Publicat la 5 decembrie 2022 CINCEA SECȚIUNEA C: 1015/22 împotriva Republicii Cehe, introdusă la 15 februarie 2022, comunicată la 14 noiembrie 2022 ÎN LIMITARE, Cererea se referă la agresiunile sexuale pe care recurenta le-a comis din partea unui preot, P.J., între 2002 și 2014, și la ancheta deschisă în acest sens în 2015 și care a dus la o clasificare fără întârziere a cauzei. În prima sa decizie din 15 decembrie 2015 (neatașată cererii), poliția a ajuns la concluzia că acțiunile P.J.n. erau în nici un fel comise, având în vedere în special intensitatea redusă a rezistenței opuse de reclamantă. Această decizie a fost anulată de către instanța de judecată. În cea de-a doua decizie din 10 ianuarie 2017, poliția a considerat că acțiunile P.J.n. nu constituie viol în sensul art. 185 alin. (1) și (2) din Codul penal (Legea nr. 40/2009), întrucât rezistența opusă de reclamantă (incapabilă din cauza trăsăturilor sale de caracter și a latitudinii emoționale de a-și exprima dezacordul verbal sau fizic) nu a fost de o natură și de o intensitate care să-l facă pe P.J. să înțeleagă că este vorba despre o rezistență serioasă. Potrivit poliției, recurenta a preferat să fie supusă unor activități sexuale ale P.J. pentru a nu-și priva familia și ea însăși de sprijinul material și financiar al P.J. Ca urmare a unei acțiuni introduse de recurentă, această decizie a fost anulată de către Parchetul din Õ . În cea de-a treia decizie din 25 iulie 2017, poliția a considerat că acțiunile P.J. nu constituiau o coerciție sexuală în sensul articolului 186 alineatul (2) din Codul penal, întrucât reclamanta nu avea o rezistență fizică și P.J. nu acționase cu intenția de a o forța, prin violență, amenințări de violență sau alte prejudicii grave sau într-o stare de absență a rezistenței, la un raport sau un alt act sexual. În noiembrie 2020, recurenta a solicitat Parchetului municipal să reexamineze conduita autorităților. În răspunsul său din ianuarie 2021, procurorul nu a fost de acord cu concluziile anchetei, care nu a fost suficient de aprofundată în opinia sa, și a considerat că clasificarea cauzei era prematură. În lumina jurisprudenței recente a Curții Supreme și a cunoștințelor în victimologie, acesta a considerat că P.J. a abuzat în speță de dependența recurentei și de propria sa poziție, credibilitate sau influență, în sensul articolului 186 alineatul (2) din Codul penal care definește coerciția sexuală. Cu toate acestea, procurorul a ajuns la concluzia că nu mai era necesar să se retrimite cauza la tribunalul din cauza termenului de prescripție de cinci ani, prevăzut pentru încălcarea actului sexual. Recurenta a fost ulterior decăzută de la acțiunea sa constituțională în care invoca obligația impusă statului prin art. 3 și 8 din Convenție de a reprima actele sexuale neconsensuale și de a efectua o anchetă efectivă asupra infracțiunilor sexuale și, în special, susținea că acțiunile P.J. În decizia sa nr. IV. ÚS 707/21 din 12 octombrie 2021, Curtea Constituțională a subscris la concluzia că nu a existat violență în acest caz, ci o altă formă de coerciție. ; Comisia a considerat că, recunoscând neajunsurile poliției care a clasat cauza în ciuda existenței elementelor care indică o coerciție sexuală, procurorul a oferit o anumită satisfacție reclamantei și nu a încălcat drepturile reclamantei. Cu toate acestea, încălcarea dreptului de coerciție sexuală a fost obiectul unei prescripții. Conform jurisprudenței Curții Supreme, nu a fost într-adevăr posibil să se aplice în dreptul intern prevăzut la art. 186 alin. (2) din Codul penal termenul de prescripție de 15 ani, aplicabil numai în cazul unui prejudiciu grav asupra sănătății care constituie o circumstanță deosebit de agravantă, deoarece ar fi vorba de o interpretare extensibilă care dăunează autorului unei astfel de infracțiuni. Pe teritoriul articolelor 3 și 8 din convenție, recurenta se plânge de lipsa unui cadru legislativ suficient pentru a pedepsi efectiv infracțiunile sexuale, de interpretarea restrictivă de către autorități a elementelor constitutive ale infracțiunilor de viol, de termenul de prescripție excesiv de scurt prevăzut pentru dreptul la executare sexuală, precum și de lipsa unei anchete efective privind acuzațiile sale de agresiune sexuală, în special în ceea ce privește lipsa consimțământului din partea sa. RĂSPUNSURI CU PRIVIRE LA PĂRȚILE LA STATUL PĂRUT A îndeplinit în speță obligația sa pozitivă, inerentă articolelor 3 și 8 din convenție, de a adopta și de a aplica în mod efectiv dispozițiile în materie penală, inclusiv normele privind prescrierea, astfel încât să fie incriminate și reprimate toate actele sexuale neconsensuale, inclusiv cazurile în care victima nu se opune rezistenței fizice (a se vedea în special M.C. c. Bulgaria, nr 39272/98, CEDH 2003-XII)? În special, ancheta polițienească a fost suficient de eficientă și aprofundată, iar autoritățile au luat în considerare toate circumstanțele în contextul lor Pentru a concluziona că actele de P.J. nu constituie o încălcare a violului, mai gravă decât coerciția sexuală în sensul art. 186 alin. (2) din Codul penal, autoritățile au luat în serios măsuri pentru a evita o interpretare prea rigidă și restrictivă a elementelor constitutive ale infracțiunilor sexuale, constând în a considera că nu ar fi putut fi încălcată fără utilizarea forței sau amenințarea de a recurge la aceasta și fără rezistență continuă și reală a victimei? Aplicarea de către autorități a normelor privind prescrierea obligațiilor de executare sexuală a fost compatibilă cu obligațiile care decurg din articolele 3 și 8 din Convenție
Publié le 5 décembre 2022
Requête n
o
10145/22
Y
contre la République tchèque
introduite le 15 février 2022
communiquée le 14 novembre 2022
La requête concerne
les agressions sexuelles que la requérante a subies de la part d’un prêtre, P.J., entre 2002 et 2014, et l’enquête ouverte à ce titre en 2015 et ayant abouti à un classement de l’affaire sans suite.
Dans sa première décision du 15 décembre 2015 (non jointe à la requête), la police a conclu que les agissements de P.J. n’étaient constitutifs d’aucune infraction, étant donné notamment la faible intensité de la résistance opposée par la requérante. Cette décision fut annulée par le parquet d’arrondissement.
Dans sa deuxième décision du 10 janvier 2017, la police a considéré que les agissements de P.J. n’étaient pas constitutifs de viol au sens de l’article
185 §§ 1 et 2 du code pénal (loi n
o
40/2009), étant donné que la résistance opposée par la requérante (incapable en raison de ses traits de caractère et de son instabilité émotionnelle d’exprimer son désaccord verbalement ou physiquement) n’était pas d’une nature et d’une intensité telles à faire comprendre à P.J. qu’il s’agissait d’une résistance sérieuse. Selon la police, la requérante a préféré subir des agissements sexuels de P.J. afin de ne pas priver sa famille et elle-même du soutien matériel et financier de P.J. À la suite d’un recours introduit par la requérante, cette décision a été annulée par le parquet d’arrondissement.
Dans sa troisième décision du 25 juillet 2017, la police a considéré que les agissements de P.J. n’étaient pas constitutifs de coercition sexuelle au sens de l’article 186 § 2 du code pénal, étant donné que la requérante n’avait pas opposé une résistance physique et que P.J. n’avait pas agi avec l’intention de la forcer, à l’aide de violences, des menaces de violence ou d’un autre préjudice grave ou dans un état de l’absence de résistance, à un rapport ou un autre acte sexuel. La requérante n’a pas fait recours de cette décision, prétendument sur l’avis du procureur compétent selon lequel il n’y avait pas d’éléments permettant d’accueillir un tel recours.
En novembre 2020, la requérante demanda au parquet municipal de réexaminer la conduite des autorités. Dans sa réponse de janvier 2021, le procureur a désapprouvé les conclusions de l’enquête, qui n’était pas suffisamment approfondie selon lui, et considéré que le classement de l’affaire était prématuré. À la lumière de la jurisprudence récente de la Cour suprême et des connaissances en victimologie, il considéra que P.J. avait en l’espèce abusé de la dépendance de la requérante et de sa propre position, crédibilité ou influence, au sens de l’article 186 § 2 du code pénal définissant la coercition sexuelle. Le procureur a conclu, cependant, qu’il n’y avait pas lieu de renvoyer l’affaire au parquet d’arrondissement puisque le délai de prescription de cinq ans, prévu pour l’infraction de coercition sexuelle, était écoulé.
La requérante a été ensuite déboutée de son recours constitutionnel dans lequel elle invoquait l’obligation imposée à l’État par les articles 3 et 8 de la Convention de réprimer les actes sexuels non consensuels et de mener une enquête effective sur les délits sexuels, et arguait en particulier que les agissements de P.J. auraient dû être qualifiés de viol et que le délai de prescription de quinze ans aurait dû appliqué en l’espèce à l’infraction de coercition sexuelle en raison du grave préjudice à la santé qu’elle avait subi. Dans sa décision n
o
; elle a considéré que, en reconnaissant les manquements de la police qui avait classé l’affaire malgré l’existence des éléments pointant vers une coercition sexuelle, le procureur avait fourni une certaine satisfaction à la requérante et n’avait pas enfreint les droits de la requérante. Cependant, l’infraction de coercition sexuelle était l’espèce frappée de prescription. Selon la jurisprudence de la Cour suprême, il n’était en effet pas possible d’appliquer à l’infraction prévue par l’article
186 § 2 du code pénal le délai de prescription de quinze ans, applicable seulement en cas de grave préjudice à la santé constituant une circonstance particulièrement aggravante, car il s’agirait d’une interprétation extensive préjudiciable à l’auteur d’une telle infraction.
Sur le terrain des articles 3 et 8 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence d’un cadre législatif suffisant permettant de punir effectivement des délits sexuels, de l’interprétation restrictive par les autorités des éléments constitutifs des infractions de viol, du délai de prescription excessivement court prévu pour l’infraction de coercition sexuelle, ainsi que du défaut d’enquête effective sur ses allégations défendables d’agressions sexuelles, et notamment sur la question du défaut de consentement de sa part.
1.
L’État défendeur a-t-il en l’espèce satisfait à son obligation positive, inhérente aux articles 3 et 8 de la Convention, d’adopter et d’appliquer de manière effective les dispositions en matière pénale, y compris les règles relatives à la prescription, afin que soient criminalisés et réprimés tous les actes sexuels non consensuels,
y compris
les cas dans lesquels la victime n’oppose pas de résistance physique (voir notamment
M.C. c. Bulgarie
, n
o
2.
En particulier, l’enquête policière a-t-elle été suffisamment effective et approfondie et les autorités se sont-elles livrées à une appréciation de l’ensemble des circonstances dans leur contexte
? Pour conclure que les actes de P.J. ne constituaient pas une infraction de viol, plus grave que la coercition sexuelle au sens de l’article 186 § 2 du code pénal, les autorités ont-elles pris soin d’éviter une interprétation trop rigide et restrictive des éléments constitutifs des délits sexuels, consistant à considérer qu’il ne pouvait y avoir viol
sans
usage de la
force ou menace
d’y recourir
et sans résistance continue et véritable de la victime ? L’application faite par les autorités des règles relatives à la prescription de l’infraction de coercition sexuelle était-elle compatible avec leurs obligations découlant des articles 3 et 8 de la Convention
?