SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 20007/07 Maria Teresa GIZZI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 10 ianuarie 2023 într-un comitet compus din Péter Paczolay , președintele Gilberto Felici, Raffaele Sabato , judecători și Liv Tigerstedt, graffière adjunct de secțiune cererea (n 20007/07) împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M Maria Teresa Gizzi (inclusiv reclamanta, data nașterii: 1930, reprezentată de domnul N. Paoletti, avocat la Roma, a sesizat Curtea la 7 mai 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului italian, reprezentat succesiv de foștii săi agenți și coagenți, dl Spatafora și dl N. Lettieri, și de agentul său, dl L. D Această cauză se referă la privarea bunurilor recurentei în temeiul principiului exproprierii indirecte la 14 noiembrie 1977, municipalitatea Ceprano a adoptat un plan de urbanism care a afectat terenul reclamantei.
La 25 februarie 1985, recurenta sesizează Tribunalul din Benevent cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva comunei, susținând că ocupația terenului era ilegală și că lucrările de construcție erau încheiate fără expropriere formală, fără plată de orice fel. Recurenta solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenurilor, plus dobânda și reevaluarea. La 15 mai 2001, tribunalul a constatat că terenurile fuseseră transformate ireversibil prin lucrări publice, a afirmat că, în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, proprietatea terenurilor trecuse la administrare și, în conformitate cu art. 5a din Legea nr. 359/1992, municipalitatea care i-a plătit recurentei suma de 93 408 463 lire italiene (ITL), plus dobânzi și reevaluare.
Această decizie a fost confirmată în esență de instanța de apel din Roma, care a ridicat la expropriere la 192 023 458 ITL (99 171,80 EUR) cu dobândă și reevaluare începând cu 20 noiembrie 1984. La 7 martie 2014, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea menționată și a trimis cauza în fața unei alte camere din curtea de judecată a Romei pentru stabilirea unei inculpate bazate pe valoarea de piață a terenului. La 9 februarie 2016, curtea de apel din Roma a condamnat municipalitatea să plătească suma de 180 243,45 EUR reevaluată începând cu 20 noiembrie 1984 și până la data deciziei și majorată cu dobânzi până la sold. La 28 septembrie 2017, ca urmare a decesului recurentei care a avut loc la 10 februarie 2017, moștenitorii săi, dnii Andrea și Antonio Sassano și dnele mele Anna Pia și Simonetta Sassano, și-au exprimat dorința de a menține cererea.
La 24 aprilie 2017, în contextul dificultăților bugetare, municipalitatea a decis să deschidă o procedură de reechilibrare a conturilor. La 23 iulie 2017, aceasta a emis un plan de plată cu o durată maximă de 10 ani, care cuprinde mai multe credite în beneficiul moștenitorilor recurentei, inclusiv o sumă de 1078 142,56 EUR. La 2 mai 2022, moștenitorii recurentei au informat Curtea că au primit 911 398 EUR și au fost obligați să plătească suma de 103 910 EUR cu titlu de impozit la sursă, și anume 20% (art. 11 din Legea nr. 413/1991). 1 și art. 6 din Convenție, reclamanta se plângea că a fost privată de terenurile sale și de insuficiența dreptului la despăgubiri obținute și, în plus, supusă impozitării fiscale, de faptul că a trebuit să aștepte mult timp înainte de a obține o despăgubire considerată, de altfel, insuficientă și de ineficiența acțiunilor interne.
EVALUARE A CURȚII În ceea ce privește calitatea moștenitorilor pentru a acționa în fața Curții 11. Curtea constată că moștenitorii recurentei, domnii A. și A. Sassano și M. A. P. și S. Sassano, doresc să mențină cererea și că Guvernul nu se opune. 12. Ea consideră că au un interes legitim de a continua cererea și, prin urmare, le recunoaște calitatea pentru a se substitui M. Gizzi în prezenta procedură (a se vedea, mutatis mutandis Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 39, CEDH 1999 VI).
Cu toate acestea, din motive practice, prezenta decizie va continua să o desemneze pe aceasta din urmă drept Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră că este adecvat să se examineze obiecțiunile reclamantului numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 14 din Protocolul nr. Curtea observă, în primul rând, că recurenta a fost privată de bunurile sale prin expropriere indirectă, o interferență în dreptul la respectarea bunurilor pe care Curtea le-a considerat deja, într-un număr mare de cauze, ca fiind incompatibilă cu principiul legalității și care a fost obligată să încheie cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, Carbonara și Ventura c. Italia , nr. 24638/94, §§ 63-73, 30 Mai 2000, și, mai recent, Messana c. Italia, n 26128/04, §§ 38-43, 9 februarie 2017). În speță, după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și a observațiilor părților, Curtea nu a găsit niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită.
16. Cu toate acestea, Curtea consideră că Curtea din Roma a recunoscut caracterul ilegal al privării de proprietate și-a respectat jurisprudența, acordând recurentei o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenurilor în momentul pierderii proprietății, actualizată la data deciziei și însoțită de interese (a se vedea Guiso-Gallisay, citată anterior, § 105. În cauze similare cu cele din prezent, Curtea a considerat deja ca fiind adecvată și suficientă redresarea recunoscută de instanțele interne și a concluzionat că reclamanții nu mai pot pretinde că sunt victime ale presupusei încălcări (a se vedea Armando Iannelli c. Italia, n 24818/03, §§ 35-37, 12 februarie 2013). Această concluzie nu este pusă sub semnul întrebării prin impunerea unei taxe de 20 % (a se vedea Guiso și Consiglio c. Italia (dec.), nr. 50210/06, § 41 și 49, 16 ianuarie 2018, Colazzo c. Italia (dec.) [Comitation], nr. 36944/06, § 30-34, 14 mai 2019, Guiso-Gallisai c. Italia (dec.) [Comitation], nr. 95/06, § 35-39, 16 iunie 2020 și Guiso Gallisai c. Italia (dec.) [Comitation], 10212/05 și 2 altele, §§ 33-35, 23 noiembrie 2021). În acest sens, Curtea constată, cu toate acestea, că municipalitatea a aprobat în 2017 un plan de plată finalizat la stingerea datoriilor sale în termen de maximum 10 ani și că, în executarea acestui plan,
aceasta a plătit cea mai mare parte a datoriei bazate pe decizia Curții din Roma din 9 februarie 2016 (a se vedea punctul 9 de mai jos). Curtea constată că, în alte cauze privind neexecutarea hotărârilor interne ale administrațiilor locale (a se vedea Lavić c. Bosnia și Herțegovina (dec.), nr. 6340/20, §§ 13-14, 9 noiembrie 2020 și Muhović și alții c. Bosnia și Herțegovina (dec.), 40841/13 și 12 altele, §§ 17 și 30-33, 8 octombrie 2020), Comisia a considerat că o perioadă de executare mai lungă, în care data finală a fost stabilită la 2041, a fost acceptabilă și a fost echivalentă cu punerea în aplicare a măsurilor generale pe care le-a indicat. Nu există niciun motiv de a adopta o abordare diferită în speță.
Prin urmare, Curtea consideră că recurenta nu se mai poate considera victimă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară în mod unanim că cererea este inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 februarie 2023. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Modulul Președinte adjunct
DÉCISION Requête n o 20007/07 Maria Teresa GIZZI contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 10 janvier 2023 en un comité composé de : Péter Paczolay , président , Gilberto Felici, Raffaele Sabato , juges , et de Liv Tigerstedt, greffière adjointe de section , Vu : la requête (n o 20007/07) contre la République italienne et dont une ressortissante de cet État, M me Maria Teresa Gizzi (« la requérante »), née en 1930, représentée par M e N. Paoletti , avocat à Rome, avait saisi la Cour le 7 mai 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement italien (« le Gouvernement »), représenté successivement par ses anciens agent et coagent, M me E. Spatafora et M. N. Lettieri, et par son agent, M. L. D’Ascia, les observations des parties, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.La présente affaire concerne la privation des biens de la requérante en application du principe de l’« expropriation indirecte ».
2.Le 14 novembre 1977, la commune de Ceprano adopta un plan d’urbanisme qui affecta les terrains de la requérante. L’occupation d’urgence des biens eut lieu le 20 novembre 1979.
3.Le 25 février 1985, la requérante saisit le tribunal de Bénévent d’un recours en dommages-intérêts à l’encontre de la commune. Elle alléguait que l’occupation des terrains était illégale et que les travaux de construction s’étaient terminés sans expropriation formelle, ni paiement d’une quelconque indemnité. La requérante réclamait une somme correspondant à la valeur vénale des terrains, majorée des intérêts et de la réévaluation.
4.Le 15 mai 2001, le tribunal constata que les terrains avaient été irréversiblement transformés par les ouvrages publics, affirma que, conformément au principe de l’expropriation indirecte, la propriété des terrains était passée à l’administration et condamna, en application de l’article 5bis de la loi n o 359/1992, la commune à payer à la requérante la somme de 93 408 463 lires italiennes (ITL), plus intérêts et réévaluation. Cette décision fut en substance confirmée par la cour d’appel de Rome qui rehaussa l’indemnité d’expropriation à 192 023 458 ITL (soit 99 171,80 euros (EUR)) avec intérêts et réévaluation à partir du 20 novembre 1984.
5.Le 7 mars 2014, la Cour de cassation cassa ledit arrêt et renvoya la cause devant une autre chambre de la cour d’appel de Rome pour la détermination de l’indemnité basée sur la valeur vénale des terrains.
6.Le 9 février 2016, la cour d’appel de Rome condamna la commune à payer la somme de 180 243,45 EUR réévaluée à partir du 20 novembre 1984 et jusqu’à la décision, et majorée des intérêts jusqu’au solde.
7.Le 28 septembre 2017, à la suite du décès de la requérante survenu le 10 février 2017, ses héritiers, MM. Andrea et Antonio Sassano et M mes Anna Pia et Simonetta Sassano, ont exprimé le souhait de maintenir la requête. 8 . Le 24 avril 2017, face à des difficultés budgétaires, la commune avait décidé d’accéder à une procédure de rééquilibrage des comptes. Le 23 juillet 2017, elle délibéra un Plan de paiement d’une durée maximale de 10 ans, comprenant plusieurs crédits au profit des héritiers de la requérante, dont l’indemnité d’expropriation chiffrée à 1 078 142,56 EUR. 9 . Le 2 mai 2022, les héritiers de la requérante ont indiqué à la Cour avoir reçu 911 398 EUR et dû s’acquitter de 103 910 EUR à titre d’impôt à la source, s’élevant à 20% (article 11 de la loi n o 413/1991).
10.Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 et l’article 6 de la Convention, la requérante se plaignait d’avoir été privée de ses terrains et de l’insuffisance de l’indemnité obtenue et, de plus, soumise à imposition fiscale, d’avoir dû attendre longtemps avant d’obtenir un dédommagement considéré, par ailleurs, insuffisant et de l’inefficacité des recours internes.
Sur la qualité des héritiers pour agir devant la Cour
11.La Cour note que les héritiers de la requérante, MM. A. et A. Sassano et M mes A.P. et S. Sassano, souhaitent maintenir la requête et que le Gouvernement ne s’y oppose pas.
12.Elle estime qu’ils ont un intérêt légitime à poursuivre la requête et leur reconnaît dès lors la qualité pour se substituer à M me Gizzi dans la présente procédure (voir, mutatis mutandis , Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 39, CEDH 1999 VI). Toutefois, pour des raisons d’ordre pratique, la présente décision continuera de désigner cette dernière comme « la requérante », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers. Sur la violation alléguée de de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
13.Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle seulement de l’article 1 du Protocole n o 1.
14.Le droit interne pertinent relatif à l’expropriation indirecte se trouve décrit dans l’arrêt Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 58858/00, §§ 18-48, 22 décembre 2009. 15 . La Cour note, d’abord, que la requérante a été privée de ses biens par le biais d’une expropriation indirecte, une ingérence dans le droit au respect des biens que la Cour a déjà considérée, dans un grand nombre d’affaires, comme incompatible avec le principe de légalité et qui l’a amenée à conclure à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, entre autres, Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, §§ 63-73, 30 Mai 2000, et, plus récemment, Messana c. Italie , n o 26128/04, §§ 38-43, 9 février 2017). En l’espèce, après avoir examiné l’ensemble des éléments qui lui ont été soumis et les observations des parties, la Cour n’a trouvé aucun fait ou argument susceptible de la persuader de parvenir à une conclusion différente.
16.La Cour estime, toutefois, que la cour d’appel de Rome a reconnu le caractère illégal de la privation de propriété et s’est conformée à sa jurisprudence en accordant à la requérante une somme correspondant à la valeur vénale des terrains au moment de la perte de propriété, actualisée à la date de la décision et assortie d’intérêts (voir Guiso-Gallisay , précité, § 105). Dans des affaires similaires à la présente, la Cour a déjà estimé comme approprié et suffisant le redressement reconnu par les juridictions internes et a conclu que les requérants ne pouvaient plus se prétendre victime de la violation alléguée (voir Armando Iannelli c. Italie , n o 24818/03, §§ 35-37, 12 février 2013). Cette conclusion n’est pas remise en cause par l’imposition d’une taxe à 20 % (voir Guiso et Consiglio c. Italie (dec.), n o 50821/06, §§ 41 et 49, 16 janvier 2018, Colazzo c. Italie (dec.) [Comité], n o 36944/06, §§ 30-34, 14 mai 2019, Guiso-Gallisai c. Italie (dec.) [Comité], n o 95/06, §§ 35-39, 16 juin 2020, et Guiso Gallisai c. Italie (dec.) [Comité], n os 10212/05 et 2 autres, §§ 33-35, 23 novembre 2021). 17 . S’il est vrai que l’indemnité n’a pas encore été versée dans son intégralité aux héritiers de la requérante, la Cour constate, toutefois, que la commune a approuvé en 2017 un Plan de paiement finalisé à l’extinction de ses dettes dans un délai maximum de 10 ans et que, en exécution de ce plan, elle a payé la plupart de la dette fondée sur la décision de la cour d’appel de Rome du 9 février 2016 (voir paragraphe 9 ci-dessous). La Cour note que dans d’autres affaires concernant la non-exécution de jugements internes de la part des administrations locales (voir Lavić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 6340/20, §§ 13-14, 9 Novembre 2020, et Muhović et autres c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n os 40841/13 et 12 autres, §§ 17 et 30-33, 8 octobre 2020), elle a jugé qu’un délai d’exécution d’une durée plus longue, où la date finale était fixée à 2041, était acceptable et équivalait à la mise en œuvre des mesures générales qu’elle avait indiquées. Il n’y a aucune raison d’adopter une approche différente en l’espèce. 18 . Par conséquent, la Cour estime que la requérante ne peut plus se considérer victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 2 février 2023. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Greffière adjointe Président