Decizia nr. 35 din 15 mai 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 513/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul ICCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul ICCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” a. în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condiţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în raport cu prevederile art. 367 din Codul administrativ, sau în condiţiile prevăzute în cuprinsul art. 527 alin. (1) din Codul administrativ?; b. opţiunea legiuitorului de a nu prelua în conţinutul Codului administrativ soluţia legislativă prevăzută în cuprinsul art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 poate fi interpretată în sensul excluderii drepturilor recunoscute de reglementarea anterioară cu privire la remuneraţia cuvenită salariatului pe durata suspendării?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi punctul de vedere din partea reclamantei.

Preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea de la 8 decembrie 2022, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 513/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 52 alin. (1) ” Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: […] b) 1 în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; […] 1 Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.”

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în prezent abrogată, denumită în continuare Legea nr. 188/1999 Art. 86 alin. (3) „Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul administrativ ” Art. 367 – Dispoziţii privind completarea cu alte categorii de norme Dispoziţiile prezentei părţi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz. […] Art. 512 – Suspendarea raporturilor de serviciu. Tipuri de suspendare (1) Suspendarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici poate interveni de drept, la iniţiativa funcţionarului public sau prin acordul părţilor. Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu şi suspendarea raporturilor de serviciu la iniţiativa funcţionarului public se constată prin act administrativ, iar suspendarea prin acordul părţilor se aprobă prin act administrativ de către persoana care are competenţa de numire, la cererea funcţionarului public, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 528 şi art. 531. (2) Suspendarea raportului de serviciu are ca efecte juridice suspendarea prestării muncii de către funcţionarul public şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către autoritatea sau instituţia publică. (3) Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză. […] Art. 513 – Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu (1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: […] l) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 465 lit. h); […] Art. 527 – Anularea actului administrativ de încetare a raportului de serviciu (1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu diferenţa între veniturile obţinute în perioada respectivă şi cuantumul salariilor indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. (2) La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută, dacă aceasta mai există în statul de funcţii al autorităţii sau instituţiei publice, sau, în cazul în care funcţia publică deţinută nu mai există, într-o funcţie publică echivalentă. (3) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, perioada de timp dintre data încetării raportului de serviciu al funcţionarului public şi data reintegrării efective în funcţia publică constituie vechime în muncă, vechime în specialitate, precum şi vechime în grad profesional, potrivit legii. […] Art. 622. – (1) Funcţionarilor publici ale căror raporturi de serviciu sunt suspendate în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la data intrării în vigoare a prezentului cod li se aplică dispoziţiile legale în vigoare la data suspendării acestora.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei B la plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsită pe perioada suspendării din funcţie (14 mai 2020-10 decembrie 2021), anume drepturile salariale nete, sporurile, indemnizaţia de concediu, contravaloarea tichetelor de vacanţă/cadou şi alte beneficii, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, de la data la care aceste drepturi trebuiau achitate şi până la achitarea efectivă; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu diferenţa dintre veniturile obţinute de către reclamantă în perioada 4 mai 2020-10 decembrie 2021 şi cuantumul salariilor indexate şi recalculate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, în cadrul pârâtei, dacă nu ar fi intervenit suspendarea sa din funcţie şi obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 30.000 de euro.

Tribunalul Sălaj – Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 787 din 20 mai 2022, a admis, în parte, acţiunea introductivă şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma netă de 122.429 de lei, reprezentând despăgubiri echivalente cu drepturile salariale cuvenite şi neîncasate pe perioada suspendării de drept a raporturilor de serviciu (14 mai 2020- 9 decembrie 2021), actualizate în raport cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, precum şi dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărei tranşe lunare şi până la data plăţii efective. A respins, în rest, pretenţiile reclamantei.

În motivare, s-a reţinut că reclamanta a deţinut funcţia de director executiv adjunct în cadrul B. Prin Ordinul nr. 576 din 4 mai 2020, emis de Ministerul Sănătăţii, reclamanta a fost suspendată din funcţia publică de conducere deţinută, începând cu 4 mai 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 164 din 26 mai 2021, Judecătoria Zalău a dispus achitarea reclamantei pentru infracţiunea de fals intelectual, hotărârea judecătorească rămânând definitivă la 25 noiembrie 2021, prin Decizia penală nr. 1.480A a Tribunalului Cluj.

Ca urmare a hotărârii de achitare, reclamanta a formulat o cerere adresată pârâtei B, prin care a solicitat reluarea activităţii şi repunerea în funcţia publică deţinută anterior suspendării raportului de serviciu, precum şi plata tuturor drepturilor băneşti din perioada 14 mai 2020-10 decembrie 2021, sume de bani actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Prin Dispoziţia nr. 138 din 9 decembrie 2020, emisă de directorul executiv al lui B, s-a dispus încetarea suspendării de drept a raportului de serviciu, începând cu 10 decembrie 2021, şi reluarea activităţii reclamantei în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct sănătate publică al pârâtei B, începând cu aceeaşi dată, în temeiul art. 512 alin. (2), art. 512 alin. (8), art. 473 şi art. 528 din Codul administrativ, însă nu s-a procedat şi la achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.

Pârâta B, prin Adresa nr. 1.075 din 9 decembrie 2021, a comunicat reclamantei faptul că nu este îndreptăţită să beneficieze de drepturile salariale pe perioada în care a fost suspendată de drept, întrucât în Codul administrativ nu este reglementată achitarea drepturilor salariale sau a altor drepturi aferente perioadei în care funcţionarul public a avut raportul de serviciu suspendat în temeiul art. 513 alin. (1) lit. l) din acelaşi cod, astfel că nu există o normă legală de acordare a acestora la reluarea raportului de serviciu al funcţionarului public, aşa cum exista în vechea reglementare, anume dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999. În plus, pe perioada suspendării, reclamanta a obţinut venituri.

Instanţa a considerat că este real că, spre deosebire de Legea nr. 188/1999, Codul administrativ nu mai prevede că, la reluarea activităţii, funcţionarului public i se plătesc drepturile salariale de care ar fi beneficiat dacă nu intervenea suspendarea, însă nici nu prevede o interdicţie în acest sens. De asemenea, din ansamblul reglementării nu rezultă că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul muncii ar fi incompatibile cu prevederile Codului administrativ relativ la statutul funcţionarilor publici, în special cu cele ce reglementează suspendarea raporturilor de serviciu. Ca atare, s-a constatat că acestea sunt aplicabile în speţă, potrivit art. 367 din Codul administrativ, şi îl îndreptăţesc pe funcţionarul public să beneficieze de drepturile salariale aferente perioadei de suspendare a raportului de serviciu în situaţia în care vinovăţia acestuia nu a fost dovedită; în dosarul penal care o vizează pe reclamantă s-a pronunţat o soluţie definitivă favorabilă, de achitare.

Totodată, legea nu condiţionează plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei, în perioada suspendării raporturilor de serviciu, de absenţa obţinerii de către aceasta a unor venituri, de natură salarială ori de altă natură, indiferent de plătitorul acestor venituri – autoritatea publică angajatoare, altă autoritate publică, societate comercială etc. – şi nici de neexercitarea de către o altă persoană a atribuţiilor ce reveneau, în mod normal, funcţionarului public ale cărui raporturi de serviciu au fost suspendate.

Împotriva acestei sentinţe atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs, iar, în cadrul soluţionării acestora, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări şi suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 520 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519. (…) Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Cluj este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de recurs, într-un litigiu având natura juridică a contenciosului administrativ-fiscal, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 554/2004, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai recursului conform art. 20 din Legea nr. 554/2004, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Curţii de Apel Cluj, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, faţă de obiectul cauzei, de stabilirea cadrului legal care ar justifica acordarea drepturilor solicitate de reclamantă, aferente perioadei de suspendare, respectiv art. 52 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu art. 367 din Codul administrativ, art. 512 alin. (2) din Codul administrativ sau art. 527 alin. (1) din Codul administrativ, depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema de drept enunţată este nouă, întrucât, în urma cercetărilor din oficiu efectuate în acest sens, nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost dezlegată jurisprudenţial ulterior momentului în care dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 au fost abrogate, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a arătat că, în condiţiile în care legiuitorul, la momentul adoptării Codului administrativ, nu a reglementat, în mod expres, existenţa/inexistenţa dreptului la acordarea unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care funcţionarul public a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie, pentru soluţionarea acestei probleme de drept trebuie avute în vedere modul în care a evoluat legislaţia în domeniu, precum şi existenţa unor dispoziţii legale care ar putea avea aplicabilitate, ca urmare a faptului că reglementează o situaţie similară celei din prezenta cauză, dacă este analizată din perspectiva dreptului la despăgubiri pentru perioada în care funcţionarul public a avut raportul de serviciu suspendat.

Raportat la dispoziţiile legale incidente, anume art. 367, art. 512 alin. (1) şi (2), art. 513 alin. (1) lit. l), art. 527 alin. (1) şi art. 622 din Codul administrativ, art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi art. 52 alin. (2) din Codul muncii, o posibilă interpretare a acestora ar fi în sensul că nu se mai acordă despăgubiri funcţionarilor publici al căror raport de serviciu a fost suspendat de drept. O astfel de interpretare ar putea reieşi din dispoziţiile art. 512 alin. (2) din Codul administrativ, care prevăd că suspendarea raportului de serviciu are ca efecte juridice suspendarea prestării muncii de către funcţionarul public şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către autoritatea sau instituţia publică.

Acest mod de interpretare ar putea fi fundamentat şi pe faptul că legiuitorul a abrogat art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care reglementa situaţia în care s-a dispus achitarea funcţionarului public cu privire la care a fost dispusă măsura suspendării raportului de serviciu, fără a cuprinde dispoziţii similare în noul act normativ, precum şi pe art. 622 din Codul administrativ, potrivit căruia prevederile Legii nr. 188/1999 se aplică funcţionarilor publici ale căror raporturi de serviciu sunt suspendate în temeiul acestei legi, astfel că, de la momentul intrării în vigoare a noului act normativ, care nu mai prevede acordarea de despăgubiri în cazul suspendării raportului de serviciu, dreptul la despăgubiri pentru această situaţie nu ar mai fi recunoscut funcţionarului public.

O altă interpretare ar putea fi cea invocată de reclamantă, anume aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, ca fiind norma generală în materie, aplicabilă în condiţiile în care norma specială, respectiv Codul administrativ, nu conţine prevederi care să reglementeze această situaţie juridică.

În ceea ce priveşte această interpretare, instanţa de sesizare a constatat că situaţia vizată de art. 52 din Codul muncii reglementează suspendarea contractului de muncă din iniţiativa angajatorului, şi nu suspendarea de drept a contractului de muncă, precum cea reglementată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ. Prin urmare, chiar dacă art. 367 din Codul administrativ prevede că dispoziţiile prezentei părţi se completează cu cele din legislaţia muncii, se pune problema existenţei aceleiaşi situaţii de fapt care să justifice aplicarea aceloraşi texte de lege.

O altă posibilă interpretare ar putea fi aceea de a da eficienţă dispoziţiilor art. 527 alin. (1) din Codul administrativ, ce reglementează situaţia în care raportul de serviciu al funcţionarului public a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, iar actul de încetare a fost anulat de instanţa de judecată, recunoscând dreptul funcţionarului public la plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu diferenţa între veniturile obţinute în perioada respectivă şi cuantumul salariilor indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

Deşi raţiunea acordării de despăgubiri pare să fie aceeaşi, respectiv faptul că funcţionarul public nu a beneficiat de drepturile cuvenite din cauza unei situaţii care s-a dovedit a nu-i fi imputabilă, textul art. 527 alin. (1) din Codul administrativ vizează situaţia în care raportul de serviciu al funcţionarului public a încetat, şi nu cea a suspendării raportului de serviciu.

Ca atare, s-a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamanta a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 52 din Codul Muncii, raportat la art. 367 din Codul administrativ, apreciind că nu există nicio raţiune pentru care o persoană ce are încheiat un contract individual de muncă să nu beneficieze de toate drepturile salariale avute anterior suspendării, doar pentru că această chestiune nu este expres reglementată de Codul administrativ; tocmai pentru aceste motive, trebuie aplicate dispoziţiile din Codul muncii care prevăd expres situaţia suspendării unui raport de muncă.

Pârâta a considerat că legiuitorul a dorit abrogarea prevederilor legale care confereau dreptul la despăgubirile solicitate de reclamantă, iar faptul că nu se regăsesc şi în cuprinsul noilor reglementări prevăzute de Codul administrativ conduce la ideea că intenţia legiuitorului a fost ca acestea să nu mai producă efecte de la data intrării în vigoare a Codului administrativ. În cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 52 din Codul muncii, deoarece acestea se referă la suspendarea raportului de serviciu din iniţiativa angajatorului, or, în prezenta cauză, este vorba de o suspendare de drept. Totodată, nu sunt incidente nici prevederile art. 527 alin. (1) din Codul administrativ, întrucât acestea se referă la încetarea raporturilor de muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Pentru perioada (de suspendare) în care dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, norme de drept substanţial, s-au aflat în vigoare, Tribunalul Bacău, prin Sentinţa civilă nr. 456 din 7 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. 532/110/2021, a arătat că acordarea drepturilor salariale aferente acestei perioade de suspendare se realizează în condiţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, conform principiului tempus regit actum, chiar dacă suspendarea încetează ulterior abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

În punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel, pentru perioada de suspendare ulterioară abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, într-o orientare s-a considerat că art. 52 din Codul muncii nu poate fi aplicat în completarea dispoziţiilor Codului administrativ pentru a acorda funcţionarului public un drept nerecunoscut legal faţă de instituţia publică angajatoare. Dispoziţiile Codului administrativ reprezintă, în materia reglementării funcţiei publice şi a funcţionarilor publici, o lege specială, putând fi completată cu prevederile Codului muncii numai în măsura în care acestea nu contravin legii speciale. Or, art. 52 din Codul muncii contravine art. 424 din Codul administrativ, astfel că nu pot fi aplicate în completare.

Tăcerea legiuitorului şi faptul că nu a stabilit, în mod expres, că funcţionarul public nu are dreptul la despăgubiri egale cu salariul pentru perioada suspendării raportului de serviciu trebuie interpretate în spiritul legii, respectiv în sensul suprimării acestui drept pe care funcţionarul public l-a avut anterior, în reglementarea dată prin Legea nr. 188/1999, acest punct de vedere fiind împărtăşit de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Vaslui.

Într-o altă orientare s-a apreciat că, în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condiţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, coroborat cu art. 367 din Codul administrativ.

Astfel, opţiunea legiuitorului de a nu prelua în conţinutul Codului Administrativ soluţia legislativă prevăzută de art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 nu poate fi interpretată în sensul excluderii drepturilor recunoscute de reglementarea anterioară cu privire la remuneraţia cuvenită salariatului pe durata suspendării.

Referitor la dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acestea au fost abrogate la data intrării în vigoare a Codului administrativ.

Prin urmare, în litigiile care au ca obiect acordarea drepturilor salariale funcţionarilor publici, în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, pentru perioada de suspendare din funcţia publică, ce vizează o perioadă de timp ulterioară intrării în vigoare a Codului administrativ, s-a considerat că sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 527 alin. (1) din acest act normativ, conform cărora, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu diferenţa între veniturile obţinute în perioada respectivă şi cuantumul salariilor indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

Totodată, s-a precizat că art. 527 se regăseşte în partea a VI-a a Codului administrativ privind Statutul funcţionarilor publici, prevederi aplicabile personalului contractual din administraţia publică şi evidenţa personalului plătit din fonduri publice.

În consecinţă, s-a considerat că dispoziţiile art. 527 din Codul administrativ se completează cu cele ale art. 52 alin. (2) Codul muncii, în baza art. 367 din Codul administrativ, conform cărora dispoziţiile părţii a VI-a din Codul administrativ se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz.

Chiar dacă art. 527 din Codul administrativ se referă numai la ipoteza încetării raportului de serviciu din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, pentru identitate de raţiune, s-a considerat că funcţionarul public trebuie să beneficieze de acordarea tuturor drepturilor salariale pentru perioada de suspendare din funcţia publică, în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, aceste dispoziţii ale Codului administrativ care privesc un raport de serviciu dintre funcţionarul public şi o autoritate publică completându-se, prin efectul legii, cu dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

Prin urmare, s-a opinat că, în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acordarea drepturilor salariale funcţionarului public pentru perioada de suspendare din funcţia publică, în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, se realizează în raport cu art. 367 din Codul administrativ, în condiţiile dispoziţiilor art. 527 alin. (1) din acelaşi cod, completate cu art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În acest sens s-au exprimat Tribunalul Bacău, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

Curţile de apel Alba Iulia, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara nu au înaintat nicio hotărâre judecătorească şi nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.361/1/2016, şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010 din 15 decembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 7.521/99/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că, drept urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă, constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin Decizia nr. 38 din 18 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 617/1/2020 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 15.101/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în sensul de a se stabili semnificaţia sintagmei de «drepturi salariale», respectiv: – dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii; – în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma «şi celelalte drepturi» din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii se înţelege sau nu şi «vechimea în muncă», «vechimea în specialitate», «vechimea în funcţia publică», «concediul de odihnă».”

La nivelul Curţii Constituţionale prezintă relevanţă Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condiţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în raport cu prevederile art. 367 din Codul administrativ. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În privinţa admisibilităţii sesizării, se constată că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite cumulativ, având în vedere că există o cauză în curs de judecată, pe rolul unei curţi de apel, ce se soluţionează în ultimă instanţă.

De asemenea, chestiunea de drept este veritabilă, susceptibilă să dea naştere la interpretări diferite, şi anume, dacă în contextul abrogării prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi al opţiunii legiuitorului de a nu mai prelua aceste dispoziţii în conţinutul Codului administrativ, mai pot fi acordate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare a raportului de serviciu şi, dacă răspunsul este pozitiv, care sunt prevederile legale aplicabile, cele ale art. 52 alin. (2) din Codul muncii ori cele cuprinse la art. 527 alin. (1) din Codul administrativ.

Este îndeplinită şi condiţia ca de lămurirea chestiunii să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, iar chestiunea este nouă.

Din cuprinsul punctelor de vedere înaintate de instanţele judecătoreşti au fost evidenţiate Sentinţa civilă nr. 456 din 7 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, Decizia nr. 744/R/2022 a Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa civilă nr. 1.465 din 3 noiembrie 2022 a Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 710 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Sentinţa civilă nr. 275 din 19 aprilie 2022 a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, contencios administrativ şi fiscal, dintre acestea fiind definitive trei hotărâri judecătoreşti, astfel că este îndeplinită chestiunea noutăţii, neexistând o jurisprudenţă consistentă, actul normativ reprezentat de Codul administrativ fiind de dată relativ recentă.

Cum deja s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Pe fondul sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează să clarifice: a) dacă în urma încetării suspendării de drept a raportului de serviciu dispus în temeiul prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ funcţionarul beneficiază de plata unei despăgubiri reprezentând salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării; b) dacă răspunsul este pozitiv la prima întrebare, acordarea drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi se realizează în condiţiile dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii sau în condiţiile prevederilor art. 527 alin. (1) din Codul administrativ.

Chestiunile de drept ce urmează să fie dezlegate au aceeaşi situaţie premisă, abrogarea dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi tăcerea Codului administrativ în privinţa plăţii drepturilor salariale funcţionarului public, ca urmare a încetării suspendării din funcţia publică, după achitarea sau încetarea procesului penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, suspendarea de drept a raportului de serviciu intervenea în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din lege, suspendarea de drept fiind dispusă de persoana care are competenţa de numire în funcţia publică, potrivit art. 86 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prevedea că, în situaţia în care instanţa judecătoreasă dispunea achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică înceta, iar funcţionarul public respectiv îşi relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi i se plăteau drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Legea nr. 188/1999 a fost abrogată prin dispoziţiile art. 597 alin. (2) lit. b) din Codul administrativ, suspendarea raportului de serviciu fiind prevăzută în cap. IX secţiunea a 2-a, art. 512 – art. 515 din cod.

Dispoziţiile art. 512 din Codul administrativ prevăd faptul că suspendarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici poate interveni de drept, la iniţiativa funcţionarului public sau prin acordul părţilor, iar la alin. (7) se prevede că reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.

Situaţiile în care se suspendă de drept raportul de serviciu sunt prevăzute de dispoziţiile art. 513 alin. (1) lit. a)-m) din Codul administrativ, cazul ce interesează fiind cel de la lit. l) – trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 465 lit. h).

După cum se poate observa, legiuitorul Codului administrativ a preluat cazul de suspendare de drept din Legea nr. 188/1999, însă nu se prevede nicio dispoziţie în afară de cea a reluării activităţii, după încetarea suspendării, care să privească plata drepturilor salariale şi a altor drepturi băneşti către funcţionarul public a cărui suspendare din funcţie nu îi este imputabilă.

Prin urmare, inexistenţa unei norme exprese în sensul arătat nu are semnificaţia voinţei legiuitorului de a nu se mai acorda despăgubiri funcţionarilor publici al căror raport de serviciu a fost suspendat, pentru motive neimputabile, iar prevederile art. 424 alin. (5) din Codul administrativ nu reprezintă un argument pentru a se oferi un răspuns contrar la această chestiune.

Conform dispoziţiilor art. 424 alin. (5) din Codul administrativ, perioada de suspendare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici nu constituie vechime în muncă, în specialitate şi în grad profesional, cu excepţiile prevăzute de lege, textul referindu-se la situaţiile ce nu au făcut obiectul unei acţiuni în justiţie.

Raţiunea pentru care aceste despăgubiri ar trebui acordate şi nu sunt exceptate de legiuitorul Codului administrativ este aceea că funcţionarul public a fost repus în funcţia avută anterior suspendării, ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de achitare sau de încetare a procesului penal; prin urmare, vinovăţia funcţionarului public nu există, repararea prejudiciului urmând să fie integrală, pentru faptul că acesta a fost lipsit pe perioada suspendării de salariu şi de celelalte drepturi băneşti cuvenite.

În situaţia expusă, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare se realizează în condiţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 367 din Codul administrativ, şi nu în condiţiile prevăzute în cuprinsul art. 527 alin. (1) din Codul administrativ.

În argumentarea soluţiei propuse se porneşte de la prevederile art. 367 din Codul administrativ, conform cărora dispoziţiile părţii a VI-a – Statutul funcţionarilor publici – se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz.

Potrivit art. 52 alin. (2) din Codul muncii, salariatului i se plăteşte o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului de muncă.

În cuprinsul Codului administrativ, capitolul IX, secţiunea a 3-a, se enumeră cazurile de încetare a raportului de serviciu, iar prevederile art. 527 intitulate „Anularea actului administrativ de încetare a raportului de serviciu” stipulează că, în situaţia în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, funcţionarul public poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ, precum şi plata unei despăgubiri egale cu diferenţa între veniturile obţinute în perioada respectivă şi cuantumul salariilor indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

După cum se poate observa, dispoziţiile art. 527 din Codul administrativ privesc cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale.

Înseşi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 consideră că legea specială, Codul administrativ, se completează cu normele generale în materie, în speţă normele generale fiind cele prevăzute de Codul muncii, avându-se în vedere că numai prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii reglementează situaţia în care, ulterior suspendării contractului de muncă, drept urmare a trimiterii în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, se constată nevinovăţia salariatului şi că acestuia i se plăteşte o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului de muncă.

Faptul că suspendarea contractului de muncă, în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, are loc din iniţiativa angajatorului nu conduce la o soluţie contrară, deoarece nu interesează că, în cuprinsul normei generale, suspendarea este din iniţiativa angajatorului, iar, în cazul funcţionarului public, aceasta se produce de drept, cât timp premisele şi consecinţele sunt aceleaşi, respectiv dovedirea nevinovăţiei persoanei în cauză şi reluarea activităţii anterioare.

Ca urmare a tăcerii normei speciale în privinţa despăgubirilor, funcţionarului public nu îi poate fi refuzată o cerere de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile legii generale, aceasta fiind în conformitate cu prevederile art. 367 din Codul administrativ şi ale art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În acelaşi sens s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 38 din 18 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 617/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 iulie 2020, la paragraful 102 statuându-se următoarele: ” Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că posibilitatea unei completări cu prevederile din legislaţia muncii a oricăror dispoziţii din Legea nr. 188/1999, deci nu doar ale art. 86 alin. (3) din acest act normativ, la care face referire instanţa de sesizare, este reglementată prin dispoziţiile art. 117 din lege, în care se prevăd şi condiţiile unei astfel de completări, respectiv în urma unei verificări a măsurii în care aceste dispoziţii nu contravin normelor din legislaţia specifică funcţiei publice”.

În legătură cu o posibilă aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 527 alin. (1) din Codul administrativ, se consideră că această teză nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 1 şi 10 din Codul civil.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Codul civil, izvoare ale dreptului civil sunt legea, uzanţele şi principiile generale de drept; în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar, în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Art. 10 din Codul civil interzice analogia în cazul normelor speciale care derogă de la o dispoziţie generală şi care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile.

Coroborând dispoziţiile art. 1 şi 10 din Codul civil se reţine că este permisă analogia, în rândul izvoarelor de drept, numai în măsura în care nu există dispoziţii legale şi nici uzanţe, însă există excepţie de la aplicarea analogiei în privinţa legilor care derogă de la o dispoziţie generală, în ceea ce priveşte legile care restrâng exerciţiul unor drepturi, precum şi în cazul legilor care prevăd sancţiuni civile.

Dispoziţiile art. 527 alin. (1) din Codul administrativ derogă de la dispoziţiile generale identificate anterior, optând pentru plata unei despăgubiri limitate, constând în diferenţa între veniturile obţinute în perioada în care raportul de serviciu a încetat şi cuantumul veniturilor de care ar fi beneficiat funcţionarul public, dacă nu ar fi intervenit încetarea raportului de serviciu.

Întrucât Codul administrativ a reglementat o situaţie strict determinantă, plata despăgubirilor în cazul încetării nelegale a raportului de serviciu, aceasta nu poate fi aplicată prin analogie şi situaţiei ce nu a fost reglementată expres de dispoziţiile aceluiaşi act normativ, dar poate fi soluţionată în conformitate cu prevederile art. 367 din Codul administrativ, prin completarea cu dispoziţiile legislaţiei muncii, norme generale în materie.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se va pronunţa asupra cazului de suspendare de drept prevăzut de dispoziţiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, întrucât această situaţie a făcut obiectul sesizării, se va elimina lit. b) din întrebarea adresată, întrucât răspunsul pentru lit. a) este suficient şi cuprinzător, fără a se preciza expres că noua reglementare (Codul administrativ) nu exclude dreptul funcţionarului de a solicita despăgubiri în condiţiile arătate şi se va preciza norma ce se cere a fi interpretată. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,