3ra-169/17 — contestarea actului administrativ

3ra-169/17 — contestarea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

prima instanță: I.Maxim

(Judecătoria Centru, mun.Chișinău) dosarul nr. 3ra-169/17

instanța de apel: N.Budăi, E.Fistican, V.Negru

(Curtea de Apel Chișinău)

Î N C H E I E R E

01 martie 2017 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele completului, judecătorul: Svetlana Filincova

Judecătorii: Maria Ghervas, Iurie Bejenaru

examinînd chestiunea admisibilității recursului declarat de Inspectoratul

General al Poliției,

în pricina civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Toma Ion

împotriva Inspectoratului General al Poliției privind încasarea prejudiciului

material cauzat prin neachitarea în termen a indemnizației de concediere,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2016, prin care

a fost respins apelul declarat de Inspectoratul General al Poliției, fiind menținută

hotărîrea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 23 februarie 2016,

c o n s t a t ă:

La data de 27 octombrie 2015 avocatul Andrei Leșanu, în interesele lui Ion

Toma a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului General al

Poliției privind încasarea prejudiciului material cauzat prin neachitarea în termen a

indemnizației de concediere.

În motivarea acțiunii a indicat că, la 05 octombrie 2015 Ion Toma a depus o

cerere prealabilă prin intermediul reprezentantului său în adresa Inspectoratului

General al Poliției, prin care a solicitat că în temeiul art. 166-167 CPC, art. 330

Codul Muncii, art. 20 Cod Fiscal, art. 65 din Legea nr. 320 din 27 decembrie

2012, cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, să fie dispusă

încasarea în beneficiul său din contul IGP al MAI a următoarelor sume: 13 921,99

lei reținută ilegal cu titlu de impozit pe venit și suma de 33 410,20 lei cu titlul de

prejudiciu suportat în legătură cu reținerea din vina angajatorului a plăților în caz

de eliberare.

Concomitent în cererea sa reclamantul a menționat că în cazul nesatisfacerii

cererii sale se va adresa în instanța de judecată pentru încasarea forțată a datoriei.

Indică că, prin scrisoarea nr. 34/5-T-171/15, din 12 octombrie 2015

reclamantul a primit răspuns a cererii prealabile că, recuperarea sumei reținută ca

impozit pe venit nu poate fi admisă din lipsa temeiului legal în acest sens.

În fapt, reclamantul indică că, a fost angajat în bază de contract în cadrul MAI

al RM.

La 20 iunie 2014 de către Șeful IGP al MAI, Ion Bodrug a fost semnat

Ordinul nr. 364 ef cu privire la întreruperea raporturilor de serviciu, rezilierea

contractului individual de muncă.

1

Indică că, conform pct. 4.1 al Ordinului menționat au fost dispuse

următoarele: se încetează serviciul în poliție, precum și contractul individual de

muncă, în corespundere cu Legea cu privire la activitatea poliției și statutul

polițistului nr. 320 din 27.12.2012. Conform art. 47 (1) lit. e) (la împlinirea

vechimii în muncă ce permite dreptul la pensie): 1266 al Căpitanului de poliție

Toma Ion Haralampii (R-016226), inspector principal procedură contravențională

al Serviciului de evidență al Secției supraveghere transport și circulație rutieră a

Direcției de Poliție a Municipiului Chișinău al IGP al MAI, cu dreptul de a primi

pensie pe linia MAI, cu achitarea compensației bănești pentru concediile

neutilizate și a indemnizației unice de concediere în conformitate cu art.65 alin.(2)

a Legii nr. 320 din 27.12.2012, de la 30.06.2014 (720502).

Astfel, la data de 23 iunie 2015, petiționarului i-a fost eliberat un certificat nr.

7158 potrivit căruia indemnizația unică de concediere a fost calculată în sumă de

95457,72 lei, din care 81535,73 lei a fost transferată la card, fiind reținut impozitul

pe venit în mărime de 13921,99 lei.

Nu este de acord reclamantul cu faptul că din indemnizația unică de

concediere în sumă de 95457,72 lei, stabilită la data încetării contractului de

muncă, i-a fost reținut impozitul pe venit în mărime de 13921,99 lei.

Consideră că, acest fapt vine în contradicție cu prevederile art. 20 lit. g) din

Codul Fiscal (Sursele de venit neimpozabile), care erau în vigoare la data semnării

Ordinului nr. 514 ef cu privire la întreruperea raporturilor de serviciu, rezilierea

contractului individual de muncă din 22.08.2014.

Susține că, potrivit art. 20 lit. g) din Codul Fiscal (lit. g) abrogată prin Legea

nr. 71 din 12.04.2015, în vigoare 01.05.2015, în venitul brut nu se includ

indemnizațiile de concediere stabilite conform legislației.

Prin urmare rezultă că, la 20 iunie 2014 data emiterii Ordinului cu privire la

întreruperea raporturilor de muncă, prevederile art. 20 lit. g) din Codul Fiscal erau

în vigoare și, prin urmare, reținerea impozitului de venit din indemnizația unică de

concediere este o acțiune ilegală, contrară normelor legale în vigoare,

Astfel, consideră că este justificată cererea de a solicita restituirea de la IGP în

beneficiul reclamantului a sumei de 13921,99 lei, reținută ilegal cu titlu de impozit

pe venit.

În susținerea poziției referitor la plata prejudiciului, indică prevederile art. 330

alin. (2) Codul Muncii potrivit căruia, în caz de reținere, din vina angajatorului, a

salariului (art. 142), a indemnizației de concediu (art. 117), a plăților în caz de

eliberare (art. 143) sau a altor plăți cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc

suplimentar, pentru fiecare zi de întîrziere, 0,1 la sută din suma neplătită în termen.

Astfel, raporturile de serviciu dintre IGP al MAI și Ion Toma au fost

întrerupte la data de 20.06.2014, odată cu semnarea Ordinului nr. 364 ef cu privire

la întreruperea raporturilor de serviciu, rezilierea contractului individual de muncă,

în timp ce plata indemnizației unice de concediere în sumă de 95457,72 lei a fost

achitată aparent abia la începutul lunii iunie 2015. Mai exact, această sumă a fost

achitată aparent cu o întîrziere de aproximativ peste 11,5 luni sau 350 zile.

Solicită reclamantul suplimentar încasarea prejudiciului de 0,1% din suma de

95457,72 lei, suportat în legătură cu reținerea din vina angajatorului a plăților în

caz de eliberare în jur de 350 zile, echivalent cu suma de 33410,20 lei.

Reclamantul a solicitat să fie dispusă încasarea în beneficiul său din contul

IGP al MAI a sumei de 13921,99 lei reținută ilegal cu titlu de impozit pe venit,

2

suma de 33410,20 lei cu titlu de prejudiciu suportat în legătură cu reținerea din

vina angajatorului a plăților în caz de eliberare și încasarea cheltuielilor de

judecată.

Prin hotărârea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 23 februarie 2016,

acțiune reclamantului a fost admisă parțial.

S-a încasat din contul Inspectoratului General al Poliției al MAI în beneficiul

lui Toma Ion prejudiciul cauzat prin reținerea impozitului pe venit din

indemnizația de concediere în mărime de 13921,99 lei și a cheltuielilor de judecată

în mărime de 3500 lei.

Pretenția lui Ion Toma privind încasarea cu titlu de prejudiciu suportat în

legătură cu reținerea din vina angajatorului a plăților în caz de eliberare în mărime

de 33410, 20 lei s-a respins ca neîntemeiată.

La data de 24 februarie 2016, reprezentantul IGP al MAI, Constanța Oprea a

depus cerere de apel, solicitînd admiterea cererii de apel, casarea hotărîrii primei

instanțe, cu emiterea unei noi hotărîri prin care acțiunea să fie respinsă integral.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2016 s-a respins apelul

declarat de către Inspectoratului General al Poliției, fiind menținută hotărârea

Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 23 februarie 2016.

La adoptarea soluției instanței de apel s-a invocat că, în conformitate cu art.

47 lit. c) a Legii nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutului

polițistului încetarea serviciului în Poliție, precum și a contractului individual de

muncă al polițistului, poate avea loc la împlinirea vechimii în muncă ce permite

dreptul la pensie.

Conform art. 65 alin. 2, lit. d) a Legii sus menționate, în cazul eliberării din

serviciu în legătură cu pensionarea sau din cauza reducerii personalului ori a

lichidării subdiviziunii, polițistului i se acordă o indemnizație unică în

corespundere cu vechimea calendaristică în serviciu în Poliție de la 20 la 25 de ani

în mărime de 14 salarii lunare.

Din considerentul că, prevederile prezentate mai sus nu stabilesc termenul

concret de achitare a indemnizației în legătură cu încetarea serviciului în poliție,

prin prisma primei norme invocate, instanța de apel a conchis că, urmează a fi

aplicate prevederile Codului Muncii.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. 1 lit. a) Codul Muncii,

dacă nu se contestă cuantumul tuturor sumelor ce se cuvin salariatului de la unitate,

efectuarea achitărilor se face în caz de încetare a contractului individual de muncă

cu un salariat care continuă să lucreze pînă în ziua eliberării din serviciu - în ziua

eliberării.

Instanța de apel a reținut că, ordinul de eliberare din funcție a lui Toma Ion a

fost emis la 20 iunie 2014, indemnizația unică prevăzută de art.65 alin.(2) lit.d) din

Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul

polițistului, a fost transferată acestuia (la card) abia în luna iunie 2015 în mărime

de 81535,73 lei. Concomitent, reclamantului i-a fost reținută sub formă de impozit

suma de 13921,99 lei.

Deci, prevederile art.20 lit. g) Cod Fiscal statuează că, pînă la intrarea în

vigoare a Legii nr.71 din 12 aprilie 2015, în venitul brut nu se includ

indemnizațiile de concediere stabilite conform legislației. Potrivit acestei norme,

pînă la 01 mai 2015 indemnizațiile de concediere, la care se referă și indemnizația

3

unică achitată în legătură cu pensionarea, nu se supuneau impozitării. De altfel,

însăși articolul prenotat este intitulat „Sursele de venit neimpozabile”.

Instanța de apel a reiterat faptul că indemnizația unică în legătură cu

pensionarea lui Ion Toma, potrivit art. 143 alin (1) lit. a) Codul Muncii, trebuia să-

i fie achitată acestuia în ziua eliberării sale din funcție, adică la 20 iunie 2014, și că

la această dată guvernau prevederile Codului Fiscal care stipulau neimpozitarea

indemnizațiilor de concediere, îndeminzația respectivă nu urma a fi impozitată,

chiar dacă aceasta a fost achitată cu întârziere, abia în iunie 2015, deoarece în

corespundere cu art.6 alin.(l) Cod Civil, legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea

nu modifică și nici nu suprimă condițiile de constituire a unei situații juridice

constituite anterior, nici condițiile de stingere a unei situații juridice stinse anterior.

De asemenea, legea nouă nu modifică și nu desființează efectele deja produse ale

unei situații juridice stinse sau în curs de realizare.

Prin urmare, instanța de apel a conchis că, prima instanță întemeiat a dispus

încasarea din contul Inspectoratului General al Poliției al MAI în beneficiul lui

Toma Ion prejudiciul cauzat prin reținerea impozitului pe venit din indemnizația

de concediere în mărime de 13921, 99 lei, deoarece cu certitudine s-a stabilit că, la

momentul eliberării de funcție a reclamantului, indemnizația unică în legătură cu

pensionarea constituia un venit neimpozabil.

La 29 decembrie 2016, Inspectoratul General al Poliției a depus recurs împotriva

deciziei instanței de apel, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei instanței

de apel și hotărîrii primei instanțe, cu emiterea unei noi hotărîri de respingere a

acțiunii.

În motivarea recursului se invocă că instanța de apel nu a constatat și elucidat

toate circumstanțele pentru examinarea obiectivă a cauzei, fiind aplicate eronat

normele de drept material.

Se indică în recurs că, în vederea demonstrării faptului nevinovăției

Inspectoratului General al Poliției, se invocă că IGP al MAI are calitatea de

executor de buget, în timp ce ordonator principal de credite în raport cu Ministerul

Finanțelor este Ministerul Afacerilor Interne, motiv pentru care instanța de fond

urma să respingă acțiunea intimatului, dat fiind faptul că evenimentul s-a produs cu

întirziere nu din vina angajatorului IGP al MAI.

La emiterea hotărîrii sus-citate, instanța de fond și cea de apel nu au constatat

și elucidat pe deplin circumstanțele cauzei sub aspectul demonstrării vinovăției

angajatorului - IGP dat fiind faptul că, în conformitate cu rigorile art.9 lit.i) al

Legii nr.320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului,

ministrul afacerilor interne determină direcțiile strategice de activitate a Poliției în

realizarea Programului de activitate al Guvernului, elaborează și promovează

politica statului în activitatea Poliției. La fel, ministrul afacerilor interne are

competența în domeniul activității Poliției, de a propune autorităților abilitate spre

examinare, în mod stabilit, proiectul bugetului anual al Poliției.

De asemenea, indică recurentul că instanța de fond și cea de apel nu a ținut

cont de rigorile pct.3 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la

practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează

obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara

prejudiciul cauzat celeilalte părți” nr.11 din 03.10.2005, potrivit cărora dacă

prejudiciul a fost cauzat în momentul în care raporturile juridice de muncă au

4

încetat în modul stabilit de lege, dispozițiile privind răspunderea materială, potrivit

Codului muncii, devin inaplicabile.

Mai mult ca atît, pentru tragerea la răspundere a angajatorului este necesară

constatarea existenței cumulative a următoarelor elemente:

- să existe fapta ilicită a angajatorului, atunci cînd acesta este persoană fizică

autorizată în modul prevăzut de lege, iar dacă angajatorul este persoană juridică,

fapta ilicită poate să fie săvîrșită de către organele de conducere sau de oricare

dintre salariați în calitate de persoane prepuse;

- salariatul să fi suferit un prejudiciu material și/sau moral în legătură cu

prestarea muncii;

- să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat;

- să existe culpa angajatorului. Aceasta este în mod relativ prezumată,

angajatorul avînd posibilitatea să demonstreze existența unei împrejurări cu

caracter de forță majoră, care nu i se impută, conform normelor legale.

Examinînd temeiurile recursului în raport cu materialele pricinii civile,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat este inadmisibil.

În conformitate cu art.432 CPC, părțile și alți participanți la proces sunt în

drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră

inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la

art.432 alin.(2), (3) și (4) CPC.

Completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către Inspectoratul General al

Poliției, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) și (4)

CPC.

Astfel, analizînd actele cauzei Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ constată că, argumentele recurentei se limitează la situația de

apreciere de către instanțele ierarhic inferioare a circumstanțelor de fapt a cauzei,

iar argumentele invocate în recursul declarat de către Inspectoratul General al

Poliției, în esența lor, sînt similare argumentelor invocate atît în prima instanță cît

și în instanța de apel și sînt expuse asupra circumstanțelor de fapt și nu de drept.

Totodată, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează și faptul că procedura

admisibilității constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) și (4) CPC, fără a se

examina temeinicia lor.

Pe cînd, alte argumente invocate în recurs nu au relevanță, deoarece nu

denotă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei

recurate și urmează a fi respinse, or recursul exercitat conform secțiunii a II-a are

caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural,

verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu și temeinicia în fapt.

Aici, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție reiterează că conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate

în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea

5

de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului

invocat în speță sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra

căror instanța de apel s-a pronunțat în mod corespunzător.

În astfel de circumstanțe, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliției ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție

d i s p u n e :

Recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliției, se consideră

inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii.

Președinte, judecătorul Svetlana Filincova

Judecătorii Maria Ghervas

Iurie Bejenaru

6