SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 33880/20 Henry DE LESQUEN DE PLESIS CASSO împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secțiunea a cincea, care are loc la 15 decembrie 2022 într-un comitet compus din Stephanie Morou-Vikström , președinta Mattias Guyomar, Kateřina Šimáčková, judecători și Martina Keller, asistentă de secțiune, cererea nr. 34385/20 împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant francez, dl Henry de Lesquen du Plessis Casso ( După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie de soluționare a litigiilor. La 27 și 28 aprilie 2016, reclamantul a publicat în contul său twitter două mesaje care indică, pe de o parte, că există o infracțiune împotriva umanității. Supraviețuitori ai Shoah-ului au murit la mai bine de 90 de ani. Au trăit ei ororile pe care le-au spus? La 11 iulie 2016, reclamantul a fost dat în judecată în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris al șefului de contestare a infracțiunii împotriva umanității din cauza celor două tweet-uri ale sale din 27 și 28 aprilie 2016. La 25 ianuarie 2017, Tribunalul de Mare Instanță din Paris l-a condamnat pe reclamant, în temeiul articolelor 23, 24a, 42 și 43 din Legea din 29 aprilie 2017. iulie 1881 privind libertatea presei, pentru contestarea publică a existenței unei infracțiuni împotriva umanității și l-a condamnat la plata unei amenzi de 8 000 de euro, precum și la plata unor daune-interese de la un euro la două asociații civile și de la 1 000 de euro la alte două asociații civile. La 6 iunie 2018, Curtea de Casație din Paris a confirmat hotărârea cu privire la vinovăție și a redus sentința la 6 000 de euro pe zi. La 13 noiembrie 2019, Curtea de Casație a respins recursul în casarea reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului pe motiv că în statul în care se află aceste infracțiuni și în măsura în care contestarea existenței crimelor împotriva umanității intră în previziunile articolului 24a din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei, chiar dacă este prezentată sub formă de deghizată sau dubitativă sau prin insinuare, Curtea de apel, care a apreciat exact sensul și domeniul de aplicare al cuvintelor urmărite, ținând seama de elementele extrinsecute care i-au fost prezentate, a făcut o aplicare exactă a textelor vizate prin intermediul căreia nu este fondată EVALUAREA CURȚII Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea penală pe care a făcut-o îi aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare. El susține că a menționat numai adevăruri incontestabile care nu pot fi considerate a fi soluționate drept infracțiuni împotriva umanității. Curtea amintește că art. 35 alineatul (1) din convenție impune să se ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le-ar putea formula ulterior în fața acesteia (a se vedea, printre multe altele, Vučkovć și alții c. Serbia (cu excepția preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 alții, § 72, 25 martie 2014). Aceasta reamintește că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este acela de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca acestea să fie prezentate (a se vedea, printre altele, Civet c. Franța [GC], nr. 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). 35 alin. (1) din Convenție trebuie să fie aplicată cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, dar nu numai că solicită ca cererile să fi fost adresate instanțelor interne competente și că s-a recurs la acțiuni efective care să permită contestarea deciziilor deja pronunțate. Acuzarea de care se intenționează să se adreseze Curții trebuie, în primul rând, invocată, cel puțin pe fond, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața acelorași instanțe naționale corespunzătoare (Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 142, CEDH 2010). În speță, Curtea arată că reclamantul a fost judecat și condamnat pe baza legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei. 10. Este adevărat că, începând cu Hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nu 29185/95, § 39, CEDO 1999-I, admite, în general, că Cauza pronunțată în temeiul articolului 10 din convenție trebuie privită ca fiind invocată în esență în fața instanțelor interne, în măsura în care procedurile inițiate în fața acestora au stat la baza legii din 29 iulie 1881. libertatea de exprimare a fost în cauză, chiar dacă subiacentă, în cadrul procedurii în fața Curții de Casație, și că argumentele juridice prezentate de reclamanții în fața acesteia conțineau, într-adevăr, o nedumerire legată de art. 10 din convenție și a ajuns la concluzia că acestea au Astfel invocată în fața Curții de Casație cel puțin în esență pe care o au în temeiul articolului 10 din Convenție 11. Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele speciale din speță, Curtea consideră că trebuie să procedeze altfel în prezenta cauză. 12. Într-adevăr, din memoriul depus pe lângă Curtea de Casație în susținerea recursului îndreptat împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță reiese că reclamantul și-a limitat la ridicarea a două motive întemeiate pe necunoștința de la art. 6 din convenție prin invocarea, pe de o parte, a nulității citatului pe motivul că articolele care servesc drept temei pentru urmărirea penală nu erau toate vizate și citate în citație și, pe de altă parte, necunoașterea de către instanța de judecată a principiului conform căruia legea penală este deplicată strict prin declararea vinovatului de contestare a infracțiunii împotriva umanității pentru că, nu contestă existența Shoah, ci minimalizat prin insinuarea suferinței și a condițiilor de deportare impuse în lagărele de concentrare. 13. Prin urmare, având în vedere alegerea deliberată a reclamantului și a Consiliului său de a limita dezbaterea desfășurată în fața Curții de Casație la singura chestiune de respectare a cerințelor de la art. 6 din convenție, acesta trebuie să fie considerat ca nefiind pus pe seama judecătorului intern, în cadrul ultimului recurs pe care acesta îl deține, de a se pronunța asupra și, dacă este cazul, de a remedia încălcarea care are loc în fața Curții a articolului 10 din convenție. 14. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2023. Martina Keller Stephanie Morou-Vikström Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
34385/20
Henry DE LESQUEN DU PLESSIS CASSO
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme cinquième section, siégeant le 15
décembre 2022 en un comité composé de
:
Stéphanie Mourou-Vikström
, présidente
,
Mattias Guyomar,
Kateřina Šimáčková
, juges
,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
34385/20 contre la République française et dont un ressortissant français, M. Henry de Lesquen du Plessis Casso («
le requérant
») né en 1949 et résidant à Versailles, représenté par M
e
en vertu de l’article
34 de la
‑
Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
L’affaire concerne la condamnation pénale du requérant pour contestation publique de l’existence de crime contre l’humanité. Le requérant invoque l’article 10 de la Convention.
2.
Les 27 et 28 avril 2016, le requérant publia sur son compte twitter deux messages indiquant, d’une part, « Je suis émerveillé de la longévité des «
rescapés de la Shoah » morts à plus de 90 ans. Ont-ils vécu les horreurs qu’ils ont racontées ? » et, d’autre part, « La plantureuse Simone Veil, «
rescapée de la Shoah », a 88 ans. A ma connaissance, elle va bien. »
3.
Le 11 juillet 2016, le requérant fut poursuivi devant le tribunal de grande instance de Paris du chef de contestation de l’existence de crime contre l’humanité en raison de ses deux tweets des 27 et 28 avril 2016.
4.
Le 25 janvier 2017, le tribunal de grande instance de Paris condamna le requérant, sur le fondement des articles 23, 24 bis, 42 et 43 de la loi du 29
juillet 1881 sur la liberté de la presse, pour contestation publique de l’existence de crime contre l’humanité et le condamna au paiement d’une amende de 8
000 euros ainsi qu’au versement de dommages-intérêts d’un montant d’un euro à deux associations parties civiles et de 1 000 euros à deux autres associations parties civiles.
5.
Le 6 juin 2018, la cour d’appel de Paris confirma le jugement sur la culpabilité et réduisit la peine à 6
000 euros d’amende.
6.
Le 13 novembre 2019, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation du requérant contre l’arrêt de la cour d’appel aux motifs que
:
«
en l’état de ces énonciations, et dès lors que la contestation de l’existence des crimes contre l’humanité entre dans les prévisions de l’article 24 bis de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse, même si elle est présentée sous forme déguisée ou dubitative ou encore par voie d’insinuation, la cour d’appel, qui a exactement apprécié le sens et la portée des propos poursuivis, en tenant compte des éléments extrinsèques qui lui ont été soumis, a fait une exacte application des textes visés au moyen, lequel n’est pas fondé
».
7.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant soutient que la condamnation pénale dont il a fait l’objet porte atteinte à son droit à la liberté d’expression. Il fait valoir qu’il n’a énoncé que des vérités incontestables qui ne sauraient être qualifiées de contestation de crime contre l’humanité.
8.
La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention impose de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit national, les griefs que l’on entend formuler par la suite devant elle (voir, parmi beaucoup d’autres,
Vučković et autres c. Serbie
(exception préliminaire) [GC], n
os
17153/11 et 29 autres, §
72, 25 mars 2014). Elle rappelle que la finalité de la règle relative à l’épuisement des voies de recours internes est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi d’autres,
Civet c. France
[GC], n
o
29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). L’article
35 § 1 de la Convention doit être appliqué avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, mais il n’exige pas seulement que les requêtes aient été adressées aux tribunaux internes compétents et qu’il ait été fait usage des recours effectifs permettant de contester les décisions déjà prononcées. Le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant ces mêmes juridictions nationales appropriées (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
9.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant a été poursuivi et condamné sur le fondement de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse.
10.
Il est vrai que la Cour, depuis l’arrêt
Fressoz et Roire c. France
[GC], n
o
29183/95, § 39, CEDH 1999-I, admet généralement que le grief tiré de l’article 10 de la Convention doit être regardé comme ayant été invoqué en substance devant les juridictions internes dès lors que les procédures engagées devant elles avaient pour fondement la loi du 29 juillet 1881. Elle a déduit dans cette affaire que «
la liberté d’expression était en cause, fût-ce de façon sous-jacente, dans la procédure devant la Cour de cassation, et que les arguments juridiques avancés par les requérants devant elle contenaient bien une doléance liée à l’article 10 de la Convention
» et en a conclu que ceux-ci avaient «
ainsi invoqué devant la Cour de cassation au moins en substance le grief qu’ils tirent de l’article 10 de la Convention
».
11.
La Cour considère toutefois, eu égard aux circonstances particulières de l’espèce, qu’il doit en aller autrement dans la présente affaire.
12.
Il ressort en effet du mémoire déposé auprès de la Cour de cassation à l’appui du pourvoi dirigé contre l’arrêt de la cour d’appel que le requérant s’est borné à soulever deux moyens tirés de la méconnaissance de l’article 6 de la Convention en invoquant, d’une part, la nullité de la citation au motif que les articles servant de fondement aux poursuites n’étaient pas tous visés et cités dans la citation, et d’autre part, la méconnaissance par la cour d’appel du principe selon lequel la loi pénale est d’application stricte en le déclarant coupable de contestation de crime contre l’humanité pour avoir, non pas contesté l’existence de la Shoah, mais minimisé par insinuation les souffrances et les conditions de déportation infligées dans les camps de concentration.
13.
Il s’ensuit qu’eu égard au choix délibéré du requérant et de son conseil de limiter le débat porté devant la Cour de cassation à la seule question du respect des exigences de l’article 6 de la Convention, celui-ci doit être regardé comme n’ayant pas mis à même le juge interne, dans le cadre du dernier recours qu’il lui appartenait d’exercer, de se prononcer sur et, le cas échéant, de remédier à la violation alléguée devant la Cour de l’article 10 de la Convention.
14.
La requête doit donc être rejetée pour non‑épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 janvier 2023.
Martina Keller
Stéphanie Mourou-Vikström
Greffière adjointe
Présidente