Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.128/1/2023, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mureş – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.627/320/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Mureş – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea pronunţată la data de 3 martie 2022 în Dosarul nr. 1.627/320/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Dispoziţiile art. 138 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 25, art. 26, art. 220 alin. (10) şi art. 215 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care este atrasă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul legii insolvenţei, în pasiv fiind cuprinse atât creanţe fiscale, cât şi creanţe nefiscale, termenul privind prescripţia executării silite este cel prevăzut de Codul de procedură civilă pentru creanţa nefiscală şi cel prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru creanţa fiscală sau se aplică un singur termen pentru întregul pasiv? În interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, se poate considera că regimul juridic al creanţei fiscale în privinţa termenului de prescripţie a executării silite este modificat atunci când se angajează răspunderea în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar nu în temeiul art. 25-26 din Codul de procedură fiscală? În interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, se poate considera că prin angajarea răspunderii civile delictuale în procedura insolvenţei şi obţinerea unui nou titlu executoriu executarea silită care este efectuată de organul fiscal trebuie să se raporteze la termenul privind prescripţia dreptului de a solicita executarea silită de 3 ani?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 aprilie 2023 cu nr. 1.128/1/2023. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2006) Art. 138. – (1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. (…)” Art. 139. – „Acţiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.”

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală) Art. 25. – Răspunderea solidară (1) Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane: a) asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale, pentru obligaţiile fiscale datorate de acestea, în condiţiile prevăzute la art. 20, alături de reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă; b) terţii popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14), (18), (20) şi (21), în limita sumelor sustrase indisponibilizării; c) reprezentantul legal al contribuabilului care, cu reacredinţă, declară băncii, potrivit art. 236 alin. (14) lit. a), că nu deţine alte disponibilităţi băneşti; d) emitentul scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie ori instituţia care a confirmat scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie potrivit art. 211 lit. b), în cazul în care nu a virat, potrivit legii, sumele de bani în conturile de venituri bugetare la solicitarea organului fiscal. Dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) din Codul civil rămân aplicabile. (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea; b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu reacredinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; e) administratorii sau orice alte persoane care, cu reacredinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului. (2 1 ) Pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii. (3) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului; b) are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor; c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului. (…)” Art. 26. – Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii (1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod. (…)” Art. 215. – Începerea termenului de prescripţie (1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (…)” Art. 220. – Organele de executare silită (…) (10) În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În situaţia în care atragerea răspunderii priveşte atât creanţe fiscale administrate de organul fiscal central, cât şi creanţe fiscale administrate de organul fiscal local, competenţa aparţine organului fiscal care deţine creanţa fiscală mai mare. În acest caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş – Secţia civilă, contestatorul a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice M., constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi anularea tuturor formelor şi actelor de executare silită emise în dosarul de executare.

Prin Încheierea civilă nr. 3.540 din 27 iulie 2022, Judecătoria Târgu Mureş – Secţia civilă a admis în parte contestaţia la executare şi a constatat că a intervenit prescripţia dreptului intimatului de obţine executarea silită a sumei de 46.437,62 lei, stabilită în favoarea societăţii Banca C, respectiv în sarcina contestatorului, prin Sentinţa civilă nr. 540 din 10 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. 1.573/1.371/2013/a1, rămasă definitivă prin Decizia nr. 235/A din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Judecătoria a anulat în parte executarea silită, în ceea ce priveşte suma menţionată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa menţionată, definitivă, s-a angajat răspunderea pârâţilor X şi Y, în baza art. 138 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 85/2006, şi s-a dispus obligarea acestora, în solidar, să acopere întregul pasiv al debitoarei Z – S.R.L., prin plata sumei de 1.972.909,62 lei, în contul colector.

Potrivit tabelului definitiv al creanţelor, întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în Dosarul nr. 1.573/1.371/2013 al Tribunalului Specializat Mureş, creanţa totală în cuantum de 1.972.909,62 lei este compusă din suma de 1.872.163 lei, reprezentând creanţă garantată stabilită în favoarea intimatului, suma de 46.437,62 lei, reprezentând creanţă garantată stabilită în favoarea Băncii C, respectiv suma de 54.309 lei, reprezentând creanţă bugetară stabilită în favoarea intimatului. În ceea ce priveşte suma de 1.872.163 lei, instanţa a reţinut că este compusă din impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe dividende, împreună cu majorările de întârziere/dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente, astfel cum rezultă din Decizia de impunere nr. F-MS xxx din 2 august 2012.

La data de 20 ianuarie 2022, intimatul a emis Titlul executoriu nr. xxx, pentru suma de 1.972.910 lei, stabilită în baza Sentinţei civile nr. 540 din 10 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 235/A din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, contestatorul fiind somat să o achite.

În acord cu dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, intimatul a procedat la executarea silită a contestatorului, în vederea recuperării sumei de 1.972.910 lei, faţă de împrejurarea că, prin hotărârile judecătoreşti menţionate, s-a atras răspunderea acestuia şi pentru creanţe fiscale. Prin urmare, intimatul nu are calitatea de creditor pentru întreaga creanţă, acesta acţionând în calitate de organ de executare pentru recuperarea sumei totale, în baza art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, urmând să distribuie sumele obţinute prin executare în ordinea de preferinţă stabilită de lege.

Prima instanţă a constatat că hotărârea amintită reprezintă titlu de creanţă fiscală, în sensul dispoziţiilor art. 1 pct. 37 din Codul de procedură fiscală, deoarece în cuprinsul acesteia se individualizează creanţele fiscale, neavând relevanţă că aceste creanţe sunt individualizate împreună cu alte creanţe, nefiscale. De asemenea, instanţa a arătat că intimatul a demarat procedura de executare silită pentru întreaga sumă, deoarece dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală impun o astfel de abordare, nefiind vorba despre o convertire a unui titlu executoriu civil într-un titlu executoriu fiscal. Chiar şi dacă s-ar accepta teza convertirii, nu se poate susţine că aceasta a fost realizată de către intimat, ci de către legiuitor, prin intermediul reglementării din art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală.

Instanţa a considerat că, dacă s-ar admite susţinerea contestatorului potrivit căreia sentinţa amintită reprezintă titlu executoriu în temeiul art. 633 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu ar putea fi urmată procedura de executare silită prevăzută de Codul de procedură fiscală, dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală nu ar mai produce efecte, încălcându-se astfel principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice.

În concluzie, raportat la natura creanţelor ce compun debitul, trebuie clarificat dacă sintagma „executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor prezentului cod”, folosită de către legiuitor în cuprinsul art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, impune transformarea naturii tuturor creanţelor urmărite, cu finalitatea reţinerii naturii de creanţă fiscală în privinţa tuturor creanţelor stabilite în sarcina membrilor organelor de conducere. În aprecierea instanţei, răspunsul a fost negativ, astfel că nu toate creanţele dobândesc natura de creanţă fiscală, iar sintagma indicată anterior se referă doar la procedura de urmat.

Cu toate acestea, având în vedere că executarea silită, pentru toate creanţele cuprinse în sentinţă, trebuie să se desfăşoare conform Codului de procedură fiscală, prin derogare de la normele de drept comun, devin aplicabile dispoziţiile art. 226 din Codul de procedură fiscală care, printre altele, impun emiterea unui titlu executoriu.

În ceea ce priveşte natura creanţelor de 1.872.163 lei şi 54.309 lei, stabilite în favoarea intimatului, instanţa a reţinut că acestea sunt creanţe fiscale, deoarece sumele reprezintă impozite, taxe şi contribuţii sociale, potrivit menţiunilor din tabelul definitiv al creanţelor.

Instanţa a analizat prescripţia executării silite în funcţie de natura creanţelor ce compun debitul de 1.972.910 lei. În aprecierea instanţei, creanţa de 46.437,62 lei, stabilită în favoarea Băncii C, pusă în executare de organul fiscal, în temeiul titlului de creanţă reprezentat de sentinţa amintită, nu îşi schimbă natura prin faptul că punerea sa în executare se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală. Natura unei creanţe este dată de natura raportului juridic din care izvorăşte şi nu poate suferi ulterior vreo modificare sub acest aspect, indiferent de modalitatea în care este pusă în executare, de organul care o execută sau de procedura de executare urmată, toate acestea având implicaţii strict în ceea ce priveşte actele de executare.

Aşadar, prescripţia va fi analizată fie prin raportare la dispoziţiile art. 706 din Codul de procedură civilă, fie prin raportare la dispoziţiile art. 215 din Codul de procedură fiscală, în funcţia de natura creanţei, fiscală sau nefiscală.

Instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte suma de 46.437,62 lei, reprezentând creanţă garantată stabilită în favoarea Băncii C, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită de 3 ani a început să curgă la data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 540 din 10 iunie 2016, respectiv la data de 25 aprilie 2017. La momentul demarării executării silite ce face obiectul prezentului dosar, 20 ianuarie 2022, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit, astfel încât dreptul de a se obţine executarea silită pentru această creanţă era prescris.

Instanţa a înlăturat apărările intimatului în sensul incidenţei termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 215 din Codul de procedură fiscală şi în ceea ce priveşte această creanţă, deoarece, deşi este dată în competenţa specială a organelor de executare fiscală prin art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, izvorăşte dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, din răspunderea patrimonială a contestatorului reţinută în sentinţa amintită, iar nu dintr-un raport fiscal.

Referitor la sumele de 1.872.163 lei, reprezentând creanţă fiscală garantată, şi 54.309 lei, reprezentând creanţă bugetară (creanţă fiscală în sensul legislaţiei fiscale), stabilite în favoarea intimatului, termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 215 din Codul de procedură fiscală a început să curgă în data de 1 ianuarie 2018. Prin urmare, executarea silită a fost demarată în termenul de 5 ani prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părţile.

Contestatorul a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, admiterea contestaţiei la executare şi constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, în sensul aplicării termenului de prescripţie de 3 ani tuturor sumelor ce fac obiectul executării silite.

Intimatul a considerat că sunt incidente prevederile legale speciale ale Codului de procedură fiscală, care instituie un singur termen de prescripţie de 5 ani pentru începerea executării silite asupra întregii creanţe.

La termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2023, tribunalul a pus în discuţia părţilor prezente aspectele legate de oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin Încheierea de şedinţă din 3 martie 2023 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin raportare la întrebările formulate, a apreciat că este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept.

Problema de drept a fost ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Mureş – Secţia civilă, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, fiind vorba despre un apel promovat împotriva unei hotărâri pronunţate cu privire la o contestaţie la executare.

Totodată, chestiunea de drept este esenţială, în sensul că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acesteia, urmând a se stabili dacă este aplicabil termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani, termenul de prescripţie a executării silite de 5 ani sau ambele termene, în funcţie de natura creanţelor executate.

Chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-contestator şi-a exprimat punctul de vedere prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 10 februarie 2023, învederând că raportul de drept fiscal este definit şi reglementat de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, fiind eminamente un raport de drept public, cu izvorul originar în art. 56 din Constituţia României.

Art. 25-26 din Codul de procedură fiscală respectă condiţionalităţile constituţionale, precum şi pe cele specifice de drept public, în condiţiile în care: stabilirea răspunderii solidare a persoanelor indicate la art. 25 din Codul de procedură fiscală se face administrativ de către autoritatea competentă; în urma determinării de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) se emite un act administrativ-fiscal – decizie de angajare a răspunderii solidare; persoana vizată de actul administrativ poate contesta acest act în condiţiile art. 52 din Constituţia României şi ale prevederilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), şi Codul de procedură fiscală.

Toate aceste aspecte subliniază natura raportului juridic stabilit în urma procedurii, respectiv raport juridic de drept fiscal, prin care se urmăresc stabilirea, imputarea şi colectarea unei creanţe fiscale. Or, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), prin procedura prevăzută la art. 169 şi următoarele, nu operează în sfera dreptului public. Ca atare, dacă ANAF urmăreşte dobândirea unei creanţe faţă de persoanele indicate la art. 169 din Legea nr. 85/2014, potrivit acestei reglementări, optează implicit să renunţe la procedura reglementată de Codul de procedură fiscală. Efectele produse în cazul unei asemenea opţiuni nu pot fi decât cele reglementate de Legea nr. 85/2014. Nu poate fi agreată crearea unei legi terţe prin combinarea prevederilor celor două reglementări, plasând ca numitor comun creditorul ANAF.

Trebuie făcută distincţie între normele de drept material şi cele de procedură. Raportul juridic născut în urma angajării răspunderii solidare în condiţiile Legii nr. 85/2014 este un raport juridic de drept civil, însă procedura execuţională pentru urmărirea creanţei poate fi reglementată de Codul de procedură fiscală. Cu toate acestea, efectele de ordin material trebuie distinse de cele de ordin procedural.

Suplimentar, Legea nr. 85/2014 operează cu noţiunea de creanţe bugetare, creanţe pe care Codul de procedură fiscală le recunoaşte şi le distinge în materia executării de cele fiscale. Art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală vorbeşte despre termenul de prescripţie în materia creanţelor fiscale, nu şi a creanţelor bugetare (art. 1 din Codul de procedură fiscală defineşte distinct creanţa bugetară de cea fiscală – art. 1 pct. 7 şi art. 1 pct. 10). Ca atare, nu se poate extinde, prin interpretare, în materie fiscală, sfera de aplicare a unei prevederi (normă imperativă de ordin public). Din economia reglementărilor Legii nr. 85/2014 rezultă că legiuitorul a înţeles să definească creanţa bugetară şi să o supună unui regim distinct, derogatoriu. În situaţia angajării răspunderii solidare a organelor de conducere ale debitorului, termenul pentru promovarea acţiunii este de 3 ani de la descoperire, indiferent de natura creanţelor. Or, dacă în privinţa acestei acţiuni intervine decăderea în 3 ani, nu se poate identifica un argument pentru a supune ulterior dreptul de a obţine recuperarea creanţelor unui termen de prescripţie de 5 ani, calculat conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

Creditorul nu obţine un nou titlu executoriu, ci dobândeşte un titlu executoriu faţă de un nou debitor. Prescripţia, ca instituţie de drept, este guvernată de natura titlului a cărui executare se cere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 1.627/320/2022 a reţinut că hotărârea judecătorească pusă în executare a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Cu toate că exista posibilitatea pentru creditorul fiscal de a angaja răspunderea solidară a apelantului-contestator în condiţiile art. 25 şi 26 din Codul de procedură fiscală, totuşi această răspundere a fost atrasă în temeiul Legii nr. 85/2006. Din acest motiv, se ridică problema referitoare la termenul de prescripţie a dreptului de a solicita executarea silită în funcţie de procedura urmată în vederea angajării răspunderii solidare.

Instanţa a avut în vedere Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012 (Decizia nr. 6 din 14 mai 2012), prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere, în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

Instanţa de trimitere a apreciat că această decizie în interesul legii îşi menţine actualitatea şi în condiţiile în care executarea silită este realizată în temeiul actualului Cod de procedură fiscală.

Din considerentele cuprinse în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 14 mai 2012 şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 942 din 23 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2018, reiese indirect că natura juridică a creanţei fiscale nu este preschimbată prin angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Tocmai în considerarea creanţei fiscale s-a stabilit că executarea acesteia, chiar şi în cazul în care răspunderea a fost atrasă şi pentru creanţe nefiscale, se realizează potrivit Codului de procedură fiscală, fiind la mijloc un interes general ce decurge din necesitatea protejării creanţelor statului.

Această linie de gândire (legată de executarea potrivit Codului de procedură fiscală) este continuată şi prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 66 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017 (Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017), şi nr. 16 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 mai 2019 (Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019).

Astfel, prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, s-a stabilit că executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale, care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

De asemenea, instanţa a avut în vedere Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, prin care instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale.

Din aceste hotărâri ale instanţei supreme reiese, în principal, că, atunci când este vorba despre executarea silită a unor creanţe bugetare, aceasta se efectuează obligatoriu conform Codului de procedură fiscală. De asemenea, din paragraful 89 al Deciziei nr. 16 din 8 aprilie 2019 rezultă că regimul juridic este cel de drept comun, chiar dacă au dobândit natura unor creanţe bugetare, mai puţin aspectele legate de recuperarea pe calea executării silite.

Se reţine în continuare că, potrivit art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, creanţa fiscală principală este definită ca dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar potrivit art. 1 pct. 8 din aceeaşi lege, creanţa bugetară principală este reprezentată de dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat.

Conform art. 226 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor aceluiaşi cod de către organul de executare silită competent; alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală prevede că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Din textele de lege menţionate rezultă că, pentru creanţele fiscale, organul de executare este abilitat a emite titlul executoriu în baza titlului de creanţă fiscală care constată şi creanţa principală şi accesoriile, putând doar să actualizeze accesoriile stabilite de autoritatea fiscală competentă.

Pentru creanţele bugetare, titluri executorii sunt şi alte înscrisuri care au acest caracter conform legii, hotărârile judecătoreşti pronunţate în reglarea unor raporturi juridice de drept civil putând reprezenta astfel de înscrisuri la care textul face trimitere.

Or, în cauza de faţă, răspunderea solidară a debitorului a fost angajată pentru creanţe fiscale (impozit pe profit, TVA, impozit pe dividende), şi nu pentru creanţe derivate din raporturi juridice contractuale, cu precizarea că pentru aceste creanţe au fost emise titluri de creanţă conform legii.

Luând în considerare că finalitatea celor două proceduri de angajare a răspunderii (cea prevăzută de Legea nr. 85/2006 şi cea prevăzută de Codul de procedură fiscală) este identică, instanţa de trimitere a opinat că nu se poate ajunge la preschimbarea naturii juridice a creanţei, inclusiv în privinţa regimului de executare, în lipsa unei prevederi legale exprese. Prin angajarea răspunderii civile a persoanelor responsabile, acestea devin debitori ai obligaţiei fiscale, executarea urmând a se realiza în condiţiile Codului de procedură fiscală, fiind aplicabil termenul de prescripţie a executării silite de 5 ani.

În privinţa acestor persoane, organul fiscal, după emiterea titlurilor de creanţă pentru debitor, are posibilitatea angajării răspunderii lor solidare în temeiul art. 25 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, decizia emisă reprezentând titlu executoriu potrivit art. 26 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.

Aceeaşi funcţie este îndeplinită de hotărârea judecătorească, în lipsa deciziei de angajare a răspunderii solidare, în privinţa creanţelor fiscale. Faptul că sub aspect procedural sunt prevăzute condiţii diferite nu reprezintă un argument veritabil pentru a considera că o creanţă fiscală se metamorfozează într-o creanţă nefiscală. Dacă ar fi fost aşa, atunci nu ar mai fi avut niciun sens ca executarea silită să se realizeze în condiţiile Codului de procedură fiscală, iar legiuitorul ar fi stabilit ca executarea să se realizeze în condiţiile dreptului comun.

Altfel nu s-ar explica dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, care prevăd expres că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ce reflectă mai multe posibile interpretări ale problemei de drept în discuţie.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile legale vizate de sesizare trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care este atrasă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă în temeiul legii insolvenţei, în pasiv fiind cuprinse atât creanţe fiscale, cât şi creanţe nefiscale, ar trebui să se aplice un singur termen pentru întregul pasiv, şi anume cel prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru creanţa fiscală. În opinia judecătorilor ce au îmbrăţişat acest punct de vedere, prin angajarea răspunderii civile a persoanelor responsabile, acestea devin debitoare ale obligaţiei fiscale, executarea urmând a se realiza în condiţiile Codului de procedură fiscală, fiind aplicabil termenul de prescripţie a executării silite de 5 ani.

În acest sens au opinat Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, o parte a judecătorilor Tribunalului Bucureşti şi Tribunalului Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă şi Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

S-a apreciat şi că dispoziţiile legale vizate de sesizare trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care este atrasă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă în temeiul legii insolvenţei, în pasiv fiind cuprinse atât creanţe fiscale, cât şi creanţe nefiscale, se aplică un singur termen de prescripţie pentru întregul pasiv, termenul fiind diferit în raport cu creditorul care pune în executare hotărârea şi cu regulile aplicabile executării, cele prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv Codul de procedură fiscală (Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă).

Într-o altă opinie s-a susţinut că, în situaţia vizată de sesizare, termenul privind prescripţia executării silite este cel prevăzut de Codul de procedură civilă pentru creanţa nefiscală şi cel prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru creanţa fiscală. Regimul juridic al creanţei fiscale, în privinţa termenului de prescripţie a executării silite, nu se modifică atunci când se angajează răspunderea, în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, o parte a judecătorilor Tribunalului Bucureşti şi Tribunalului Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Botoşani).

În fine, unele instanţe au apreciat că executarea silită a creanţelor incluse în pasivul societăţii în insolvenţă, indiferent de natura lor civilă sau fiscală, este supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Codul de procedură civilă, având în vedere natura titlului executoriu prin intermediul căruia se stabileşte răspunderea personală a reprezentantului legal al persoanei juridice, respectiv o hotărâre judecătorească. Astfel, s-a opinat că, prin noul titlu executoriu reprezentat de sentinţa judecătorului-sindic, pronunţată în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006, se stabileşte un raport juridic distinct, de natură civilă, obligaţiile stabilite în sarcina persoanelor cărora le este imputabilă intrarea în insolvenţă urmând a fi executate silit potrivit procedurii de drept comun, reprezentate de Codul de procedură civilă. În consecinţă, termenul de prescripţie a executării silite la care se vor raporta organele fiscale în vederea recuperării creanţelor pentru care se stabileşte răspunderea civilă delictuală a persoanelor identificate la art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cel de drept comun în materia obligaţiilor civile, respectiv termenul de 3 ani.

În acest sens şi-au exprimat opinia o parte a judecătorilor Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 138 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 85/2006, însă asupra altor aspecte decât cele care interesează în prezenta sesizare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori, propunând reformularea întrebărilor instanţei de trimitere, au apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 138 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 85/2006, raportate la prevederile art. 220 alin. (10) şi art. 215 din Codul de procedură fiscală, în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, în pasivul debitorului insolvent fiind cuprinse şi creanţe fiscale, termenul de prescripţie a executării silite este cel de 3 ani prevăzut de Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prima condiţie formală prevăzută de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a apelului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentinţe civile pronunţate în materia contestaţiei la executare. În această materie, tribunalul judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) teza întâi şi ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia cauza care face obiectul judecăţii trebuie să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului. Tribunalul Mureş – Secţia civilă este legal învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Judecătoria Târgu Mureş – Secţia civilă în materia contestaţiei la executare, faţă de prevederile art. 95 pct. 2 şi art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

Din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară pentru promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

Chestiunea de drept care formează obiectul sesizării implică o problemă de drept material, şi anume tipul de răspundere care se angajează în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, şi o instituţie de drept procesual civil, şi anume prescripţia dreptului de a solicita executarea silită.

Cu titlu preliminar, este de menţionat că legătura necesară între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată nu există în privinţa dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Codul de procedură fiscală, indicate în încheierea de sesizare, întrucât, în speţă, răspunderea contestatorului nu a fost angajată în temeiul acestor norme, ci în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Se constată că instanţa de trimitere nu a explicat în ce mod interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 25 şi 26 din Codul de procedură fiscală (separat sau în coroborare cu textele din materia insolvenţei) au aptitudinea de a determina soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

De altfel, din încheierea de sesizare se remarcă exclusiv faptul că aceste prevederi legale au fost invocate ca o modalitate de a face un paralelism legislativ între cele două proceduri (de atragere a răspunderii conform legii insolvenţei şi de atragere a răspunderii solidare conform legislaţiei fiscale), în ideea că al doilea tip de răspundere ar putea urma ca o consecinţă firească cu privire la persoanele a căror răspundere a fost atrasă în temeiul textului special din legea insolvenţei; or, această împrejurare nu este în măsură să demonstreze nici măcar la nivel incipient o suficientă legătură cu soluţionarea cauzei pe fond.

În această situaţie, prealabil analizei celorlalte condiţii de admisibilitate, se impune reformularea întrebărilor ce fac obiectul sesizării.

În primul rând, faţă de aspectele relevate mai sus, se impune eliminarea referirilor la dispoziţiile legale care nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost formulată sesizarea.

În al doilea rând, se observă că, înainte de a se putea oferi un răspuns întrebării care vizează termenul de prescripţie a executării silite, este necesar a se deter