Dinç și Saygili împotriva Turciei

Reclamantul Cem Dinç este președintele sindicatului Limter-İș, afiliat la DİSK (Devrimci İsçi Sendikaları Konfederasyonu: Confederația sindicatelor muncitorilor revoluționari). Reclamantul Kanber Saygılı este membru al acestuia.

La 10 iunie 2006, la ora 9:00, poliția a întocmit un proces-verbal potrivit căruia, începând cu 23 mai 2006, reclamanții și sindicatul Limter-İș desfășurau acțiuni în fața șantierului naval Desan (Desan Denizcilik İnșaat Sanayi Și.) revendicând ca muncitorii să își primească salariile; forțele de ordine erau poziționate în jurul societății și reclamanții au declarat că se vor întâlni cu conducerea și că nimeni nu îi va împiedica; reclamanții i-au atacat pe agenții forțelor de ordine; aceștia au efectuat avertismentele uzuale; a avut loc o altercație (arbede) între polițiști și reclamanți; iar aceștia din urmă au opus rezistență înainte de a fugi. În cursul intervenției forțelor de ordine, doi dintre polițiștii care au procedat la arestarea reclamanților au fost răniți.

La 10 iunie 2006, poliția, cu acordul procurorului Republicii, i-a reținut pe reclamanți pentru violențe împotriva forțelor de ordine.

Raportul medical din aceeași zi, întocmit la ora 10:15, a indicat că Cem Dinç a declarat că a fost lovit de poliție și că prezenta eriteme traumatice pe ambii umeri, un eritem și o abraziune traumatică pe frunte, precum și un eritem traumatic pe zona laterală stângă a frunții.

Un alt raport medical, întocmit în aceeași zi, la ora 16:15, a indicat că Kanber Saygılı prezenta o echimoză de 0,5 cm pe umărul drept și un eritem pe maxilarul drept.

Tot la 10 iunie 2006, Cem Dinç și Kanber Saygılı au fost audiați de poliție la orele 11:10, respectiv 17:36. Ambii au cerut să fie asistați de avocatul lor și, în lipsa unui apărător, au păstrat tăcerea.

În aceeași zi, polițiștii au audiat doi paznici ai șantierului naval, precum și doi polițiști, printre care Ü.K. Aceștia din urmă au declarat că grupul de muncitori scandase prin megafon că aveau să pătrundă în șantier pentru a se întâlni cu conducerea, că, dacă vor fi împiedicați, vor incendia o altă navă, și că îi calificaseră pe polițiști drept «câinii de pază» ai patronului.

La 11 iunie 2006, parchetul a întocmit un proces-verbal prin care a solicitat declanșarea unei acțiuni publice împotriva reclamanților pentru vătămarea integrității fizice a polițiștilor la 10 iunie 2006.

În aceeași zi, parchetul a audiat reclamanții, asistați fiecare de avocatul lor. Kanber Saygılı a declarat că era membru al sindicatului și că anumiți muncitori ai societății Desan, membri ai sindicatului, care nu primiseră plata salariilor, se adunaseră de o săptămână în fața șantierului naval; că le făcea vizite de susținere; că, în ajun, polițiștii, muncitorii și președintele sindicatului definiseră amplasamentul unui picheted de grevă în fața șantierului naval; că, la 10 iunie 2006, el și Cem Dinç s-au alăturat muncitorilor pe șantierul naval în locul stabilit de comun acord cu polițiștii; că polițiștii l-ar fi atacat în mod neașteptat pe Cem Dinç și l-ar fi lovit; că el însuși ar fi intervenit pentru a-i separa; și că depune plângere împotriva polițiștilor. Cem Dinç a declarat că era președintele secției Tuzla a sindicatului; că la 10 iunie 2006, el și Kanber Saygılı se duseseră pe șantierul naval, muncitorii așteptând la aproximativ o sută de metri de intrarea societății; că muncitorii se aflau înconjurați de polițiști; că polițiștii le-au cerut, lui și lui Kanber Saygılı, să aștepte în locul unde se aflau muncitorii; că apoi polițiștii i-au atacat și i-au lovit la cap cu bastoane; și că depune plângere împotriva polițiștilor care l-au rănit.

La 11 iunie 2006, procurorul Republicii din Tuzla a inițiat o acțiune penală împotriva reclamanților pentru incitare la comiterea unei infracțiuni și pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi și ultraj contra funcționarilor și a cerut arestarea acestora. În aceeași zi, tribunalul corecțional a dispus arestarea preventivă a reclamanților.

La 10 octombrie 2006, tribunalul corecțional din Tuzla a dispus punerea în libertate a reclamanților.

La 22 februarie 2008, parchetul și-a depus rechizitoriul pe fond, solicitând condamnarea reclamanților pentru infracțiunile ce le erau imputate.

La 27 martie 2008, reclamanții au depus memoriile lor în apărare. Invocând în special art. 11 din Convenție, ei au alegat o atingere adusă dreptului lor la libertatea de a desfășura activități sindicale și au cerut achitarea. Făcând referire la jurisprudența Curții, au reamintit că arestarea și deținerea persoanelor din cauza exprimării opiniei lor și a marșurilor de protest ar încălca libertatea lor de exprimare. Ei au susținut, de asemenea, că Curtea de Casație, în jurisprudența sa, a concluzionat că efectuarea unei declarații de presă nu constituia o încălcare a Legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestațiile publice. În cele din urmă, au contestat declarația polițistului Ü.K., obținută în cadrul unei ședințe incidentale la care ei nu participaseră.

La 28 martie 2008, tribunalul corecțional din Tuzla i-a recunoscut pe reclamanți vinovați de infracțiunile reproșate. I-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni pentru incitare la comiterea unei infracțiuni (art. 214 §1 din codul penal); la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și cincisprezece zile pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi (art. 116 §4 din codul penal); și la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni pentru ultraj contra funcționarilor (art. 265 §1 din codul penal). În temeiul art. 231 §§5 și 8 din codul de procedură penală, a amânat pronunțarea hotărârii (hükmün açıklanmasının geri bırakılması) și a dispus plasarea acestora sub supraveghere timp de cinci ani. A însoțit pedepsele cu închisoarea pronunțate cu o interdicție de a părăsi teritoriul național timp de un an.

La 12 august 2008, curtea cu juri din Kartal a confirmat hotărârea tribunalului corecțional, pe motiv că aceasta fusese pronunțată în conformitate cu regulile de procedură și cu legea.

La o dată neprecizată, reclamanții au depus o plângere penală împotriva polițiștilor pentru rele tratamente.

La 22 aprilie 2008, procurorul Republicii din Tuzla a dat o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că polițiștii au acționat în limitele atribuțiilor lor, conform legii.

La 30 iunie 2008, reclamanții, invocând rapoartele medicale care îi privesc și contestând motivele invocate de parchet, au formulat opoziție împotriva acestei ordonanțe în fața curții cu juri Kartal. Aceasta din urmă a respins opoziția la 9 ianuarie 2009.

Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții se plâng de a fi fost condamnați penal din cauza activității lor sindicale. Ei explică că orice persoană are dreptul de a ține întruniri care nu tulbură ordinea publică, de a constitui asociații, precum și de a constitui sindicate și a adera la acestea cu alte persoane pentru a-și apăra interesele.

Invocând art. 13 din Convenție, ei se plâng de tratamente contrare art. 3 cu ocazia manifestației și arestării lor și susțin că ancheta efectuată de parchet cu privire la alegațiile lor referitoare la violențele polițienești comise împotriva lor nu a fost efectivă. Ei se plâng, de asemenea, de o atingere adusă art. 6 din Convenție.

Principiile generale referitoare la obligația care revine Înaltelor Părți contractante în temeiul art. 3 din Convenție de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicția lor unor tratamente inumane sau degradante atunci când acestea sunt confruntate cu poliția au fost expuse în detaliu la paragrafele 81-90 din hotărârea Curții în cauza Bouyid c. Belgiei ([MC], nr. 23380/09, CEDO 2015). În ceea ce privește recursul la forța fizică în cursul unei arestări, Curtea reamintește că art. 3 nu interzice recursul la forță pentru a efectua o arestare legală. Totuși, această forță nu poate fi utilizată decât dacă este indispensabilă și nu trebuie să fie excesivă (a se vedea Kuchta și Mętel c. Poloniei, nr. 76813/16, §66, 2 septembrie 2021, și jurisprudența citată).

Ținând seama de regulile referitoare la sarcina probei (a se vedea Bouyid, citată anterior, §§81-90) și de elementele prezentate Curții, nu s-a demonstrat că forța utilizată de poliție era inutilă sau disproporționată.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspectul său material. Cu privire la latura procedurală a capătului de cerere

Curtea și-a reiterat principiile generale privind obligația Statelor de a desfășura o anchetă efectivă privind alegațiile susținute referitoare la relele tratamente, printre altele, în hotărârile El-Masri c. fostei Republici iugoslave a Macedoniei ([MC], nr. 39630/09, §§182-185, CEDO 2012) și Mocanu și alții c. României ([MC], nr. 10865/09 și alte 2, §§316-326, CEDO 2014 (extrase)). În special, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să fie rapidă, aprofundată – ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna un efort serios pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se sprijine pe concluzii pripite sau nefondate pentru a închide ancheta lor – și susceptibilă să conducă la identificarea și, dacă este cazul, la pedepsirea responsabililor (a se vedea Kuchta și Mętel, citată anterior, §83).

În această privință, Curtea observă de la bun început că a examinat răspunderea Statului pârât din perspectiva laturii materiale a art. 3 în lumina conținutului dosarului cauzei aflate pe rolul tribunalului corecțional din Tuzla (paragraful 15 de mai sus). Deși dosarul cauzei cu care a fost sesizat tribunalul corecțional din Tuzla permite Curții să procedeze la propria apreciere a circumstanțelor factuale ale arestării reclamanților, procedura în fața acestei instanțe nu poate fi considerată relevantă în ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților din acest motiv: obiectul cauzei în fața tribunalului corecțional din Tuzla era altercația dintre reclamanți și poliție, urmată de pretinsa rezistență a reclamanților față de poliție înainte ca ei să fugă – subiect pe care reclamanții au fost audiați de parchet (a se vedea paragraful 10 de mai sus) – și nu alegațiile reclamanților potrivit cărora ar fi fost supuși la rele tratamente. Curtea consideră că ancheta oficială care ar trebui luată în considerare la examinarea răspunderii Guvernului din perspectiva laturii procedurale a art. 3 este ancheta efectuată de procurorul din Tuzla cu privire la alegațiile de rele tratamente ale reclamanților, care s-a încheiat prin decizia procurorului din 22 aprilie 2008 (a se vedea Tüzün c. Turciei, nr. 24164/07, §§42-43, 5 noiembrie 2013).

În acest context, Curtea observă că, în cursul anchetei deschise în urma plângerilor reclamanților, procurorul din Tuzla nu a obținut personal declarațiile reclamanților, nu a luat în considerare declarațiile polițiștilor acuzați și nici nu a audiat martori.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că alegațiile de rele tratamente ale reclamanților nu au făcut obiectul unei anchete efective din partea autorităților interne, așa cum o impune art. 3 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect procedural.

Având în vedere formularea capătului de cerere și condițiile în care s-au desfășurat faptele, Curtea va examina capătul de cerere doar din perspectiva dreptului la libertatea de întrunire pașnică garantată de art. 11 din Convenție.

Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat și nici inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.

Principiile generale referitoare în special la chestiunea de a ști dacă o ingerință în dreptul la libertatea de întrunire era «necesară într-o societate democratică» sunt expuse în hotărârea Kudrevičius și alții c. Lituaniei ([MC], nr. 37553/05, §§142-160, CEDO 2015).

Proporționalitatea impune ca cerințele scopurilor enumerate la art. 11 §2 să fie puse în balanță cu cele ale unei libere exprimări prin cuvânt, gest sau chiar tăcere a opiniilor persoanelor reunite pe stradă sau în alte locuri publice. Pentru a aprecia dacă punerea în balanță în cauză s-a făcut cu respectarea criteriilor stabilite prin jurisprudența sa, Curtea trebuie să acorde, în mod esențial, atenție motivării reținute de judecătorul național (Öğrü și alții c. Turciei, nr. 60087/10 și alte 2, §66, 19 decembrie 2017). Curtea reamintește, în plus, că o manifestație pașnică nu ar trebui, în principiu, să fie supusă amenințării unei sancțiuni penale (Lütfiye Zengin și alții c. Turciei, nr. 36443/06, §57, 14 aprilie 2015).

Curtea observă, de la bun început, că părțile nu contestă faptul că condamnarea penală a reclamanților se analizează ca o ingerință în dreptul lor la libertatea de întrunire, astfel cum este garantat de art. 11 din Convenție. Aceasta este, de asemenea, analiza sa. Ea constată că ingerința era «prevăzută de lege» (a se vedea paragraful 15 de mai sus) și că urmărea apărarea ordinii și protecția drepturilor altora.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Curtea constată că, în speță, obiectul cauzei aflate în fața tribunalului corecțional din Tuzla nefiind dreptul la libertatea de întrunire al reclamanților, instanțele interne nu au efectuat nicio examinare cu privire la acest subiect. Curtea remarcă faptul că, potrivit procesului-verbal întocmit de poliție, reclamanții și sindicatul Limter-İș desfășurau acțiuni în fața șantierului naval Desan din cauza unui conflict privind plata salariilor muncitorilor și că, înainte de poziționarea forțelor de ordine, nimic nu indică că manifestația nu s-ar fi desfășurat în condiții pașnice. Din motive care nu sunt detaliate explicit nici în procesele-verbale, nici în deciziile judiciare, a existat o altercație între polițiști și reclamanți; iar aceștia din urmă au opus rezistență înainte de a fugi. În cursul intervenției forțelor de ordine, doi dintre polițiștii care au procedat la arestarea reclamanților au fost răniți (paragraful 3 de mai sus).

Curtea constată că acțiunea penală împotriva reclamanților pentru incitare la comiterea unei infracțiuni și pentru tentativă de atingere cu violențe a sediului unei întreprinderi și ultraj contra funcționarilor (paragraful 11 și următoarele de mai sus) s-a încheiat în final cu o hotărâre de condamnare a reclamanților (paragraful 15 de mai sus). În această procedură, instanțele interne nu s-au aplecat asupra chestiunii ingerinței în dreptul la întrunirea pașnică al reclamanților. Mai precis, Curtea remarcă faptul că decizia tribunalului corecțional din Tuzla nu face referire la principiul necesității unei condamnări penale într-o societate democratică pentru a proteja ordinea publică și drepturile altora.

La fel ca observațiile formulate în hotărârea Öğrü și alții (citată anterior, §§65-70), Curtea observă că, întrucât instanțele interne nu au efectuat nicio punere în balanță a diferitelor interese în cauză, ele nu pot fi considerate ca având aplicate reguli conforme cu principiile consacrate de art. 11 din Convenție și nici ca bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante. În opinia sa, neexaminând chestiunea dreptului la întrunirea pașnică al reclamanților și neevaluând diferitele interese în cauză de către autoritățile interne, acestea nu au furnizat motive relevante și suficiente și, prin urmare, nu s-a stabilit că ingerința era «necesară într-o societate democratică».

Aceste elemente îi sunt suficiente pentru a concluziona, în circumstanțele cauzei, la încălcarea art. 11 din Convenție.

Ei solicită, de asemenea, 630 lire turcești (TRY) pentru cheltuielile de judecată pe care le-au făcut și 12 000 EUR pentru onorariile avocațiale. Ca documente justificative, ei furnizează convenții de onorarii și un tablou cu defalcarea orelor.

Guvernul contestă totalitatea acestor pretenții.

Curtea consideră rezonabil să acorde 3 900 EUR fiecăruia dintre reclamanți cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit.

Ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanților, împreună, suma de 3 000 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă de către reclamanți cu titlu de impozit. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară capetele de cerere referitoare la art. 3 și 11 din Convenție admisibile; Hotărăște că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect material; Hotărăște că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect procedural; Hotărăște că a existat o încălcare a art. 11 din Convenție; Hotărăște că nicio chestiune distinctă nu se ridică din perspectiva art. 6 și 13 din Convenție; Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății: 3 900 EUR (trei mii nouă sute euro) fiecăruia dintre reclamanți, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; 3 000 EUR (trei mii euro) reclamanților, împreună, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă de către reclamanți cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 ianuarie 2023, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulament. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Grefier adjunct Președinte

Le requérant Cem Dinç est le président du syndicat Limter-İș, rattaché au DİSK (Devrimci İsçi Sendikaları Konfederasyonu : la Confédération des syndicats des ouvriers révolutionnaires). Le requérant Kanber Saygılı en est membre. 3 . Le 10 juin 2006, à 9 heures, la police établit un procès-verbal selon lequel, depuis le 23 mai 2006, les requérants et le syndicat Limter-İș menaient des actions devant le chantier naval Desan ( Desan Denizcilik İnșaat Sanayi Și.) en réclamant que les ouvriers obtiennent leurs salaires ; les forces de l’ordre étaient positionnées aux alentours de la société et les requérants avaient déclaré qu’ils rencontreraient la direction et que personne ne les en empêcherait ; les requérants s’en étaient pris aux forces de l’ordre ; celles-ci avaient procédé aux avertissements d’usage ; une altercation ( arbede ) avait eu lieu entre les policiers et les requérants ; et ces derniers avaient résisté avant de prendre la fuite. Lors de l’intervention des forces de l’ordre, deux des policiers qui ont procédé à l’arrestation des requérants ont été blessés.

Le 10 juin 2006, la police, avec l’accord du procureur de la République, plaça les requérants en garde à vue pour violences à l’encontre des forces de l’ordre.

Le rapport médical du même jour, établi à 10 h 15, indiqua que Cem Dinç avait déclaré avoir été frappé par la police, et qu’il avait des érythèmes traumatiques sur les deux épaules, un érythème et une abrasion traumatiques sur le front ainsi qu’un érythème traumatique sur la zone latérale gauche du front.

Un autre rapport médical, établi le même jour, à 16 h 15, indiqua que Kanber Saygılı avait une ecchymose de 0,5 cm sur l’épaule droite et un érythème sur la mâchoire droite.

Toujours le 10 juin 2006, Cem Dinç et Kanber Saygılı furent entendus par la police respectivement à 11 h 10 et à 17 h 36. Tous deux demandèrent à être assistés par leur avocat et, en l’absence d’un défenseur, gardèrent le silence.

Le même jour, les policiers entendirent deux surveillants du chantier naval ainsi que deux policiers, dont Ü.K. Ces derniers déclarèrent que le groupe d’ouvriers avait scandé par mégaphone qu’ils allaient pénétrer dans le chantier pour rencontrer la direction, qu’en cas d’empêchement ils bruleraient un autre bateau, et qu’ils avaient traité les policiers « des chiens de garde » du patron.

Le 11 juin 2006, le parquet établit un procès-verbal demandant l’ouverture d’une action publique contre les requérants pour atteinte à l’intégrité physique des policiers le 10 juin 2006. 10 . Le même jour, le parquet entendit les requérants, assistés de leur avocat respectivement. Kanber Saygılı déclara qu’il était membre du syndicat et que certains ouvriers de la société Desan, membres du syndicat, qui n’avaient pas obtenu le paiement de leurs salaires s’étaient rassemblés depuis une semaine devant le chantier naval ; qu’il leur rendait des visites de soutien ; que, la veille, les policiers, les ouvriers et le président du syndicat avaient défini l’emplacement d’un piquet de grève devant le chantier naval ; que, le 10 juin 2006, lui-même et Cem Dinç avaient rejoint les ouvriers sur le chantier naval à l’endroit fixé d’un commun accord avec les policiers ; que les policiers se seraient attaqués à l’improviste à Cem Dinç et l’auraient frappé ; que lui-même serait intervenu pour les séparer ; et qu’il portait plainte contre les policiers. Cem Dinç déclara qu’il était le président de la section de Tuzla du syndicat ; que le 10 juin 2006, lui-même et Kanber Saygılı se seraient rendus sur le chantier naval, les ouvriers attendant à une centaine de mètres de l’entrée de la société ; que les ouvriers se seraient trouvés encerclés par les policiers ; que les policiers leur auraient demandé, à lui et à Kanber Saygılı, d’attendre à l’endroit où se trouvaient les ouvriers ; que puis les policiers les auraient attaqués et frappés à la tête à coups de matraque ; et qu’il portait plainte contre les policiers qui l’avaient blessé.

Le 11 juin 2006, le procureur de la République de Tuzla intenta une action pénale contre les requérants pour incitation à la commission d’une infraction et pour tentative d’atteinte avec violences aux locaux d’une entreprise et outrage à fonctionnaires, et demanda leur détention. Le même jour, le tribunal correctionnel ordonna la mise en détention des requérants.

Le 10 octobre 2006, le tribunal correctionnel de Tuzla ordonna la remise en liberté des requérants.

Le 22 février 2008, le parquet déposa ses réquisitions sur le fond, réclamant la condamnation des requérants du chef des infractions qui leur étaient reprochées.

Les 27 mars 2008, les requérants déposèrent leurs mémoires en défense. Invoquant notamment l’article 11 de la Convention, ils alléguèrent une atteinte à leur droit à la liberté de mener des activités syndicales et demandèrent leur acquittement. En se référant à la jurisprudence de la Cour, ils rappelèrent que l’arrestation et la détention des individus en raison de l’expression de leur opinion et des marches de protestation violeraient leur liberté d’expression. Ils soutinrent également que la Cour de cassation, dans sa jurisprudence, avait conclu que faire une déclaration de presse ne constituait pas une infraction à la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques. Enfin, ils contestèrent la déposition du policier Ü.K., obtenue lors d’une audience incidente à laquelle ils n’avaient pas participé. 15 . Le 28 mars 2008, le tribunal correctionnel de Tuzla reconnut les requérants coupables des infractions reprochées. Il les condamna à une peine d’emprisonnement de cinq mois pour incitation à la commission d’une infraction (l’article 214 § 1 du code pénal) ; à une peine d’emprisonnement de deux ans et quinze jours pour tentative d’atteinte avec violences aux locaux d’une entreprise (l’article 116 § 4 du code pénal) ; et à une peine d’emprisonnement de cinq mois pour outrage à fonctionnaires (l’article 265 § 1 du code pénal). Sur le fondement de l’article 231 §§ 5 et 8 du code de procédure pénale, il sursit au prononcé du jugement ( hükmün açıklanmasının geri bırakılması ) et ordonna leur placement sous contrôle durant cinq ans. Il assortit les peines d’emprisonnement prononcées d’une interdiction de quitter le territoire national pendant un an.

Le 12 août 2008, la cour d’assises de Kartal confirma le jugement du tribunal correctionnel, au motif qu’il avait été rendu conformément aux règles de procédure et au droit. 17. À une date non précisée, les requérants déposèrent une plainte pénale contre les policiers pour mauvais traitements.

Le 22 avril 2008, le procureur de la République de Tuzla rendit une ordonnance de non-lieu au motif que les policiers avaient agi dans la limite de leurs fonctions, conformément à la loi.

Le 30 juin 2008, les requérants, faisant valoir les rapports médicaux les concernant et contestant les motifs avancés par le parquet, firent opposition à cette ordonnance devant la cour d’assises Kartal. Cette dernière rejeta l’opposition le 9 janvier 2009.

Invoquant l’article 11 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été condamnés au pénal en raison de leur activité syndicale. Ils expliquent que toute personne a le droit de tenir des réunions qui ne troublent pas l’ordre public, de former des associations, ainsi que de former des syndicats et d’y adhérer avec d’autres pour protéger ses intérêts.

Invoquant l’article 13 de la Convention, ils se plaignent de traitements contraires à l’article 3 lors de leur manifestation et arrestation et soutiennent que l’enquête menée par le parquet au sujet de leurs allégations relatives à des violences policières commises à leur encontre n’a pas été effective. Ils se plaignent également d’une atteinte à l’article 6 de la Convention.

Les principes généraux relatifs à l’obligation qui incombe aux Hautes Parties contractantes en vertu de l’article 3 de la Convention de ne pas soumettre les personnes relevant de leur juridiction à des traitements inhumains ou dégradants lorsqu’elles se trouvent confrontées à la police ont été exposés en détail aux paragraphes 81 à 90 de l’arrêt de la Cour dans l’affaire Bouyid c. Belgique ([GC], n o 23380/09, CEDH 2015). En ce qui concerne le recours à la force physique lors d’une arrestation, la Cour rappelle que l’article 3 n’interdit pas le recours à la force pour procéder à une arrestation légale. Toutefois, cette force ne peut être utilisée que si elle est indispensable et ne doit pas être excessive (voir Kuchta et Mętel c. Pologne , n o 76813/16, § 66, 2 septembre 2021, et la jurisprudence citée).

Compte tenu des règles relatives à la charge de la preuve (voir Bouyid , précité, §§ 81-90) et des éléments produits devant la Cour, il n’a pas été démontré que la force utilisée par la police était inutile ou disproportionnée.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel. Sur le volet procédural du grief

La Cour a réitéré ses principes généraux concernant l’obligation des États de mener une enquête effective sur les allégations défendables concernant les mauvais traitements, entre autres, dans les arrêts El-Masri c. l’ex ‑ République yougoslave de Macédoine ([GC], n o 39630/09, §§ 182 ‑ 185, CEDH 2012) et Mocanu et autres. c. Roumanie ([GC], n os 10865/09 et 2 autres, §§ 316-326, CEDH 2014 (extraits)). En particulier, pour être effective, l’enquête doit être rapide, approfondie – ce qui signifie que les autorités doivent toujours faire un effort sérieux pour savoir ce qui s’est passé et ne doivent pas s’appuyer sur des conclusions hâtives ou mal fondées pour clore leur enquête – et être susceptible de conduire à l’identification et, le cas échéant, à la punition des responsables (voir Kuchta et Mętel , précité, § 83).

A cet égard, la Cour note d’emblée qu’elle a examiné la responsabilité de l’État défendeur au regard du volet matériel de l’article 3 à la lumière du contenu du dossier de l’affaire devant le tribunal correctionnel de Tuzla (paragraphe 15 ci-dessus). Si le dossier de l’affaire dont était saisi le tribunal correctionnel de Tuzla permet à la Cour de procéder à sa propre appréciation des circonstances factuelles de l’arrestation des requérants, la procédure devant cette juridiction ne saurait être considérée comme pertinente en ce qui concerne le grief des requérants à ce titre : l’objet de l’affaire devant le tribunal correctionnel de Tuzla était l’altercation entre les requérants et la police, suivi de la résistance alléguée des requérants à la police avant qu’il ne prennent la fuite – sujet sur lequel les requérants furent entendus par le parquet (voir paragraphe 10 ci-dessus) – et non les allégations des requérants selon lesquelles ils avaient été soumis à des mauvais traitements. La Cour estime que l’enquête officielle qui devrait être prise en compte dans l’examen de la responsabilité du Gouvernement au titre de la branche procédurale de l’article 3 est l’enquête menée par le procureur de Tuzla sur les allégations de mauvais traitements des requérants, qui s’est terminée par la décision du procureur du 22 avril 2008 (voir Tüzün c. Turquie, n o 24164/07, §§ 42-43, 5 novembre 2013).

Dans ce contexte, la Cour observe que, au cours de l’enquête ouverte à la suite des plaintes des requérants, le procureur de Tuzla n’a pas obtenu en personne les déclarations des requérants, n’a pas pris en compte les déclarations des policiers accusés, et n’a pas non plus interrogé de témoins.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que les allégations de mauvais traitements des requérants n’ont pas fait l’objet d’une enquête effective de la part des autorités internes, comme l’exige l’article 3 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural.

Eu égard à la formulation du grief et aux conditions dans lesquelles les faits se sont déroulés, la Cour examinera le grief seulement sous l’angle du droit à la liberté de réunion pacifique garanti par l’article 11 de la Convention.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable.

Les principes généraux notamment sur la question de savoir si une ingérence dans le droit à la liberté de réunion était « nécessaire dans une société démocratique » sont exposés dans l’arrêt Kudrevičius et autres c. Lituanie ([GC], n o 37553/05, §§ 142 à 160, CEDH 2015).

La proportionnalité appelle à mettre en balance les impératifs des fins énumérées à l’article 11 § 2 avec ceux d’une libre expression par la parole, le geste ou même le silence des opinions de personnes réunies dans la rue ou en d’autres lieux publics. Pour apprécier si la mise en balance en question s’est faite dans le respect des critères établis par sa jurisprudence, la Cour doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national ( Öğrü et autres c. Turquie , n os 60087/10 et 2 autres, § 66, 19 décembre 2017). La Cour rappelle en outre qu’une manifestation pacifique ne devrait pas, en principe, être soumise à la menace d’une sanction pénale ( Lütfiye Zengin et autres c. Turquie , n o 36443/06, § 57, 14 avril 2015).

La Cour relève d’emblée que les parties ne contestent pas que la condamnation pénale des requérants s’analyse en une ingérence dans leur droit à la liberté de réunion, tel que garanti par l’article 11 de la Convention. C’est également son analyse. Elle constate que l’ingérence était « prévue par la loi » (voir paragraphe 15 ci-dessus) et qu’elle tendait à la défense de l’ordre et à la protection des droits d’autrui.

En ce qui concerne la proportionnalité de l’ingérence, la Cour constate qu’en l’espèce, l’objet de l’affaire devant le tribunal correctionnel de Tuzla n’ayant pas été pas le droit à liberté de réunion des requérants, les juridictions internes n’ont effectué aucun examen à ce sujet. La Cour note que, selon le procès-verbal établi par la police, les requérants et le syndicat Limter-İș menaient des actions devant le chantier naval Desan en raison d’un conflit concernant le paiement des salaires des ouvriers, et qu’avant le positionnement des forces de l’ordre, rien n’indique que la manifestation ne se déroulait pas dans les conditions pacifiques. Pour les raisons non détaillées explicitement ni dans les procès-verbaux ni les décisions judicaires, il y a eu une altercation entre les policiers et les requérants ; et ces derniers ont résisté avant de prendre la fuite. Lors de l’intervention des forces de l’ordre, deux des policiers qui ont procédé à l’arrestation des requérants ont été blessés (paragraphe 3 ci-dessus).

La Cour constate que l’action pénale contre les requérants pour incitation à la commission d’une infraction et pour tentative d’atteinte avec violences aux locaux d’une entreprise et outrage à fonctionnaires (paragraphe 11 et suivants ci-dessus) s’est finalement soldée par un jugement de condamnation des requérants (paragraphe 15 ci-dessus). Dans cette procédure, les juridictions internes ne se sont pas penchées sur la question de l’ingérence dans le droit à la réunion pacifique des requérants. Plus précisément, la Cour relève que la décision du tribunal correctionnel de Tuzla ne se réfère pas au principe de la nécessité d’une condamnation pénale dans une société démocratique pour protéger l’ordre public et les droits d’autrui. 39. À l’instar des observations qu’elle a formulées dans l’arrêt Öğrü et autres (précité, §§ 65-70) la Cour observe que les juridictions internes n’ayant pas effectué une quelconque mise en balance des différents intérêts en présence, elles ne peuvent pas être considérées comme ayant appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l’article 11 de la Convention ni comme s’étant fondées sur une appréciation acceptable des faits pertinents. À ses yeux, en ne pas examinant la question du droit à la réunion pacifique des requérants, et en ne pesant pas les différents intérêts en présence par les autorités internes, celles-ci n’ont pas fourni des motifs pertinents et suffisants et il n’a dès lors pas été établi que l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

Ces éléments lui suffisent pour conclure, dans les circonstances de l’espèce, à la violation de l’article 11 de la Convention.

Ils sollicitent également 630 livres turques (TRY) au titre des frais et dépens qu’ils ont engagés et 12 000 EUR pour les honoraires d’avocat. À titre de justificatifs, ils fournissent des conventions d’honoraires et un tableau du décompte des horaires.

Le Gouvernement conteste l’ensemble de ces prétentions.

La Cour estime raisonnable d’allouer 3 900 EUR à chacun des requérants pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour juge raisonnable d’allouer aux requérants conjointement la somme de 3 000 EUR tous frais confondus, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par les requérants à titre d’impôt. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare les griefs concernant les articles 3 et 11 de la Convention recevables ; Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; Dit qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle des articles 6 et 13 de la Convention ; Dit , a) que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans un délai de trois mois les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : 3 900 EUR (trois mille neuf cents euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral ; 3 000 EUR (trois mille euros) aux requérants conjointement, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 janvier 2023, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Greffière adjointe Président