oradea – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1.485 din 4 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, deciziile civile nr. 8/2022 şi nr. 12/2022 din 12 ianuarie 2022 ale Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 374/2022 din 24 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 644 din 13 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 19 aprilie 2023, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 19 şi ale art. 214 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 11, 52, 53 şi 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragrafele 20, 23 şi 25 s-au reţinut următoarele: „(…) Prin Decizia nr. 470 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 8 decembrie 2021, Curtea a reţinut, referitor la competenţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate şi ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată, că ceea ce se critică este însăşi ideea de învestire ex lege a acestora cu competenţa de a stabili compunerea completurilor, ceea ce înseamnă că pot opta pentru o anumită modalitate concretă de desemnare a membrilor completurilor, tocmai pentru că legea nu reglementează dacă aceasta se face aleatoriu sau prin nominalizare. Or, legiuitorul are opţiunea să stabilească el însuşi organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Învestirea/desemnarea colegiilor de conducere ex lege cu competenţa de a stabili ele însele compunerea completurilor de judecată nu pune nicio problemă de constituţionalitate. Curtea nu are competenţa să cenzureze opţiunea legiuitorului de a stabili la nivelul curţilor de apel, al tribunalelor sau al judecătoriilor organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată, iar la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lase stabilirea organului competent în sarcina colegiului de conducere. (…) Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege (…) Referitor la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, Curtea a reţinut că activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea «principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii», iar, potrivit art. 53 alin. (1) din aceeaşi lege, «repartizarea cauzelor pe complete de judecată» se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Prin reglementarea criticată, legiuitorul a instituit o excepţie de la principiul continuităţii, prevăzând că pot exista motive obiective pentru care judecătorul să nu poată participa la judecată. Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situaţii obiective. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza finală prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare. În schimb, la nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive a căror examinare trimite la concluzia că instanţa supremă, ca instanţă sesizată cu soluţionarea unor cereri de recurs în cuprinsul cărora a fost invocat (şi) motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu a efectuat, pe cale incidentală, verificări de legalitate a hotărârilor colegiului de conducere prin care s-a dispus modificarea componenţei completului de judecată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu pot fi analizate criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei, legalitatea acestei hotărâri putând fi analizată exclusiv pe calea contenciosului administrativ. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea acesteia; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea admisibilităţii prezentei sesizări relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, învestită fiind cu soluţionarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunţate în apel de Tribunalul Vâlcea, urmând să soluţioneze cauza prin pronunţarea unei hotărâri care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei probleme de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, trebuie considerat că pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală este necesar ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unei dispoziţii legale.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei; în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

În înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza sensurile sau aplicabilitatea; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabilă.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, aceasta înseamnă ca ea trebuie să fie una importantă, esenţială şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă acţiunea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea fondului litigiului, prin statuarea neechivocă asupra raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă se poate constata că întrebarea adresată de către Curtea de Apel Piteşti respectă aceste exigenţe, ea punând în discuţie înţelesul şi limitele de aplicare ale uneia dintre ipotezele conţinute în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă. Dificultatea problemei de drept rezultă din faptul că aceste dispoziţii legale nu precizează într-o manieră lipsită de orice echivoc care sunt limitele de verificare recunoscute instanţei de recurs, existând, din acest motiv, divergenţe în interpretarea textului legal.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, în condiţiile în care aceasta, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

La stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită trebuie plecat de la următoarele premise: – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile, de prevenire a practicii judiciare neunitare; – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare „a posteriori”, respectiv recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a acumulat o suficientă jurisprudenţă, unitară sau neunitară, în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, context în care există interes pentru formularea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. Analiza punctelor de vedere divergente exprimate de instanţe oferă indicii îndeajuns de caracterizate în sensul posibilităţii apariţiei unei practici neunitare în problema de drept disputată.

Prin urmare, condiţia noutăţii se verifică, iar necesitatea interpretării normelor de drept în discuţie, prin intervenţia instanţei supreme, devine pregnantă şi de actualitate.

Totodată, se constată că asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile, astfel cum s-a arătat deja mai sus.

Faţă de cele ce precedă, se reţine că sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât, în exercitarea rolului constituţional ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti (control „a priori”), în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. XI.2. Asupra fondului sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, cuprinse în reglementarea dedicată căii extraordinare de atac a recursului, casarea unei hotărâri se poate cere „dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”.

Se poate observa că acest motiv de casare valorizează principiul continuităţii completului de judecată şi, în relaţie cu el, pe cel al repartizării aleatorii a cauzelor, evocând trei ipoteze: prima, referitoare la situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât acela care făcuse parte din completul de judecată cu ocazia dezbaterii pe fond a procesului; a doua, privitoare la situaţia în care, deşi în urma repartizării aleatorii a cauzei se stabilise un anumit complet de judecată, hotărârea a fost pronunţată de un alt complet decât acela desemnat aleatoriu; a treia, referitoare la situaţia în care cauza fusese repartizată aleatoriu unui anumit complet de judecată, având în componenţa lui anumiţi judecători, însă compunerea completului a fost schimbată pe parcursul judecăţii, unul sau unii dintre judecătorii iniţiali fiind înlocuit (înlocuiţi) cu încălcarea legii, astfel că hotărârea judecătorească a ajuns să fie pronunţată de alţi judecători decât aceia care, la momentul repartizării aleatorii, compuneau completul de judecată.

În legătură cu soluţionarea prezentei sesizări, văzând conţinutul întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de instanţa de trimitere, precum şi particularităţile procesului (cu deosebire conţinutul cererii de recurs) în cadrul căruia s-a decis că este oportună declanşarea procedurii de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se impune concluzia că prezintă interes cea de-a treia ipoteză evocată mai sus.

Astfel fiind, dintr-o asemenea perspectivă este necesar a analiza chestiunea de drept în discuţie în relaţie cu reglementarea legală a principiului repartizării aleatorii a cauzelor şi a celui al continuităţii, precum şi cu celelalte elemente de reglementare care, împreună, îngăduie dezlegarea problemei juridice deduse Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă – ca text echivalent, în reperele lui esenţiale, celui conţinut în art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”.

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil pe care normele în discuţie îl evocă, atribuindu-i valenţele unui reper fundamental al judecăţii, trebuie înţeles ca fiind un conceptsinteză, posedând valenţe integratoare, căci el însumează sau trebuie să însumeze o mare parte dintre componentele pe care buna administrare a justiţiei le pretinde sau, altfel spus, în absenţa cărora o bună justiţie nu ar putea fi realizată.

Între regulile cu valoare de garanţie a dreptului la un proces echitabil se regăseşte şi principiul – fundamental – al continuităţii, afirmat prin dispoziţiile art. 19 din Codul de procedură civilă: „Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.”

Această idee directoare este reafirmată de legiuitor în cuprinsul art. 214 din Codul de procedură civilă (având denumirea marginală „Continuitatea instanţei”), potrivit căruia: ” (1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.”

Nu doar corecta, ci însăşi deplina înţelegere a principiului continuităţii obligă, în actuala ambianţă normativă, la a observa că acest principiu este afirmat inclusiv prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară (Legea nr. 304/2022), potrivit cărora „Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. De remarcat că precedenta lege a organizării judiciare (Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) conţinea, în art. 11, un text similar, legiuitorul menţinând, în mod consecvent, reglementarea şi în cuprinsul noii legi în materie.

Complementar şi întregitor, art. 58 din Legea nr. 304/2022 prevede, la alin. (1), că: „Repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”, fiind astfel precizată legal modalitatea în care repartizarea aleatorie este realizată, anume în sistem informatizat. Totodată, prin alin. (2) al aceluiaşi articol este reiterat principiul continuităţii, fiind evidenţiate forţa lui imperativă şi caracterul excepţional al derogărilor de la acest principiu: „Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.”

Se poate observa că spre deosebire de Codul de procedură civilă, care evocă şi reglementează numai principiul continuităţii, art. 13 din Legea nr. 304/2022 se referă, în conţinutul său, şi la principiul distribuirii aleatorii a dosarelor. Această manieră de reglementare nu poate fi considerată întâmplătoare: dispunând astfel, legiuitorul recunoaşte puternica legătură dintre cele două principii, interferenţa lor dobândind, între anumite limite şi cu anumite particularităţi, valenţele unei veritabile consubstanţialităţi.

Impunând principiul repartizării aleatorii a dosarelor, legiuitorul a avut în intenţie înlăturarea oricăror forme de control al modului de repartizare a proceselor către completele de judecată, considerând că unul dintre elementele care asigură independenţa şi imparţialitatea instanţei este reprezentat de instituirea repartizării aleatorii în sistem informatizat a cauzelor; aceasta este, aşadar, înţeleasă ca fiind o modalitate de atribuire sustrasă oricăror forme de influenţă subiectivă şi oricăror interese nelegitime, ea având aptitudinea de a contribui la garantarea efectivă a dreptului părţilor la un proces echitabil.

Astfel fiind, rezultă din cele de mai sus că, în mod specific şi sub anumite aspecte, principiul continuităţii instanţei reprezintă complementul natural al regulii repartizării aleatorii a proceselor. Aplicarea conjugată a acestor două reguli, bazată pe fructificarea relaţiei dintre ele, trebuie să însemne că, dacă un proces a fost repartizat unui complet de judecată, acesta, prin judecătorii care îl alcătuiesc, trebuie, în principiu, să procedeze la judecarea cauzei, el fiind acela care va efectua toate actele şi demersurile procesuale care, potrivit legii, cad în sarcina instanţei şi, la final, va pronunţa hotărârea.

Dacă nu s-ar proceda astfel, îngăduindu-se schimbarea nejustificată a componenţei completului pe parcursul judecăţii, regula repartizării aleatorii ar rămâne fără substanţă, deci fără consecinţe reale şi efective în planul asigurării unei justiţii independente şi imparţiale şi, mai mult, ferite de suspiciuni şi neîncredere.

Dintr-o asemenea perspectivă este necesar să fie înţelese dispoziţiile art. 13 şi 58 din Legea nr. 304/2022, precum şi cele ale art. 19 şi 214 din Codul de procedură civilă, situaţiile în care s-ar putea dispune sau ar putea interveni schimbarea componenţei completului de judecată trebuind să rămână excepţionale, adică permise doar pentru motive temeinice (obiective).

Deşi legea nu defineşte şi, în genere, nu oferă elemente care să faciliteze, cu referire la situaţiile în care un judecător desemnat aleatoriu nu ar putea participa la judecată, înţelegerea sintagmelor „pentru motive temeinice”, respectiv „din motive obiective”, nu încape nicio îndoială că trebuie să fie vorba despre situaţii cu adevărat serioase şi justificate, care exclud (sau trebuie să aibă vocaţia de a exclude) orice formă de influenţare nelegitimă a repartizării aleatorii realizate la momentul înregistrării dosarului.

Sub acest aspect, se cuvine menţionat că prin Decizia nr. 644 din 13 decembrie 2022, Curtea Constituţională a statuat că „Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situaţii obiective. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza finală prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti” (paragraful 25).

Caracterul excepţional al situaţiilor în care poate interveni schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată este stabilit şi prin prevederile art. 101 alin. (6) din teza a doua din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, cu modificările ulterioare (Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), potrivit cărora „Schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii”.

În practica judiciară au fost considerate ca motive întemeiate (obiective) în raport cu care este posibilă, din punct de vedere legal, schimbarea componenţei completului de judecată situaţiile în care, spre exemplu, judecătorii s-ar afla în imposibilitate de a lua parte la judecată din cauza bolii, exercitării dreptului la concediu de odihnă, îndeplinirii altor obligaţii profesionale, detaşării, delegării, transferului, suspendării din funcţie, încetării calităţii de judecător sau promovării la o altă instanţă. De asemenea, constituie un motiv de înlocuire a judecătorului iniţial desemnat să judece cauza admiterea unei declaraţii de abţinere sau a unei cereri de recuzare.

Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, „Colegiile de conducere stabilesc compunerea completurilor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completurilor de judecată se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care vor exclude înlocuirea arbitrară a acestora”.

Aceste dispoziţii legale atribuie, aşadar, colegiilor de conducere ale judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel prerogativa de a stabili, la începutul fiecărui an, compunerea completurilor de judecată, punerea lor mai detaliată în aplicare realizându-se prin prevederile art. 17 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Potrivit acestor prevederi, ” Colegiul de conducere îndeplineşte următoarele atribuţii referitoare la problemele generale de conducere a instanţei stabilite prin lege sau regulament: (…) e) stabileşte, la începutul anului, compunerea completurilor de judecată, altele decât cele specializate, la propunerea preşedintelui instanţei, urmărind asigurarea continuităţii acestora (…). f) aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completurilor de judecată, altele decât cele specializate, la propunerea preşedintelui instanţei, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta (…)”.

Mutatis mutandis, dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: potrivit prevederilor art. 19 pct. 2 lit. c) din acest regulament, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „aprobă înfiinţarea completurilor de judecată din cadrul secţiilor, compunerea acestora şi listele de permanenţă corespunzătoare, la propunerea preşedinţilor de secţie”.

Atribuţiile conferite prin lege (şi, subsecvent, prin regulament) colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti, în ce priveşte stabilirea componenţei completurilor de judecată şi reglementarea situaţiilor în care, în mod excepţional, se impune schimbarea membrilor completurilor de judecată, trebuie puse în relaţie cu natura juridică a acestei structuri administrative, precum şi cu statutul ei legal.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, „Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi colegiul de conducere. Colegiul de conducere hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei stabilite de lege în competenţa acestuia”. Corelativ, art. 31 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege menţionează că între atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află şi aceea de a aproba „înfiinţarea completurilor de judecată, compunerea acestora şi listele de permanenţă corespunzătoare (…)”.

Referitor la conducerea celorlalte instanţe judecătoreşti, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 prevede că „În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei (…)”.

Coroborând toate aceste dispoziţii legale, se poate trage concluzia că, în actualul sistem de organizare judiciară, colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti sunt structuri interne ale instanţelor învestite prin lege cu prerogative administrative şi de reglementare care urmăresc în activitatea lor un interes legitim public. Colegiile de conducere posedă, aşadar, competenţă administrativă, fiindu-le conferite prin lege, în regim de putere publică, atribuţii privitoare la organizarea executării şi executarea în concret a legii, în scopul de a asigura buna desfăşurare a activităţii sistemului judiciar.

Întrucât instanţele judecătoreşti sunt, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), autorităţi publice, adică organe de stat care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar colegiile de conducere ale instanţelor reprezintă, după cum s-a arătat deja, structuri de conducere ale acestora, se impune inclusiv concluzia că actele emise de colegiile de conducere în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, pot fi caracterizate ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, după caz, în înţelesul avut în vedere prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din legea evocată.

Având această natură juridică, este necesar a considera şi că, exceptând situaţiile în care, prin norme speciale şi derogatorii, legea ar stabili altfel, legalitatea lor ar putea fi cercetată exclusiv în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ca act normativ ce reprezintă dreptul comun (adică norma generală) al contenciosului administrativ, anume pe calea excepţiei de nelegalitate (sub condiţia ca, în concret, actul administrativ să fie unul cu caracter individual – art. 4 din lege), respectiv pe calea acţiunii judiciare în contencios administrativ (art. 8 din aceeaşi lege).

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate”. Corelativ, art. 8 din aceeaşi lege prevede, la alin. (1), că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale (…)”.

Se poate deci conchide că, în considerarea particularităţilor lor juridice şi a interesului public care le este, în mod obişnuit, asociat, legiuitorul a considerat potrivit să creeze un regim