AFFAIRE DINÇ ET SAYGILI c. TÜRKİYE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Traitement dégradant;Traitement inhumain) (Volet matériel);Violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Enquête effective) (Volet procédural);Violation de l'article 11 - Liberté de réunion et d'association (Article 11-1 - Liberté de réunion pacifique)
AFFAIRE DINÇ ET SAYGILI c. TÜRKİYE (CtEDO, 2023)
SECȚIA A DOUA
CAUZA DINÇ ȘI SAYGILI c. TÜRKİYE
(Cererea nr. 17923/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 ianuarie 2023
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Dinç și Saygılı c. Türkiye,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită într-un comitet compus din:
Egidijus Kūris, președinte,
Pauliine Koskelo,
Frédéric Krenc, judecători,
și Dorothee von Arnim, grefier adjunct de secție,
Având în vedere:
cererea (nr. 17923/09) îndreptată împotriva Republicii Türkiye și prin care doi resortisanți ai acestui Stat, dl Cem Dinç și dl Kanber Saygılı («reclamanții»), născuți în 1978 și 1958 și având reședința la Istanbul, reprezentați de av. S. Akkılıç și av. F. Kılıçgün Yeșil, avocate la Istanbul, au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția») la 9 martie 2009,
decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului turc («Guvernul»), reprezentat de agentul său, dl Hacı Ali Açıkgül, șef al serviciului pentru drepturile omului din cadrul ministerului Justiției,
observațiile părților,
decizia prin care Curtea a respins opoziția Guvernului față de examinarea cererii de către un comitet,
După deliberare în camera de consiliu la 10 ianuarie 2023,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
OBIECTUL CAUZEI
Cauza privește intervenția forțelor de securitate cu ocazia unei manifestații sindicale, relele tratamente la care ar fi fost supuși reclamanții și condamnarea penală a reclamanților ca urmare a manifestației.
Reclamantul Cem Dinç este președintele sindicatului Limter-İș, afiliat la DİSK (Devrimci İsçi Sendikaları Konfederasyonu: Confederația sindicatelor muncitorilor revoluționari). Reclamantul Kanber Saygılı este membru al acestuia.
La 10 iunie 2006, la ora 9:00, poliția a întocmit un proces-verbal potrivit căruia, începând cu 23 mai 2006, reclamanții și sindicatul Limter-İș desfășurau acțiuni în fața șantierului naval Desan (Desan Denizcilik İnșaat Sanayi Și.) revendicând ca muncitorii să își primească salariile; forțele de ordine erau poziționate în jurul societății și reclamanții au declarat că se vor întâlni cu conducerea și că nimeni nu îi va împiedica; reclamanții i-au atacat pe agenții forțelor de ordine; aceștia au efectuat avertismentele uzuale; a avut loc o altercație (arbede) între polițiști și reclamanți; iar aceștia din urmă au opus rezistență înainte de a fugi. În cursul intervenției forțelor de ordine, doi dintre polițiștii care au procedat la arestarea reclamanților au fost răniți.
La 10 iunie 2006, poliția, cu acordul procurorului Republicii, i-a reținut pe reclamanți pentru violențe împotriva forțelor de ordine.
Raportul medical din aceeași zi, întocmit la ora 10:15, a indicat că Cem Dinç a declarat că a fost lovit de poliție și că prezenta eriteme traumatice pe ambii umeri, un eritem și o abraziune traumatică pe frunte, precum și un eritem traumatic pe zona laterală stângă a frunții.
Un alt raport medical, întocmit în aceeași zi, la ora 16:15, a indicat că Kanber Saygılı prezenta o echimoză de 0,5 cm pe umărul drept și un eritem pe maxilarul drept.
Tot la 10 iunie 2006, Cem Dinç și Kanber Saygılı au fost audiați de poliție la orele 11:10, respectiv 17:36. Ambii au cerut să fie asistați de avocatul lor și, în lipsa unui apărător, au păstrat tăcerea.
În aceeași zi, polițiștii au audiat doi paznici ai șantierului naval, precum și doi polițiști, printre care Ü.K. Aceștia din urmă au declarat că grupul de muncitori scandase prin megafon că aveau să pătrundă în șantier pentru a se întâlni cu conducerea, că, dacă vor fi împiedicați, vor incendia o altă navă, și că îi calificaseră pe polițiști drept «câinii de pază» ai patronului.
La 11 iunie 2006, parchetul a întocmit un proces-verbal prin care a solicitat declanșarea unei acțiuni publice împotriva reclamanților pentru vătămarea integrității fizice a polițiștilor la 10 iunie 2006.
În aceeași zi, parchetul a audiat reclamanții, asistați fiecare de avocatul lor. Kanber Saygılı a declarat că era membru al sindicatului și că anumiți muncitori ai societății Desan, membri ai sindicatului, care nu primiseră plata salariilor, se adunaseră de o săptămână în fața șantierului naval; că le făcea vizite de susținere; că, în ajun, polițiștii, muncitorii și președintele sindicatului definiseră amplasamentul unui picheted de grevă în fața șantierului naval; că, la 10 iunie 2006, el și Cem Dinç s-au alăturat muncitorilor pe șantierul naval în locul stabilit de comun acord cu polițiștii; că polițiștii l-ar fi atacat în mod neașteptat pe Cem Dinç și l-ar fi lovit; că el însuși ar fi intervenit pentru a-i separa; și că depune plângere împotriva polițiștilor. Cem Dinç a declarat că era președintele secției Tuzla a sindicatului; că la 10 iunie 2006, el și Kanber Saygılı se duseseră pe șantierul naval, muncitorii așteptând la aproximativ o sută de metri de intrarea societății; că muncitorii se aflau înconjurați de polițiști; că polițiștii le-au cerut, lui și lui Kanber Saygılı, să aștepte în locul unde se aflau muncitorii; că apoi polițiștii i-au atacat și i-au lovit la cap cu bastoane; și că depune plângere împotriva polițiștilor care l-au rănit.
La 11 iunie 2006, procurorul Republicii din Tuzla a inițiat o acțiune penală împotriva reclamanților pentru incitare la comiterea unei infracțiuni și pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi și ultraj contra funcționarilor și a cerut arestarea acestora. În aceeași zi, tribunalul corecțional a dispus arestarea preventivă a reclamanților.
La 10 octombrie 2006, tribunalul corecțional din Tuzla a dispus punerea în libertate a reclamanților.
La 22 februarie 2008, parchetul și-a depus rechizitoriul pe fond, solicitând condamnarea reclamanților pentru infracțiunile ce le erau imputate.
La 27 martie 2008, reclamanții au depus memoriile lor în apărare. Invocând în special art. 11 din Convenție, ei au alegat o atingere adusă dreptului lor la libertatea de a desfășura activități sindicale și au cerut achitarea. Făcând referire la jurisprudența Curții, au reamintit că arestarea și deținerea persoanelor din cauza exprimării opiniei lor și a marșurilor de protest ar încălca libertatea lor de exprimare. Ei au susținut, de asemenea, că Curtea de Casație, în jurisprudența sa, a concluzionat că efectuarea unei declarații de presă nu constituia o încălcare a Legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestațiile publice. În cele din urmă, au contestat declarația polițistului Ü.K., obținută în cadrul unei ședințe incidentale la care ei nu participaseră.
La 28 martie 2008, tribunalul corecțional din Tuzla i-a recunoscut pe reclamanți vinovați de infracțiunile reproșate. I-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni pentru incitare la comiterea unei infracțiuni (art. 214 §1 din codul penal); la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și cincisprezece zile pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi (art. 116 §4 din codul penal); și la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni pentru ultraj contra funcționarilor (art. 265 §1 din codul penal). În temeiul art. 231 §§5 și 8 din codul de procedură penală, a amânat pronunțarea hotărârii (hükmün açıklanmasının geri bırakılması) și a dispus plasarea acestora sub supraveghere timp de cinci ani. A însoțit pedepsele cu închisoarea pronunțate cu o interdicție de a părăsi teritoriul național timp de un an.
La 12 august 2008, curtea cu juri din Kartal a confirmat hotărârea tribunalului corecțional, pe motiv că aceasta fusese pronunțată în conformitate cu regulile de procedură și cu legea.
La o dată neprecizată, reclamanții au depus o plângere penală împotriva polițiștilor pentru rele tratamente.
La 22 aprilie 2008, procurorul Republicii din Tuzla a dat o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că polițiștii au acționat în limitele atribuțiilor lor, conform legii.
La 30 iunie 2008, reclamanții, invocând rapoartele medicale care îi privesc și contestând motivele invocate de parchet, au formulat opoziție împotriva acestei ordonanțe în fața curții cu juri Kartal. Aceasta din urmă a respins opoziția la 9 ianuarie 2009.
Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții se plâng de a fi fost condamnați penal din cauza activității lor sindicale. Ei explică că orice persoană are dreptul de a ține întruniri care nu tulbură ordinea publică, de a constitui asociații, precum și de a constitui sindicate și a adera la acestea cu alte persoane pentru a-și apăra interesele.
Invocând art. 13 din Convenție, ei se plâng de tratamente contrare art. 3 cu ocazia manifestației și arestării lor și susțin că ancheta efectuată de parchet cu privire la alegațiile lor referitoare la violențele polițienești comise împotriva lor nu a fost efectivă. Ei se plâng, de asemenea, de o atingere adusă art. 6 din Convenție.
APRECIEREA CURȚII
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat și nici inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.
Cu privire la latura materială a capătului de cerere
Principiile generale referitoare la obligația care revine Înaltelor Părți contractante în temeiul art. 3 din Convenție de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicția lor unor tratamente inumane sau degradante atunci când acestea sunt confruntate cu poliția au fost expuse în detaliu la paragrafele 81-90 din hotărârea Curții în cauza Bouyid c. Belgiei ([MC], nr. 23380/09, CEDO 2015). În ceea ce privește recursul la forța fizică în cursul unei arestări, Curtea reamintește că art. 3 nu interzice recursul la forță pentru a efectua o arestare legală. Totuși, această forță nu poate fi utilizată decât dacă este indispensabilă și nu trebuie să fie excesivă (a se vedea Kuchta și Mętel c. Poloniei, nr. 76813/16, §66, 2 septembrie 2021, și jurisprudența citată).
Ținând seama de regulile referitoare la sarcina probei (a se vedea Bouyid, citată anterior, §§81-90) și de elementele prezentate Curții, nu s-a demonstrat că forța utilizată de poliție era inutilă sau disproporționată.
Prin urmare, nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspectul său material.
Cu privire la latura procedurală a capătului de cerere
Curtea și-a reiterat principiile generale privind obligația Statelor de a desfășura o anchetă efectivă privind alegațiile susținute referitoare la relele tratamente, printre altele, în hotărârile El-Masri c. fostei Republici iugoslave a Macedoniei ([MC], nr. 39630/09, §§182-185, CEDO 2012) și Mocanu și alții c. României ([MC], nr. 10865/09 și alte 2, §§316-326, CEDO 2014 (extrase)). În special, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să fie rapidă, aprofundată – ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna un efort serios pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se sprijine pe concluzii pripite sau nefondate pentru a închide ancheta lor – și susceptibilă să conducă la identificarea și, dacă este cazul, la pedepsirea responsabililor (a se vedea Kuchta și Mętel, citată anterior, §83).
În această privință, Curtea observă de la bun început că a examinat răspunderea Statului pârât din perspectiva laturii materiale a art. 3 în lumina conținutului dosarului cauzei aflate pe rolul tribunalului corecțional din Tuzla (paragraful 15 de mai sus). Deși dosarul cauzei cu care a fost sesizat tribunalul corecțional din Tuzla permite Curții să procedeze la propria apreciere a circumstanțelor factuale ale arestării reclamanților, procedura în fața acestei instanțe nu poate fi considerată relevantă în ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților din acest motiv: obiectul cauzei în fața tribunalului corecțional din Tuzla era altercația dintre reclamanți și poliție, urmată de pretinsa rezistență a reclamanților față de poliție înainte ca ei să fugă – subiect pe care reclamanții au fost audiați de parchet (a se vedea paragraful 10 de mai sus) – și nu alegațiile reclamanților potrivit cărora ar fi fost supuși la rele tratamente. Curtea consideră că ancheta oficială care ar trebui luată în considerare la examinarea răspunderii Guvernului din perspectiva laturii procedurale a art. 3 este ancheta efectuată de procurorul din Tuzla cu privire la alegațiile de rele tratamente ale reclamanților, care s-a încheiat prin decizia procurorului din 22 aprilie 2008 (a se vedea Tüzün c. Turciei, nr. 24164/07, §§42-43, 5 noiembrie 2013).
În acest context, Curtea observă că, în cursul anchetei deschise în urma plângerilor reclamanților, procurorul din Tuzla nu a obținut personal declarațiile reclamanților, nu a luat în considerare declarațiile polițiștilor acuzați și nici nu a audiat martori.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că alegațiile de rele tratamente ale reclamanților nu au făcut obiectul unei anchete efective din partea autorităților interne, așa cum o impune art. 3 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect procedural.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 11 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin că nu s-ar putea admite că procedura penală inițiată împotriva lor nu avea nicio legătură cu activitățile sindicale. Potrivit reclamanților, într-adevăr, toate activitățile reclamanților nu constituiau decât exercitarea dreptului lor la întrunire pașnică în cadrul activității sindicale; niciun act precum ocuparea locului de muncă, împiedicarea muncii, recurgerea la forță, amenințările și insultele nu a fost comis de reclamanți. Ei subliniază că, dimpotrivă, au făcut obiectul amenințărilor, insultelor și violențelor pentru că și-au exercitat dreptul la întrunire pașnică și au fost arestați de mai multe ori. Ei susțin că, în calitate de conducători sindicali, au luat partea membrilor lor la cererea membrilor lor concediați și și-au exercitat drepturile în temeiul Constituției și al legii.
Având în vedere formularea capătului de cerere și condițiile în care s-au desfășurat faptele, Curtea va examina capătul de cerere doar din perspectiva dreptului la libertatea de întrunire pașnică garantată de art. 11 din Convenție.
Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat și nici inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.
Principiile generale referitoare în special la chestiunea de a ști dacă o ingerință în dreptul la libertatea de întrunire era «necesară într-o societate democratică» sunt expuse în hotărârea Kudrevičius și alții c. Lituaniei ([MC], nr. 37553/05, §§142-160, CEDO 2015).
Proporționalitatea impune ca cerințele scopurilor enumerate la art. 11 §2 să fie puse în balanță cu cele ale unei libere exprimări prin cuvânt, gest sau chiar tăcere a opiniilor persoanelor reunite pe stradă sau în alte locuri publice. Pentru a aprecia dacă punerea în balanță în cauză s-a făcut cu respectarea criteriilor stabilite prin jurisprudența sa, Curtea trebuie să acorde, în mod esențial, atenție motivării reținute de judecătorul național (Öğrü și alții c. Turciei, nr. 60087/10 și alte 2, §66, 19 decembrie 2017). Curtea reamintește, în plus, că o manifestație pașnică nu ar trebui, în principiu, să fie supusă amenințării unei sancțiuni penale (Lütfiye Zengin și alții c. Turciei, nr. 36443/06, §57, 14 aprilie 2015).
Curtea observă, de la bun început, că părțile nu contestă faptul că condamnarea penală a reclamanților se analizează ca o ingerință în dreptul lor la libertatea de întrunire, astfel cum este garantat de art. 11 din Convenție. Aceasta este, de asemenea, analiza sa. Ea constată că ingerința era «prevăzută de lege» (a se vedea paragraful 15 de mai sus) și că urmărea apărarea ordinii și protecția drepturilor altora.
În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Curtea constată că, în speță, obiectul cauzei aflate în fața tribunalului corecțional din Tuzla nefiind dreptul la libertatea de întrunire al reclamanților, instanțele interne nu au efectuat nicio examinare cu privire la acest subiect. Curtea remarcă faptul că, potrivit procesului-verbal întocmit de poliție, reclamanții și sindicatul Limter-İș desfășurau acțiuni în fața șantierului naval Desan din cauza unui conflict privind plata salariilor muncitorilor și că, înainte de poziționarea forțelor de ordine, nimic nu indică că manifestația nu s-ar fi desfășurat în condiții pașnice. Din motive care nu sunt detaliate explicit nici în procesele-verbale, nici în deciziile judiciare, a existat o altercație între polițiști și reclamanți; iar aceștia din urmă au opus rezistență înainte de a fugi. În cursul intervenției forțelor de ordine, doi dintre polițiștii care au procedat la arestarea reclamanților au fost răniți (paragraful 3 de mai sus).
Curtea constată că acțiunea penală împotriva reclamanților pentru incitare la comiterea unei infracțiuni și pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi și ultraj contra funcționarilor (paragraful 11 și următoarele de mai sus) s-a încheiat în final cu o hotărâre de condamnare a reclamanților (paragraful 15 de mai sus). În această procedură, instanțele interne nu s-au aplecat asupra chestiunii ingerinței în dreptul la întrunirea pașnică al reclamanților. Mai precis, Curtea remarcă faptul că decizia tribunalului corecțional din Tuzla nu face referire la principiul necesității unei condamnări penale într-o societate democratică pentru a proteja ordinea publică și drepturile altora.
La fel ca observațiile formulate în hotărârea Öğrü și alții (citată anterior, §§65-70), Curtea observă că, întrucât instanțele interne nu au efectuat nicio punere în balanță a diferitelor interese în cauză, ele nu pot fi considerate ca având aplicate reguli conforme cu principiile consacrate de art. 11 din Convenție și nici ca bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante. În opinia sa, neexaminând chestiunea dreptului la întrunirea pașnică al reclamanților și neevaluând diferitele interese în cauză de către autoritățile interne, acestea nu au furnizat motive relevante și suficiente și, prin urmare, nu s-a stabilit că ingerința era «necesară într-o societate democratică».
Aceste elemente îi sunt suficiente pentru a concluziona, în circumstanțele cauzei, la încălcarea art. 11 din Convenție.
CU PRIVIRE LA CELELALTE CAPETE DE CERERE
Reclamanții susțin, de asemenea, că art. 6 și 13 din Convenție au fost încălcate, plângându-se de lipsa de echitate a procedurii desfășurate în fața tribunalului corecțional din Tuzla și pretinzând că ancheta efectuată de parchet cu privire la alegațiile lor referitoare la violențele polițienești comise împotriva lor nu a fost efectivă. Având în vedere faptele speței, argumentele părților și concluziile de mai sus, Curtea consideră că nicio chestiune distinctă nu se ridică din perspectiva art. 6 și 13 din Convenție.
APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Reclamanții solicită 15 000 EUR fiecare cu titlu de prejudiciu moral.
Ei solicită, de asemenea, 630 lire turcești (TRY) pentru cheltuielile de judecată pe care le-au făcut și 12 000 EUR pentru onorariile avocațiale. Ca documente justificative, ei furnizează convenții de onorarii și un tablou cu defalcarea orelor.
Guvernul contestă totalitatea acestor pretenții.
Curtea consideră rezonabil să acorde 3 900 EUR fiecăruia dintre reclamanți cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit.
Ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanților, împreună, suma de 3 000 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă de către reclamanți cu titlu de impozit.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară capetele de cerere referitoare la art. 3 și 11 din Convenție admisibile;
Hotărăște că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect material;
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect procedural;
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 11 din Convenție;
Hotărăște că nicio chestiune distinctă nu se ridică din perspectiva art. 6 și 13 din Convenție;
Hotărăște,
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății:
3 900 EUR (trei mii nouă sute euro) fiecăruia dintre reclamanți, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
3 000 EUR (trei mii euro) reclamanților, împreună, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă de către reclamanți cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 ianuarie 2023, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulament.
Dorothee von Arnim
Egidijus Kūris
Grefier adjunct
Președinte