Secțiunea a doua Cerere nr. 4930/09 SOCIETA INDUSTRIE OLIVIERI S.P.A împotriva Italiei introdusă la 17 decembrie 2008 EXPOSAT DEFICIENTA, Società Industrie Olivieri S.p.a., este o societate pe acțiuni italiană cu sediul la Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. Beatrice, avocat la Roma. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Societatea reclamantă deține mai multe creanțe față de municipalitatea Roma, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și executorii adoptate între 1992 și 2007. În temeiul articolului 2 alineatul (2) din Decretul legislativ nr. 267 din 18 august 2000 (Legea privind administrațiile publice aflate în dificultate financiară Organia strordinario di lichidazione , în continuare , la … Potrivit alineatului (4) din art. 248 menționat anterior, în perioada în cauză, nicio sumă cu titlu de revalorizare a monedei sau a intereselor corporatiste nu a fost datorată de către administrația în dificultate. Jurisprudența internă (a se vedea decizia Consiliului de Stat nr. 5778 din 30 octombrie 2001) a considerat că decretul legislativ nr. 267 din 2000 nu se referă la creanțele față de o administrație locală care erau sigure și exigibile ca urmare a unei hotărâri pronunțate după declarația de ajutor financiar, chiar dacă acestea ar fi apărut anterior.
Prin urmare, se putea iniția o procedură de executare în legătură cu aceste creanțe. La 13 iunie 2004, a intrat în vigoare legea nr. Regulamentul (CE) nr. 1071/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului (JO L 347, 20.12.2013, p. 1). În 2007, societatea reclamantă a inițiat o procedură de executare împotriva primăriei Romei, pentru a acoperi creanțele sale la suma totală de 7 564 122,26 EUR.
La 25 iunie 2008 a intrat în vigoare Decretul-lege nr 112 din 2008 (după ce a fost convertit în Legea nr. 133 din 6 august 2008). În conformitate cu art. 78 din acesta, primarul Romei era numit comisar extraordinar al guvernului, însărcinat să verifice situația financiară a comunei și să pregătească un plan de plată a datoriilor acesteia.
Gestionarea contabilă a comisarului a fost separată de gestiunea contabilă ordinară a comunei și a inclus activele și datoriile existente la 28 aprilie 2008 printr-o ordonanță din 25 septembrie 2008, la cererea comunei Roma, judecătorul însărcinat cu executarea declara la stingerea procedurii de executare de către reclamantă, în conformitate cu Decretul-lege nr. 112 din 2008. O altă procedură de executare a fost încheiată din aceleași motive la 10 octombrie 2008. GRIEFS invocând articolele 6 alineatul (1) (acces la o instanță judecătorească) și 13 din convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de la … 140 din 2004 și Decretul-lege nr. 112 din 2008. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI, având în vedere faptul că recurenta se plânge, printre altele, de efectele legii n 140 din 28 mai 2004 (intrarea în vigoare la 13 iunie 2004), că hotărârile definitive care îi recunosc creanțele au fost adoptate între 1992 și 2007 și că rejudecarea a fost introdusă numai la 17 decembrie 2008, s-a depășit termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenție.
Presupunând că cererea nu a fost întârziată, la data la care reclamanta a decis să continue o procedură de executare în fața Primăriei Romei a încălcat dreptul de acces la o instanță judecătorească din statul membru în cauză, astfel cum a fost garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia, [GC], nr. 2774/93, § 59, CEDO 1999-V) A avut recurenta la dispoziția sa, așa cum prevede art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecții de necunoaștere a art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr.
Requête n o 4930/09
contre l’Italie introduite le 17 décembre 2008
La requérante, Società industrie Olivieri S.p.a., est une société anonyme italienne ayant son siège à Rome. Elle est représentée devant la Cour par M e G. Beatrice, avocat à Rome. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La société requérante est titulaire de plusieurs créances envers la commune de Rome, reconnues par des décisions de justice définitives et exécutoires adoptées entre 1992 et 2007. Aux termes de l’article 248 § 2 du décret législatif n o 267 du 18 août 2000 (loi sur les administrations publiques en détresse financière – enti locali dissestati ), à partir de la déclaration de détresse financière ( dissesto ) et jusqu’à l’approbation du compte rendu ( rendiconto ), aucune procédure d’exécution ne pouvait être entamée ou continuée pour les dettes qui rentraient dans la compétence de l’organe extraordinaire de liquidation ( organo straordinario di liquidazione , ci-après, l’« OSL »). Ce dernier était chargé de procéder à la sélection des dettes qui pouvaient être remboursées dans le cadre de la procédure de liquidation.
Aux termes du paragraphe 4 de l’article 248 précité, pendant la période en question, aucune somme à titre de revalorisation de la monnaie ou d’intérêts légaux n’était due par l’administration en détresse. La jurisprudence interne (voir la décision du Conseil d’Etat n o 5778 du 30 octobre 2001) avait estimé que le décret législatif n o 267 de 2000 ne s’appliquait pas aux créances envers une administration locale qui étaient certaines et exigibles en conséquence d’un jugement prononcé après la déclaration de détresse financière, et ce même si elles avaient surgi antérieurement. Dès lors, l’on pouvait entamer une procédure d’exécution en relation à ces créances.
Le 13 juin 2004, entra en vigueur la loi n o 140 du 28 mai 2004. L’article 5 § 2 de celle-ci prévoit l’application des dispositions sur les administrations locales en détresse aussi en ce qui concerne les créances pour des faits ayant eu lieu avant le 31 décembre de l’année qui précède l’année du bilan rééquilibré ( bilancio riequilibrato ), et ce même lorsque ces créances ont été établies par une décision de justice postérieure à une telle date. En 2007, la société requérante entama une procédure d’exécution à l’encontre de la mairie de Rome, afin de recouvrir ses créances s’élevant à la somme totale de 7 564 122,26 EUR. Le 25 juin 2008 entra en vigueur le décret-loi n o 112 de 2008 (ensuite converti en la loi n o 133 du 6 août 2008). Aux termes de l’article 78 de celui-ci, le maire de Rome était nommé commissaire extraordinaire du Gouvernement, chargé de vérifier la situation financière de la commune et de préparer un plan de paiement des dettes de celle-ci.
Il était assimilé à un OSL. La gestion comptable du commissaire était séparée de la gestion comptable ordinaire de la commune et incluait les actifs et les dettes existantes à la date du 28 avril 2008. Par une ordonnance du 25 septembre 2008, à la demande de la commune de Rome, le juge chargé de l’exécution déclara l’extinction de la procédure d’exécution entamée par la requérante, et ce en application du décret-loi n o 112 de 2008. Une autre procédure d’exécution fut terminée pour les mêmes raisons le 10 octobre 2008. GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1 (accès à un tribunal) et 13 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de l’impossibilité d’obtenir, envers la commune de Rome, l’exécution forcée de ses créances, et ce à cause de l’entrée en vigueur de la loi n o 140 de 2004 et du décret-loi n o 112 de 2008.
1. Compte tenu du fait que la requérante se plaint, entre autres, des effets de la loi n o 140 du 28 mai 2004 (entrée en vigueur le 13 juin 2004), que les jugements définitifs reconnaissant ses créances ont été adoptés entre 1992 et 2007 et que la requête n’a été introduite que le 17 décembre 2008, y a-t-il eu dépassement du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention ? 2. A supposer que la requête ne soit pas tardive, l’impossibilité, alléguée par la requérante, de continuer une procédure d’exécution envers la mairie de Rome a-t-elle violé le droit d’accès à un tribunal de l’intéressée, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ? 3. L’impossibilité, alléguée par la requérante, d’obtenir le paiement de ses créances reconnues par des jugements définitifs, a-t-elle violé le droit de l’intéressée au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 ? En particulier, l’intéressée a-t-elle été contrainte de supporter une charge excessive et exorbitante (voir l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie , [GC], n o 22774/93, § 59, CEDH 1999-V) ? 4. La requérante avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler ses griefs de méconnaissance des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ?