2rc-669/16 — repararea prejudiciului material

2rc-669/16 — repararea prejudiciului material (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

dosarul nr. 2rc-669/16

prima instanță – Ana Panov

Curtea de Apel Chișinău

D E C I Z I E

13 iulie 2016 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele ședinței, Tamara Chișca-Doneva

judecători Galina Stratulat

Dumitru Mardari

examinând recursul declarat de către Diaconov Mihai, Diaconov Victoria,

împotriva încheierii Curții de Apel Chișinău din 04 februarie 2016 prin care

s-a refuzat în primirea cererii de chemare în judecată depusă de Diaconov Mihail și

Diaconov Victoria cu privire la repararea prejudiciului, în procesul de

insolvabilitate față de societatea cu răspundere limitată ”Ambarda”,

c o n s t a t ă:

Prin hotărîrea Curții de Apel Chișinău din 08 decembrie 2011 s-a intentat

procesul de insolvabilitate față de societatea cu răspundere limitată ”Ambarda”, s-a

desemnat în funcția de administrator al insolvabilității întreprinderea individuală

”Iovu Oleg” (f.d. 4).

La 26 ianuarie 2016 Diaconov Mihai, Diaconov Victoria au depus cerere de

chemare în judecată împotriva administratorului procesului de insolvabilitate Iovu

Oleg prin care a solicitat încasarea din contul pîrîtului în beneficiului reclamanților

a prejudiciului în sumă de 1 500 000 lei, rezultat din reducerea valorii de piață a

transformatorului și a depozitelor frigorifice.

În motivarea cererii de chemare în judecată au indicat că, administratorul

procesului de insolvabilitate Iovu Oleg a fost obligat, în cel mai scurt timp, să

prezinte un raport cu privire la executarea măsurilor de asigurare, aplicat față de

societatea cu răspundere limitată ”Ambarda”, precum și să asigure păstrarea

bunurilor debitorului și integritatea lor, să continuie administrarea întreprinderii, să

verifice existența temeiurilor de intentarea a procesului de insolvabilitate, mărimea

și componența masei debitoare, oportunitatea și posibilitatea continuității activității

economice a societății, în perioada de pînă la adoptarea hotărîrii de intentarea a

procesului de insolvabilitate. Conducerea societatății comerciale ”Ambarda” a fost

înlăturată de la gestionarea patrimoniului. Una din proprietățile societății cu

1

răspundere limitată ”Ambarda”, au fost și sunt încăperile – depozite frigorifice cu

suprafața de 2 839,7 mp.

Pînă la preluarea gestionării societății cu răspundere limitată ”Ambarda”

aparatele frigorifice erau în stare funcțională normală, mai mult decît atît, bunul

dat, a fost ipotecat întru asigurarea restituirii banilor primiți în calitate de credite

bancare, ceea ce denotă că bunul dat era funcțional, fapt stabilit de mai multe ori,

inclusiv de către reprezentanții instituțiilor bancare.

Depozitele respective, au fost evaluate de societatea cu răspundere limitată

”Lara”, la valoarea de piață de 3 50 000 lei și 1 740 000 lei, valoarea de lichidare.

Imediat după preluarea gestionării patrimoniului de către pîrît și înlăturarea

organelor de administrare ale societății cu răspundere limitată ”Ambarda” au

apărut probleme legate de asigurarea integritării patrimoniului societății.

La etapa actuală, aceste depozite, nu mai sunt funcționale, au fost devastate

din exterior și din interiorul lor, au fost demontate piese ale acestora și transferate

în direcții necunoscute. În anul 2013, au fost sustrase utilaje din frigider în valoare

de 500 000 de lei, existînd o cauză penală în acest sens. Ulterior, aproximativ peste

2 săptămîni, tot din acest imobil, au fost distruse și dezasamblate piesele

transformatorului de 250 kwh. Prețul transformatorului este de 1 000 000 lei.

Din cauza lăsării degradării acestor încăperi, astăzi ele practic, nu valorează

nimic (f.d. 5-7).

Prin încheierea din 04 februarie 2016 Curtea de Apel Chișinău a refuzat în

primirea cereri de chemare în judecată, depusă de Diaconov Mihai, Diaconov

Victoria cu privire la repararea prejudiciului, cauzat în procesul de insolvabilitate

față de societatea cu răspundere limitată ”Ambarda” și a recomandat lui Diaconov

Mihai și Diaconov Victoria să depună acțiunea la instanța de la domiciliul

persoanei fizice Iovu Oleg (f.d. 10-12).

La pronunțarea încheierii, instanța de apel, a aplicat prevederile art. 5 alin.

(7) din Legea insolvabilității, nr. 149 din 29 iunie 2012 potrivit căruia, instanța de

insolvabilitate nu are în competența sa atribuții manageriale, acestea fiind

exercitate de către administratorul provizoriu, administratorul insolvabilității/

lichidator sau, în mod excepțional, de către debitor dacă nu i s-a ridicat dreptul de a

își administra patrimoniul. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul

oportunității de către creditori prin organele lor.

Nefiind deacoard cu încheierea Curții de Apel Chișinău din 04 februarie

2016, la 01 martie 2016, Diaconov Mihai, Diaconov Victoria au depus cerere de

recurs prin care au solicitat adoptarea unei decizii de casare integrală a încheierii

din 04 februarie 2016 cu soluționarea în fond a problemei și anume dispunerea

primirii cererii de chemare în judecată înaintată în procedura instanței de

insolvabilitate (f.d. 13-15).

În motivarea cererii de recurs au indicat că, potrivit art. 73 alin. (1) din

Legea insolvabilității, administratorul/lichidatorul este obligat să îi despăgubească

pe toți participanții la procesul de insolvabilitate pentru prejudiciul cauzat prin

încălcarea obligațiilor ce îi revin, conform prezentei legi. Astfel, s-a stabilit că

intimatul și-a încălcat obligațiile sale de asigurare a pazei și integrității bunurilor

2

societății cu răspundere limitată ”Ambarda”, prin lăsarea degradării acestor

încăpei, care în timp s-au devalorizat.

De asemenea, au invocat că, adminstratorul insolvabilității Iovu Oleg a

direcționat mijloacele bănești pentru întocmirea unor acte ineficiente, în timp ce

banii puteau fi direcționați pentru plata pazei integrității bunurilor societății.

Luînd în considerație acest fapt, au indicat că, potrivit art. 33 alin. (1) al

Legii cu privire la administratorii autorizați, administratorul care a încălcat

obligațiile sale profesionale răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate

prin exercitarea defectuoasă sau neexecutarea mandatului său.

Totodată, au relevat că reieșind din prevederile art. 5 din Legea

insolvabilității, art. 34 alin. (1) din Legea cu privire la administratorii autorizați,

este competența exclusivă a instanței de insolvabilitate de a judeca asemenea

cauze.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea insolvabilității, nr. 149 din 29 iunie 2012, în

vigoare din 14 martie 2013 hotărârile și încheierile instanței de insolvabilitate pot

fi atacate cu recurs în termen de 15 zile calendaristice din data pronunțării și numai

în cazurile prevăzute expres de prezenta lege.

La 11 iulie 2016 administratorul insolvabilității Iovu Oleg a depus referință

prin care a solicitat respingerea recursului declarat de creditorii Diaconov Mihai,

Diaconov Victoria împotriva încheierii Curții de Apel Chișinău din 04 februarie

2016, ca fiind depus tardiv, ca fiind inadmisibil și neîntemeiat.

Cu referire la termenul de depunere a cererii de recurs, Curtea relevă că

Curtea de Apel Chișinău a emis încheierea la 04 februarie 2016. La materialele

cauzei nu este anexată nici o probă cu privire la data înmînării, expedierii încheierii

părților. Cererea de recurs a fost depusă la 01 martie 2016, respectiv se consideră

depusă în termenul prevăzut de lege.

Studiind materialele dosarului, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul depus urmează să

fie admis, casată încheierea instanței de apel ca neîntemeiată cu trimiterea pricinii

la rejudecare în instanța de insolvabilitate Curtea de Apel Chișinău de la stadia

primirii cererii de chemare în judecată, în același complet de judecată.

În conformitate cu art. 427 lit. b) Codul de procedură civilă, instanța de

recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii este în drept, să admită

recursul și să caseze integral sau parțial încheierea, restituind pricina spre

rejudecare.

Potrivit art. 6.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului,

orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public

și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de

lege.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, persoană având, la

nivel intern, o pretenție care poate da naștere unei acțiuni în justiție poate depinde

nu doar de conținutul propriu-zis al dreptului cu caracter civil relevant, astfel cum

este definit în dreptul național, ci și de existenta unor bariere procedurale

(„procedural bars”), care împiedică sau limitează posibilitățile de sesizare a unei

3

instanțe cu eventuale plângeri (Fayed împotriva Regatului Unit, pct. 65). Art. 6 § 1

din Convenție se poate aplica în această ultimă categorie de cauze [Al-Adsani

împotriva Regatului Unit (MC), pct. 47; McElhinney împotriva Irlandei (MC), pct.

25].

Pentru a aprecia dacă există un „drept” cu caracter civil și pentru a stabili

care este încadrarea – materială sau procedurală – care trebuie aplicată unei

restricții, trebuie, înainte de toate, să se țină seama de formularea dispozițiilor

dreptului național și de modul în care le-au interpretat instanțele interne (Masson

și Van Zon împotriva Țărilor de Jos, pct. 49). Dincolo de aparențe, este necesar să

se examineze modul în care dreptul intern încadrează o restricție specifică și să se

discearnă realitatea (Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, pct. 38).

Fiecare justițiabil are dreptul să prezinte în fața unei instanțe orice

contestație referitoare la „drepturile și obligațiile sale cu caracter civil”. Astfel, art.

6 § 1 consacră „dreptul la instanță”, între care dreptul de acces, și anume dreptul de

a sesiza instanța în materie civilă, constituie un aspect (Golder împotriva Regatului

Unit, pct. 36). „Dreptul la instanță”, la fel ca și dreptul de acces, nu are un caracter

absolut: drepturile pot da naștere la limitări, dar nu pot restricționa accesul liber

al unui individ într-un mod sau până la un punct astfel încât dreptul să fie afectat

în însăși esența sa [Philis împotriva Greciei, pct. 59; De Geouffre de la Pradelle

împotriva Franței, pct. 28; și Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 229].

Luînd în considerație cele expuse supra, instanța de recurs remarcă că, art. 1

alin. (4) din Legea insolvabilității prevede că, procesul de insolvabilitate se

desfășoară în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă și cu cele ale

prezentei legi.

Prin urmare, Legea insolvabilității, ca lege specială nu stipulează, cazurile de

restituire a cererii de chemare în judecată, refuz în primirea cererii de chemare în

judecată, acestea fiind instituții prevăzute de Codul de procedură civilă.

Astfel, instanța de insolvabilitate a refuzat în primirea cererii de chemare în

judecată în temeiul art. 169 alin. (1) lit. a) care prevede că, judecătorul refuză să

primească cererea de chemare în judecată dacă cererea nu urmează a fi judecată

în instanță judecătorească în procedură civilă.

Conform acestei dispoziții legale, judecătorul refuză în primirea cererii dacă

cererea nu urmează a fi judecată în instanță judecătorească în procedură civilă, în

sens că cererea nu poate fi judecată în procedură civilă, aceasta fiind de

competența unui alt organ jurisdicțional, Curții Constituționale, organului de

urmărire penală, etc.

Mai mult ca atît, art. 356 din Codul de procedură civilă prevede că, cererea

de declarare a insolvabilității se judecă în instanță conform normelor generale din

prezentul cod, cu excepțiile și completările stabilite de legislația insolvabilității.

Respectiv, procedura de insolvabilitate este o procedură civilă.

În speță, Legea insolvabilității prevede expres că, procesul de insolvabilitate

se desfășoară în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, or

instanța de apel urma să se pronunțe asupra competenței materiale a instanței de

4

judecată, în timp ce a aplicat prevederile legale ce se referă la competența

instituțională.

E de menționat că reclamanții în cererea de chemare în judecată au solicitat

reparea prejudiciului material cauzat de administratorul insolvabilității în cadrul

procesului de insolvabilitate.

În acest senst, art. 5 alin. (2) din Legea insolvabilității statuiază că, instanța

de insolvabilitate dispune de competență exclusivă la judecarea, în cadrul

procesului de insolvabilitate, a litigiilor ce țin de masa debitoare. Dacă partea

interesată invocă existența unui litigiu de drept referitor la masa debitoare,

instanța de insolvabilitate va judeca această cauză într-un proces separat, în

procedură contencioasă, conform Codului de procedură civilă.

Alienatul (5) al articolului în cauză prevede expres principalele competențe

ale instanței de insolvabilitate, care sunt:

a) pronunțarea motivată a hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate și,

după caz, de intrare în insolvabilitate atît prin procedura falimentului, cît și prin

procedura de restructurare a debitorului;

b) examinarea obiecțiilor debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor

și judecarea obiecțiilor creditorilor împotriva intentării procedurii;

c) desemnarea administratorului provizoriu și fixarea remunerației lui,

desemnarea administratorului insolvabilității sau, după caz, a lichidatorului

care va administra procedura pînă la confirmarea ori, după caz, pînă la

înlocuirea sa de către adunarea creditorilor, precum și stabilirea atribuțiilor lui

pentru această perioadă;

d) destituirea sau acceptarea cererii de demisie a administratorului

insolvabilității/lichidatorului;

e) ridicarea dreptului debitorului de a își mai conduce activitatea;

f) tragerea la răspundere a membrilor organelor de conducere care au contribuit la

insolvabilitatea debitorului, precum și sesizarea organelor de urmărire penală în

legătură cu faptele reprobabile săvîrșite de aceștia;

g) judecarea acțiunilor introduse de administratorul insolvabilității/lichidator

privind nulitatea actelor juridice încheiate de către debitor anterior intentării

procesului;

h) soluționarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale

oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul

provizoriu, de administratorul insolvabilității/lichidator;

i) confirmarea planului procedurii de restructurare sau, după caz, de lichidare

după votarea lui de către creditori;

j) soluționarea cererii depuse de administratorul insolvabilității sau de comitetul

creditorilor privind încetarea procedurii de restructurare și intrarea în faliment;

k) examinarea raportului administratorului provizoriu, cel al administratorului

insolvabilității/lichidatorului;

l) anularea hotărîrii adunării creditorilor și a comitetului creditorilor;

m) ridicarea sechestrelor de pe patrimoniul debitorului și anularea altor măsuri de

asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilității și/sau a

5

lichidatorului în dreptul de administrare și de valorificare a masei debitoare,

aplicate de alte instanțe de judecată sau de organele abilitate în acest sens;

n) pronunțarea hotărîrii de încetare a procesului;

o) alte competențe stabilite de prezenta lege și de Codul de procedură civilă.

Prin urmare, legea stabilește expres, competența instanței de insolvabilitate,

nefiind prevăzut în competența acesteia repararea prejudiciului material de către

administratorul insolvabilității.

Articolul 331 din Codul de procedură civilă prevede că, judecătoriile

examinează și soluționează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede

altfel.

Astfel, judecarea cauzei civile cu privire la repararea prejudiciului material

cauzat creditorilor de către administratorul insolvabilității urmează să fie

examinată de către instanța de drept comun potrivit Codului de procedură civilă, în

procedură civilă.

Mai mult ca atît, aplicarea art. 169 alin. (1) lit. a) Codul de procedură civilă

la examinarea prezentei cereri, constituie o încălcare a accesului la justiție a

persoanei, or art. 169 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că, refuzul

judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea

adresării repetate în judecată a aceluiași reclamant, cu aceeași acțiune împotriva

aceluiași pîrît, cu același obiect și aceleași temeiuri.

Cu toate acestea, instanța de apel a dispus că, se recomandă lui Diaconov

Mihail și Diaconov Victoria să depune acțiunea la instanța de la domiciliul

persoanei fizice Iovu Oleg, or acest efect este prevăzut în art. 170 alin. (4) Codul

de procedură civilă, care stipulează că, restituirea cererii de chemare în judecată nu

exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiași reclamant, cu aceeași

acțiune, împotriva aceluiași pîrît, cu același obiect și aceleași temeiuri dacă

reclamantul a lichidat încălcările.

Suplimentar, instanța de recurs, reține că, potrivit art. 170 alin. (1) lit. b) din

Codul de procedură civilă, judecătorul restituie cererea de chemare în judecată

dacă instanța nu este competentă să judece pricina.

În conformitate cu pct. 11 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție

nr. 5 din 17 noiembrie 2015 cu privire la actele judecătorului în faza intentării

procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, restituind cererea de

chemare în judecată pe motiv că instanța nu este competentă să judece pricina,

judecătorul în încheierea privind restituirea cererii de chemare în judecată va

indica, în mod obligatoriu, în care instanță urmează să se adreseze persoana

interesată (art. 170 alin. (2) CPC).

La determinarea competenței, judecătorul se va conduce de prevederile

art.33, 331,35, 371 , 38, 39, 40 Codul de procedură civilă, dacă legea nu prevede

altfel.

În speță, instanța de insolvabilitate eronat a constatat că cererea nu se

judecată în procedură civilă, or urma să fie examinată chestiunea cu privire la

competența materială a instanțelor de judecată.

6

Totodată, instanța de recurs reține, că competențele instanței de recurs sunt

stipulate expres la art. 427 Codul de procedură civilă, or aplicarea prevederilor

instituției restituirii cererii de chemare în judecată sunt inerente instanței de

judecată unde a fost depusă cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție nu își poate aroga atribuții

procesuale ale instanței de apel în cazul în care orice act procesual urmează să fie

emis de o instanță instituită prin lege.

Cu referire la argumentul recurenților ce ține de aplicarea art. 73 alin. (1) din

Legea insolvabilității și art. 33 alin. (1) din Legea nr. 161 din 18 iulie 2014 cu

privire la administratorii autorizați, se relevă că, prevederilor respective țin de

examinarea fondului cauzei care se examinează de către instanța compententă.

În conformitate cu art.427 alin. (1) lit. b) și art. 428 alin. (1) Codul de

procedură civilă, Completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție,

d e c i d e:

Se admite recursul depus de către Diaconov Mihai, Diaconov Victoria.

Se casează încheierea Curții de Apel Chișinău din 04 februarie 2016 prin

care s-a refuzat în primirea cererea de chemare în judecată depusă de Diaconov

Mihai și Diaconov Victoria împotriva administratorului insolvabilității Iovu Oleg

cu privire la repararea prejudiciului cauzat, înaintată în procesul de insolvabilitate

intentat față de societatea cu răspundere limitată ”Ambarda”, cu trimiterea pricinii

la rejudecare în instanța de insolvabilitate Curtea de Apel Chișinău de la stadia

primirii cererii de chemare în judecată, în același complet de judecată.

Decizia este irevocabilă din momentul emiterii.

Președintele ședinței, Tamara Chișca-Doneva

judecători Galina Stratulat

Dumitru Mardari

7