Condominio Porta Rufina N. 48 di Benevento împotriva Italiei

Secțiunea a doua Cerere nr. 17528/05 CONDOMINIO PORTA RUFINA N. 48 DI BENEVENTO împotriva Italiei introdusă la 19 aprilie 2005 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, Condomiino Porta Rufina n 48, este o coproprietate a Beneventului. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. A. și S. Ferrara, avocați în Benevent. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 3 aprilie 1994, coproprietatea a atribuit primăria din Benevent și o întreprindere privată în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține repararea daunelor suferite ca urmare a daunelor cauzate de construirea unei parcări subterane și de ocuparea abuzivă a unei părți a terenului proprietății. Prin hotărârea din 23 septembrie 2004, al cărei text a fost depus la grefa din 28 octombrie 2004, Tribunalul din Benevent a respins cererea recurentei, cu condiția ca aceasta să se refere la presupusul prejudiciu cauzat de lucrările de construcție.

Tribunalul a primit, în schimb, cererea privind ocuparea abuzivă a terenului și a condamnat Primăria din Benevent să plătească recurentei 40 500 515 lira italiană (ITL mai mult de 20 916 euro (EUR) ca compensație, suma la care se adăuga revalorizarea monedei și dobânda legală (la o rată anuală de 6%) începând cu 13 ianuarie 1997. Primăria a fost, de asemenea, obligată să ramburseze cheltuielile de procedură ale recurentei, în valoare de 3 200,79 EUR. Hotărârea din 23 septembrie 2004 a fost acceptată de autoritatea de lucru judecat la 16 decembrie 2004, niciuna dintre părțile care au luat cuvântul. Primăria din Benevent a întâmpinat dificultăți financiare începând din 1993, legile privind administrațiile publice aflate în dificultate financiară (enti locali disestati que se aplicau.

Printre aceste legi figura legea nr. 267 din 18 august 2000, din care art. 2 alin. (2) se referă la declarația de ajutor financiar (disesto) și până la aprobarea raportului (redonto) ), nici o procedură de executare nu putea fi inițiată sau continuată pentru datoriile care intrau în competența organului de administrare. Conform alin. (4) din aceeași dispoziție, în perioada în cauză, nici o sumă cu titlu de revalorizare a monedei sau a intereselor legale a fost datorată de administrația aflată în dificultate.

155 din 21 aprilie 1994, Curtea Constituțională a respins deja chestiuni de constituționalitate referitoare la o practică similară anterioară, considerând că, atunci când o procedură de lichidare era în desfășurare, nu era necesar să se ofere creditorilor garanțiile unei proceduri judiciare sub controlul unui judecător, legiuitorul fiind liber să prevadă ca datoriile organismului aflat în dificultate să poată fi soluționate în cadrul unei proceduri administrative. Acest lucru a fost cu atât mai adevărat cu cât, la fel ca în cazul de față, erau în joc interese publice și dispozițiile legislative menite să împiedice deteriorarea situației financiare a administrației.

Jurisprudența internă (a se vedea Hotărârea Consiliului din 1778 din 30 octombrie 2001) a considerat, de asemenea, că legea nr. 267 din 18 august 2000 nu se referă la creanțele față de o administrație locală, creanțe care erau sigure și exigibile pe baza unei hotărâri pronunțate după declarația de ajutor financiar. Prin urmare, a fost posibil să se facă o procedură de executare cu privire la aceste creanțe. La 13 iunie 2004, a intrat în vigoare Legea nr. 140 din 28 mai 2004. 5 alin. (2) din aceasta prevede că dispozițiile privind administrațiile locale aflate în dificultate se aplică, de asemenea, creanțelor referitoare la fapte care au fost produse înainte de data de 31 decembrie a anului precedent anului bilanțului reechilibrat ( bilanțulcio riequilibrato), chiar și în cazul în care aceste creanțe au fost stabilite printr-o hotărâre ulterioară unei astfel de date.

În plus, reclamantul susține că, în temeiul acestei dispoziții, nu mai are dreptul de a executa o procedură de executare împotriva Primăriei din Benevent pentru a obține plata creanței sale, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea Tribunalului din Benevent din 23 septembrie 2004. În cele din urmă, ea nu va putea beneficia de revalorizarea monedei și a intereselor legale care i-au fost recunoscute de Tribunalul din Benevent. GRIFS Invouch la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge că nu poate iniția o procedură de executare împotriva primarului din Benevent.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta susține că nu poate obține plata creanței sale din cauza duratei excesive a procedurii judiciare în fața Tribunalului din Benevent și din cauza intrării în vigoare a Legii nr. 140 din 2004. Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu dispune, în dreptul italian, de nicio acțiune efectivă pentru a-și exercita obiecțiile întemeiate pe art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 140 din 28 mai 2004, care a intrat în vigoare la 13 iunie 2004, și că termenul limită a fost introdus că la 19 aprilie 2005, a fost depășit termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție Presupunând că cererea nu este tardivă, la … (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza C-482/99, Rec., 2002, p. Imobiliar Saffi c. Italia , [GC], n 2774/93, § 59, CEDH 1999-V) recurenta avea la dispoziție, după cum se prevede la art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecțiuni de necunoaștere a articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr.

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 17528/05

CONDOMINIO PORTA RUFINA N. 48 DI BENEVENTO

contre l’Italie introduite le 19 avril 2005

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, Condominio Porta Rufina n o 48, est une copropriété de Bénévent. Elle est représentée devant la Cour par M es A. et S. Ferrara, avocats à Bénévent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 3 avril 1994, la copropriété assigna la mairie de Bénévent et une entreprise privée devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir la réparation des dommages subis suite aux dégâts provoqués par la construction d’un parking souterrain et par l’occupation abusive d’une partie du sol de la copropriété. Par un jugement du 23 septembre 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 28 octobre 2004, le tribunal de Bénévent rejeta la demande de la requérante pour autant qu’elle portait sur les dégâts prétendument causés par les travaux de construction.

Le tribunal accueillit en revanche la demande concernant l’occupation abusive du terrain et condamna la mairie de Bénévent à verser à la requérante 40 500 515 lires italiennes (ITL – environ 20 916 euros (EUR)) à titre de dédommagement, somme à laquelle s’ajoutaient la revalorisation de la monnaie et les intérêts légaux (à un taux annuel de 6%) à partir du 13 janvier 1997. La mairie fut en outre condamné à rembourser les frais de procédure de la requérante, à hauteur de 3 200,79 EUR. Le jugement du 23 septembre 2004 acquit l’autorité de la chose jugée le 16 décembre 2004, aucune des parties n’ayant interjeté appel. La mairie de Bénévent rencontrant des difficultés financières depuis 1993, les lois sur les administrations publiques en détresse financière ( enti locali dissestati ) trouvèrent à s’appliquer.

Parmi ces lois figurait la loi n o 267 du 18 août 2000, dont l’article 248 § 2 prévoyait qu’à partir de la déclaration de détresse financière ( dissesto ) et jusqu’à l’approbation du compte rendu ( rendiconto ), aucune procédure d’exécution ne pouvait être entamée ou se poursuivre pour les dettes qui rentraient dans la compétence de l’organe liquidateur. Aux termes du paragraphe 4 de cette même disposition, dans la période en question, aucune somme à titre de revalorisation de la monnaie ou d’intérêts légaux n’était due par l’administration en détresse.

Par un arrêt n o 155 du 21 avril 1994, la Cour constitutionnelle avait déjà rejeté des questions de constitutionnalité relative à une pratique analogue antérieure, estimant que lorsqu’une procédure de liquidation était en cours, il n’était pas nécessaire d’offrir aux créanciers les garanties d’une procédure juridictionnelle sous le contrôle d’un juge, le législateur étant libre de prévoir que les dettes de l’organe en détresse puissent être réglées dans le cadre d’une procédure administrative. Ceci était d’autant plus vrai lorsque, comme en l’espèce, des intérêts publics étaient en jeu et les dispositions législatives visaient à empêcher une détérioration de la situation financière de l’administration.

La jurisprudence interne (voir arrêt du Conseil d’Etat n o 5778 du 30 octobre 2001) avait également estimé que la loi n o 267 du 18 août 2000 ne s’appliquait pas aux créances envers une administration locale, créances qui étaient certaines et exigibles sur la base d’un jugement prononcé après la déclaration de détresse financière. Il était donc possible d’entamer une procédure d’exécution concernant ces créances. Le 13 juin 2004, la loi n o 140 du 28 mai 2004 entra en vigueur. L’article 5 § 2 de celle-ci prévoit que les dispositions sur les administrations locales en détresse s’appliquent également aux créances portant sur des faits s’étant produits avant le 31 décembre de l’année qui précède l’année du bilan rééquilibré ( bilancio riequilibrato ), et ce même dans le cas où ces créances ont été établies par une décision de justice postérieure à une telle date.

La requérante allègue qu’en raison de cette disposition, il ne lui est plus loisible d’entamer une procédure d’exécution à l’encontre de la mairie de Bénévent pour obtenir le paiement de sa créance, telle qu’établie par le jugement du tribunal de Bénévent du 23 septembre 2004. De plus, il est probable que l’organe liquidateur paiera sa créance – qui est inscrite « hors bilan » – seulement en partie et sans la possibilité d’une contestation par voie juridictionnelle. Enfin, elle ne pourra bénéficier de la revalorisation de la monnaie et des intérêts légaux qui lui ont été reconnus par le tribunal de Bénévent. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas pouvoir entamer une procédure d’exécution envers la maire de Bénévent.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante allègue ne pas pouvoir obtenir le paiement de sa créance en raison de la durée excessive de la procédure judiciaire devant le tribunal de Bénévent et à cause de l’entrée en vigueur de la loi n o 140 de 2004. Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ne disposer, en droit italien, d’aucun recours effectif pour faire valoir ses griefs tirés des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Compte tenu du fait que la requérante se plaint, entre autres, des effets de la loi n o 140 du 28 mai 2004, entrée en vigueur le 13 juin 2004, et que la requête n’a été introduite que le 19 avril 2005, y a-t-il eu dépassement du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention ? 2. A supposer que la requête ne soit pas tardive, l’impossibilité, alléguée par la requérante, d’entamer une procédure d’exécution envers la mairie de Bénévent a-t-elle violé le droit d’accès à un tribunal de l’intéressée, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ? 3. L’impossibilité, alléguée par la requérante, d’obtenir le paiement de sa créance reconnue par le jugement du tribunal de Bénévent du 23 septembre 2004, a-t-elle violé le droit de l’intéressée au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 ? En particulier, l’intéressée a-t-elle été contrainte de supporter une charge excessive et exorbitante (voir l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie , [GC], n o 22774/93, § 59, CEDH 1999-V) ? 4. La requérante avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler ses griefs de méconnaissance des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ?