ORIANI c. ITALIE

Publicat pe 5 decembrie 2022 Prima secțiune Cerere nr. 312/17 Domenico ORIANI împotriva Italiei introdusă la 14 decembrie 2016 comunicată la 14 noiembrie 2022 ÎNTÂMPLĂTOR: Reclamantul este un fost președinte al Curții de Conturi. Mai 2010, printr-un decret al președintelui Consiliului de Miniștri, a fost numit comisar extraordinar însărcinat cu redresarea financiară a orașului Roma, în conformitate cu Legea finanțelor nr. 191 din 2009. Prin decretul din 22 septembrie 2010, președintele Consiliului de Miniștri l-a revocat pe reclamant și l-a numit pe V. În conformitate cu decretul menționat, misiunea reclamantului încetase odată cu prezentarea documentului de verificare a datoriei și, prin urmare, a numit o persoană pentru a duce la bun sfârșit faza operațională a redresării.

În urma unei acțiuni introduse de solicitant, la 16 decembrie 2010, instanța administrativă a anulat decretul menționat, declarând că reclamantul a fost însărcinat cu întreaga redresare financiară, fără nicio limitare temporară. Această decizie a fost confirmată de Consiliul de Stat la 22 decembrie 2014 prin Decretul-lege nr. 225 din 29 decembrie 2010, art. 2 din Legea finanțelor n 191 din 2009 a fost reformată prin adăugarea unui nou § 196a, în sensul că comisarul extraordinar trebuia să aibă competențe de gestiune financiară dobândite în sectorul privat.

Prin urmare, printr-un decret din 4 ianuarie 2011, mandatul reclamantului a fost revocat în favoarea V. Reclamantul a atacat acest decret în fața instanței administrative, care a ridicat o chestiune de neconstituționalitate a § 196a Prin hotărârea nr. 191 din 4 iulie 2014, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională și a afirmat, printre altele, că intrarea în vigoare a articolului 2 alineatul 196a, în timp ce procedura inițiată de reclamant era pendinte, a dus la o încălcare a principiului procesului echitabil garantat prin art. 111 din Constituție, coroborat cu art. 6 din convenție. Printr-un decret din 20 ianuarie 2015, Președinția Consiliului de Miniștri a confirmat revocarea mandatului reclamantului și a ordonat numirea unui nou comisar extraordinar.

Reclamantul a solicitat reintegrarea în funcția sa de comisar extraordinar și rambursarea daunelor suferite ca urmare a încetării funcțiilor sale începând cu 2011. La 4 noiembrie 2015, tribunalul administrativ a acordat reclamantului o despăgubire pentru actele administrative ulterioare deciziei Curții Constituționale, fie de la data decretului din 20 ianuarie 2015. În schimb, acesta a susținut că administrația nu putea fi considerată responsabilă pentru actele care fuseseră adoptate înainte de decizia de inconstituționalitate și a respins cererea de despăgubire cu condiția ca aceasta să se refere la perioada cuprinsă între 4 ianuarie 2011 și 20 ianuarie 2015. Din dosar reiese că, în executarea hotărârii Tribunalului Administrativ din 4 noiembrie 2015, reclamantul a primit suma de 23 000 EUR (EUR) ca daune-interese pentru încetarea activității în cursul anului 2015. Reclamantul s-a plâns că nu a primit o despăgubire suficientă pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil pe care l-ar fi suferit.

6 alin. (1) și art. 1 din Protocolul de la Protocolul de la Națiunile Unite privind punerea în aplicare a art. 2 alin. 196a din cauza reclamantului a adus atingere echității procedurii, astfel cum a fost garantată prin art. 6 din Convenție (a se vedea Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], n 24846/94 și 9 alții, CEDH 1999-VII, Maggio și alții c. Italia, n 46286/09 și 4 alții, 31 mai 2011 și Agrati și alte c. Italia , nr 43549/08 și alte 2 , 7 iunie 2011)? În acest caz, reclamantul poate încă să se considere victimă a presupusei încălcări a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 1 din convenție?

În special, recunoașterea încălcării de către Curtea Constituțională și acordarea unei despăgubiri pentru perioada ulterioară datei deciziei menționate anterior au constituit o recuperare adecvată și adecvată (scordino c. Italia 1) [GC], nr. 36813/97, § 179-181, CEDH 2006-V și Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, §§ 115-116, CEDO 2010), având în vedere în special motivele prin care instanțele administrative au refuzat să acorde despăgubiri pentru perioada 2011-2014 A existat o interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza, în special, a faptului că a primit despăgubiri pentru întreaga perioadă în litigiu? În cazul în care această interferență a impus reclamantului o sarcină excesivă

Publié le 5 décembre 2022

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 312/17 Domenico ORIANI contre l’Italie introduite le 14 décembre 2016 communiquée le 14 novembre 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

Le requérant est un ancien Président de la Cour des comptes. Le 5 mai 2010, par un décret du président du Conseil des ministres, il fut nommé Commissaire extraordinaire chargé du redressement financier de la municipalité de Rome, en application de la loi de finances n o 191 de 2009. Par un décret du 22 septembre 2010, le président du Conseil des ministres révoqua le mandant du requérant et nomma V. à sa place. Selon ledit décret, la mission du requérant avait pris fin avec la présentation du document de vérification de la dette et il s’imposait dès lors de nommer une personne pour mener à bien la phase opérationnelle du redressement. À la suite d’un recours introduit par le requérant, le 16 décembre 2010 le tribunal administratif annula ledit décret, affirmant que le requérant avait été chargé de l’ensemble du redressement financier, sans limitation temporaire.

Cette décision fut confirmée par le Conseil d’État le 22 décembre 2014. Par le décret-loi n o 225 du 29 décembre 2010, l’article 2 de la loi de finances n o 191 de 2009 fut reformée par l’ajout d’un nouveau § 196 bis au sens duquel le Commissaire extraordinaire devait avoir des compétences de gestion financière acquises dans le secteur privé. Par conséquent, par un décret du 4 janvier 2011, le mandat du requérant fut de nouveau révoqué au profit de V. Le requérant attaqua ce décret devant le tribunal administratif, lequel souleva une question d’inconstitutionnalité du § 196 bis . Par l’arrêt n o 191 du 4 juillet 2014, la Cour constitutionnelle déclara ladite disposition inconstitutionnelle.

Elle affirma entre autres que l’entrée en vigueur de l’article 2 § 196 bis alors que la procédure engagée par le requérant était pendante avait emporté une violation du principe du procès équitable garanti par l’article 111 de la Constitution combiné avec l’article 6 de la Convention. Par un décret du 20 janvier 2015, la présidence du Conseil des ministres confirma la révocation du mandat du requérant et ordonna la nomination d’un nouveau commissaire extraordinaire.

Le requérant demanda la réintégration dans son poste de commissaire extraordinaire et le remboursement des dommages subis en raison de la cessation de ses fonctions à compter de 2011. Le 4 novembre 2015, le tribunal administratif accorda au requérant un dédommagement pour les actes de l’administration postérieures à la décision de la Cour constitutionnelle, soit à compter du décret du 20 janvier 2015. En revanche, il affirma que l’administration ne pouvait pas être considérée responsable pour les actes qui avaient été pris avant ladite décision d’inconstitutionnalité et rejeta la demande de dédommagement pour autant qu’elle concernait la période comprise entre le 4 janvier 2011 et le 20 janvier 2015. Cette décision fut confirmée en appel le 15 juin 2016. Il ressort du dossier qu’en exécution du jugement du tribunal administratif du 4 novembre 2015, le requérant reçût la somme de 23 000 euros (EUR) au titre de dommages-intérêts pour la cessation d’activité au cours de l’année 2015. Le requérant se plaint de ne pas avoir reçu une réparation suffisante pour la violation du droit à un procès équitable qu’il aurait subi.

Sont en cause l’article 6 § 1 et l’article 1 du Protocole n o 1.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. L’application de l’article 2 § 196 bis à la cause du requérant a-t-elle porté atteinte à l’équité de la procédure telle que garantie par l’article 6 de la Convention (voir Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n os 24846/94 et 9 autres, CEDH 1999‑VII, Maggio et autres c. Italie , n os 46286/09 et 4 autres, 31 mai 2011, et Agrati et autres c. Italie , n os 43549/08 et 2 autres, 7 juin 2011) ? 2. Dans l’affirmative, le requérant peut-il toujours se prétendre victime de la violation alléguée du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, la reconnaissance de la violation de la part de la Cour constitutionnelle et l’octroi d’un dédommagement pour la période postérieure à la date de ladite décision, ont-ils constitué un redressement « adéquat et suffisant » ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 179-181, CEDH 2006‑V, et Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, §§ 115-116, CEDH 2010), eu égard notamment aux motivations par lesquelles les juridictions administratives ont refusé d’accorder toute réparation pour la période allant de 2011 à 2014 ? 3. Y a-t-il eu une ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, du fait notamment de l’impossibilité d’obtenir une réparation pour la totalité de la période litigieuse ? Dans l’affirmative,

cette ingérence a-t-elle imposé au requérant une charge excessive ?