3ra-190/17 — contestarea actului administrativ, restabilire la lucru

3ra-190/17 — contestarea actului administrativ, restabilire la lucru (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

prima instanță: O. Tănase dosarul nr. 3ra-190/17

instanța de apel: V. Pruteanu, L. Popova, A. Gavrilița

Î N C H E I E R E

01 martie 2017 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Iulia Sîrcu

Judecătorii Sveatoslav Moldovan, Mariana Pitic

examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către

reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul Marian Babără,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată a lui Roman Mînzatu împotriva

Inspectoratului General al Poliției cu privire la contestarea actului administrativ și

restabilire la lucru și la cererea Centrului Național Anticorupție împotriva lui Roman

Mînzatu cu privire la încasarea sumei,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 02 noiembrie 2016, prin care a

fost respins apelul declarat de către Roman Mînzatu și menținută hotărârea

Judecătoriei Centru municipiul Chișinău din 29 martie 2016,

c o n s t a t ă:

La data de 01 iulie 2015, Roman Mînzatu a depus cerere de chemare în judecată

împotriva Inspectoratului General al Poliției cu privire la contestarea actului

administrativ și restabilire la lucru.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că, prin ordinul pârâtului nr. 331ef

din 21 mai 2015 a fost sancționat disciplinar cu concedierea din Poliție, cu achitarea

compensațiilor bănești pentru concediile de odihnă anuale nefolosite și reținerea, după

caz, a costului restant al echipamentului, fiind acuzat de încălcarea prevederilor art.26

alin. (1) lit. b) și c) și ale at. 28 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 320 din 27 decembrie

2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, ale art. 17 lit. e) din Legea

nr. 90 din 25 aprilie 2008 cu privire la prevenirea și combaterea corupției, ale pct. 8

subpct.2), 3) și 11) din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea

Guvernului RM nr. 502 din 09 iulie 2013, ale pct. pct. 13 și 25 lit. a)-d) din Codul de

etică și deontologie al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 481 din

10 mai 2006 și ale pct. pct. 5 și 25 alin. (2) din Instrucțiunile privind modul de primire,

înregistrare, evidență și examinare a sesizărilor și a altor informații referitoare la

infracțiuni, aprobate prin ordinul interdepartamental nr. 121/254/286-0/95 din 18 iulie

1

2008 cu privire la evidența unică a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor

care au săvârșit infracțiuni, manifestate prin neîntreprinderea acțiunilor legate de

constatarea faptei contravenționale și nerealizarea măsurilor de prevenire și de

combatere a corupției devenită cunoscută, acțiuni care au compromis prestigiul

funcției și al autorității, din care face parte.

Menționează că, nu este de acord cu acuzațiile aduse și cu ordinul enunțat, pe

care îi consideră neîntemeiat.

Susține că, la aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul a făcut trimitere la

art.47 alin. (1) lit. k) din Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului,

care prevede că, încetarea serviciului în Poliție, precum și a contractului individual de

muncă al polițistului, poate avea loc pentru încălcarea sistematică a disciplinei de

serviciu sau pentru comiterea unei încălcări grave.

Afirmă că, pe parcursul activității sale în cadrul Poliției, nu a avut careva abateri

disciplinare, iar sancțiunea aplicată este una neîntemeiată și abuzivă.

Relevă că, prin cererea din 17 iunie 2015, înregistrată la Inspectoratul General

al Poliției sub nr. M-1735/15, a solicitat anularea ordinului pârâtului nr. 331ef din 21

mai 2015, însă prin răspunsul nr. 34/2-M-177/15 din 24 iunie 2015 pârâtul l-a

informat că, ordinul menționat se contestă direct în instanța de contencios

administrativ.

Consideră că, prin ordinul menționat i-a fost încălcat un drept fundamental și,

anume, dreptul de a munci.

Solicită anularea ordinului pârâtului nr. 331ef din 21 mai 2015 și restabilirea sa

în funcția de șef al Serviciului investigare fraude economice al Secției investigații

infracțiuni a Inspectoratului de poliție Fălești.

La data de 22 octombrie 2015, Centrul Național Anticorupție a depus cerere de

intervenție principală cu privire la încasarea sumei.

În motivarea acțiunii intervenientul principal a indicat că, în perioada 23

octombrie 2014-08 aprilie 2015, a efectuat testarea integrității profesionale a agenților

publici din cadrul Inspectoratului național de patrulare a Inspectoratului General al

Poliției al Ministerului Afacerilor Interne.

Menționează că, în cadrul testului de integritate profesională, în scopul

asigurării unor probe exacte, care demonstrează faptul admiterii de către agentul

public Roman Mînzatu în activitatea sa a actelor de corupție, acestuia au fost

transmise mijloace bănești în sumă de 2400 lei și ceainic în sumă de 379 lei.

Susține că, conform art. 16 alin. (5) din Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013

privind evaluarea integrității instituționale, agentul public Roman Mînzatu are

obligația de a restitui Centrului Național Anticorupție bunurile primite în cadrul

testării integrității profesionale.

Afirmă că, în pct. 19 din Raportul privind rezultatele negative ale testării

integrității profesionale din 17 aprilie 2015 agentului public Roman Mînzatu a fost

stabilit termenul limită până la data de 08 mai 2015 pentru restituirea mijloacelor

2

bănești, primite în cadrul testului de integritate profesională, însă până în prezent,

mijloacele bănești nu au fost restituite.

Relevă că, nerestituirea de către agentul public Roman Mînzatu a mijloacelor

bănești transmise în cadrul testului de integritate profesională constituie îmbogățirea

fără justă cauză de către acesta, deoarece ultimul, aflându-se în exercițiu atribuțiilor

de serviciu, nu a avut careva temei juridic pentru a primi mijloacele bănești transmise.

Mai relevă că, ordinul Inspectoratului General al Poliției nr. 331ef din 21 mai

2015, care se contestă de către Roman Mînzatu, a fost emis în baza anchetei de

serviciu, inițiată în temeiul Raportului Centrului Național Anticorupție privind

rezultatele negative ale testării integrității profesionale, efectuată în privința agenților

publici din cadrul Inspectoratului național de patrulare al Inspectoratului General al

Poliției.

Solicită admiterea intervenirii Centrului în proces în calitate de intervenient

principal și încasarea de la Roman Mînzatu a mijloacelor bănești în sumă de 2779 lei,

transmise acestuia în cadrul testului de integritate profesională.

Prin încheierea protocolară a Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 09

noiembrie 2015 a fost admisă cererea Centrului Național Anticorupție de intervenire

în calitate de intervenient principal în procesul civil la cererea de chemare în judecată

a lui Roman Mînzatu împotriva Inspectoratului General al Poliției cu privire la

contestarea actului administrativ și a fost atras Centrul Național Anticorupție în

calitate de intervenient principal.

Prin hotărârea Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 29 martie 2016 acțiunea

a fost respinsă ca tardivă. A fost admisă cererea intervenientului principal și a fost

încasată de la Roman Mînzatu în beneficiul Centrului Național Anticorupție suma de

2779 lei.

Prima instanță, respingând acțiunea ca tardivă, și-a argumentat concluzia prin

faptul că, la data de 22 mai 2015, reclamantul a luat cunoștință cu ordinul pârâtului

nr.331ef din 21 mai 2015, iar cererea de chemare în judecată a depus-o la data de 01

iulie 2015, adică peste termenul de prescripție de 30 zile, prevăzut de art. 17 din Legea

contenciosului administrativ, nefiind solicitată repunerea în termen.

Totodată, prima instanță, dispunând admiterea cererii intervenientului

principal, și-a argumentat concluzia prin faptul că, înscrisurile administrate la dosar,

în special textul stenogramei fac dovadă că, în cadrul testului de integritate

profesională, reclamantul a primit valori de 2779 lei, ce constituie mijloace bănești în

sumă de 2400 lei și un ceainic în sumă de 379 lei, iar în corespundere cu art. 16 alin.(5)

din Legea privind testarea integrității profesionale, reclamantul avea obligația să

restituie Centrului Național Anticorupție valorile primite în termenul limită de 08 mai

2015, prevăzut în pct. 19 din Raportul privind rezultatele negative ale testării

integrității profesionale din 17 aprilie 2015, însă acesta nu a restituit valorile primite.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 02 noiembrie 2016 a fost respins apelul

declarat de către reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul Marian Babără și

menținută hotărârea primei instanțe.

3

La data de 05 decembrie 2016, reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul

Marian Babără a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând

admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe și

emiterea unei noi hotărâri cu privire la admiterea acțiunii și respingerea cererii

intervenientului principal.

În motivarea recursului a indicat că, decizia instanței de apel și hotărârea

primei instanțe sunt ilegale și neîntemeiate, deoarece instanțele judecătorești nu au

aplicat legea care trebuia să fie aplicată, au aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată

și au interpretat în mod eronat legea, precum și au apreciat arbitrar probele, fapt ce a

dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Menționează că, din materialele dosarului rezultă că, actul administrativ -

ordinul intimatului nr. 331 ef a fost emis la data de 21 mai 2015, iar la data de 22 mai

2015, i-a fost comunicat recurentului.

Susține că, recurentul a înaintat o cerere prealabilă, la care a primit răspuns la

data de 24 iunie 2015, prin care i-a fost refuzat în admiterea cererii prealabile, motive

din care la data de 01 iulie 2015 (peste 6 zile), a fost depusă cererea de chemare în

judecată.

Afirmă că, prevederile pct. pct. 39 și 53 din Hotărârea Plenului Curții Supreme

de Justiție nr. 10 din 30 octombrie 2009 cu privire la practica aplicării de către

instanțele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legi contenciosului

administrativ prescriu clar că, recurentul era obligat să respecte procedura prealabilă,

fapt ce a și fost executat, pe cînd nici instanța de apel și nici prima instanță nu au ținut

cont de aceste prevederi.

Relevă că, instanțele judecătorești au făcut trimitere la prevederile art. 355 din

Codul muncii, indicând că recurentul urma să se adreseze cu cerere direct în instanța

de judecată, însă au ignorat faptul că norma citată stabilește că această cerere poate fi

înaintată în termen de 3 luni de zile de la data aducerii la cunoștință a actului

(ordinul de concediere).

Mai relevă că, cererea de chemare în judecată a fost depusă peste 01 lună și 08

zile de la data aducerii la cunoștință a actului administrativ (ordinul de concediere),

împrejurări în care se atestă că, aceasta a fost depusă în termenul de 3 luni stabilit

de art. 355 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, la care au făcut referire instanța de apel

și prima instanță.

Invocă că, instanțele judecătorești nu au aplicat în modul corespunzător

prevederile art. 2 din Codul muncii, precum și nu au ținut cont de prevederile art.art.8,

11 alin. (1) și 12 din Codul muncii.

Menționează că, recurentul a avut un termen minim de adresare a unei cereri în

instanța de judecată de 3 luni, termen pe care l-a respectat.

Susține că, materialele cauzei stabilesc cu| certitudine temeinicia și legalitatea

cererii de chemare în judecate înaintată de către Roman Mînzatu, deoarece în privința

acestuia a fost încălcată flagrant procedura de documentare a presupusei încălcări, iar

încălcarea imputată nu a existat în fapt.

4

Afirmă că, descrierea abaterii, ce i se aduce recurentului, cuprinde o vădită

neclaritate și ar consta în faptul că, în perioada efectuării testării integrității

profesionale, aflându-se la serviciu, acesta ar fi acceptat bani și ar fi pretins bunuri.

Relevă că, la baza ordinului contestat nu au fost puse probe certe, care să indice

direct că presupusele acțiuni au fost comise de recurent și, în fapt, acuzațiile aduse lui

sunt bazate pe presupuneri.

Mai relevă că, pretinsa abatere disciplinară nu a avut lor, descrierea acesteia în

raportul Centrului Național Anticorupție fiind evazivă și fără conținut factologic, iar

angajatorul a emis ordinul de concediere fără a constata în concret pretinsa abatere

disciplinară.

Invocă că, raportul Centrului Național Anticorupție se bazează pe procedura de

testare efectuată contrar normelor imperative ale legii și este ilegal, iar pe cale de

consecință, nu poate fi reținut ca dovadă întru confirmarea pretinsei abateri

disciplinare.

Menționează că, din analiza art. 22 din Legea privind testarea integrității

profesionale rezultă că, sancțiunea disciplinară poate fi aplicată în cazul testului

negativ de integritate profesională doar în situația cînd angajatul a fost înștiințat sub

semnătură sau, fiind înștiințat, a refuzat să semneze, însă recurentul nu a fost informat,

sub semnătură, despre posibilitatea testării de integritate profesională și nici nu a

refuzat semnarea unei astfel de înștiințări. Pe cale de consecință, neinformarea lui

despre posibila testare a integrității profesionale conduce la imposibilitatea

sancționării în cazul testului negativ, indiferent dacă este întemeiat sau nu.

Susține că, toate aceste argumente au fost ignorate de către instanțele

judecătorești.

Prin referința depusă la data de 30 ianuarie 2017 Inspectoratul General al

Poliției a solicitat declararea recursului ca inadmisibil sau respingerea recursului și

menținerea deciziei instanței de apel.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau deciziei integrale.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că, recursul a fost declarat în termen, or, din

materialele cauzei nu poate fi stabilită cu certitudine momentul comunicării

recurentului a deciziei contestate pentru a determina respectarea termenului de

declarare a recursului.

Examinând temeiurile recursurilor în raport cu materialele cauzei civile,

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

consideră că, recursul este inadmisibil din următoarele motive.

În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor

de drept procedural.

5

Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat

în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

b) pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare a

procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

Săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de

declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut

duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs consideră

că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în

care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță din

oficiu și în toate cazurile.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4);

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că, recursul declarat de către reprezentantul lui Roman

Mînzatu, avocatul Marian Babără nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432

alin. (2), (3) și (4) CPC.

Prin urmare, argumentele invocate în recurs nu denotă încălcarea esențială sau

aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de

către instanța de apel, respectiv, nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai

asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se numai legalitatea

deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție menționează și faptul că, procedura

6

admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Totodată, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție relevă că, conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate în

cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de

lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de

către reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul Marian Babără, asemenea aspecte

nu se regăsesc.

Astfel, din considerentele menționate, completul Colegiului civil, comercial și

de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera recursul declarat de către reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul

Marian Babără ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 269-270, 431 alin. (2), 433 lit. a), art. 440 alin. (1)

CPC, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție,

d i s p u n e:

Recursul declarat de către reprezentantul lui Roman Mînzatu, avocatul Marian

Babără se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, Iulia Sîrcu

judecătorul

Judecătorii Sveatoslav Moldovan

Mariana Pitic

7