1ra-1036/2019 — art.264 alin.1 CP

1ra-1036/2019 — art.264 alin.1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-1036/2019

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

08 mai 2019 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, declarat de avocata Stela Sandu, în numele părților

vătămate Sergiu Voleac și Igor Voleac, împotriva sentinței Judecătoriei Orhei din

12 noiembrie 2018 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 29

ianuarie 2019, în privința inculpatului

Nadolschi Marcel,.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 20.08.2018 – 12.11.2018,

instanța de apel: 04.12.2018 – 29.01.2019,

instanța de recurs: 12.04.2019 – 08.05.2019.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

judecată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Nadolschi

Marcel a fost condamnat în baza art. 264 alin. (1) Cod penal la amendă în mărime

de 500 unități convenționale, ce constituie 25.000 lei.

De la inculpat s-a încasat în beneficiul lui Voleac Igor prejudiciul moral în

sumă de 20.000 lei, lui Voleac Sergiu în mărime de 20.000 lei și cheltuieli pentru

asistență juridică 4000 lei, cât și cheltuieli de judecată 4110 lei.

inculpatul Nadolschi Marcel, conducând automobilul „Citroen C3”, n/î xx,

deplasându-se pe traseul R-6 Chișinău – Orhei – Bălți în direcția mun. Orhei, la

km. 58+237 m a traseului, în apropierea drumului de acces spre s. Brăviceni, r-nul

1

Orhei, nu a ținut seama de situația rutieră, starea carosabilului înzăpezită, nu a

manifestat prudență sporită la trafic, a ignorat cerințele pct.45 subpct.(1) din

Regulamentul circulației rutiere potrivit cărora, ”conducătorul trebuie să conducă

vehiculul în conformitate cu limita de viteză stabilită, ținând permanent seama de

următorii factori: a) starea psihofiziologică ce influențează atenția și reacția; b)

dexteritatea în conducere care i-ar permite să prevadă situațiile periculoase; d)

condițiile rutiere”, nu a întreprins cerințele prevăzute de pct.45 subpct. (2) din

același regulament, care stipulează că, ”în cazul în care în limita vizibilității apar

obstacole care pot fi observate de conducător, el trebuie să reducă viteza sau chiar

să oprească pentru a nu pune în pericol siguranța traficului”, pct. 42 subpct.(2) a

Regulamentului ”în afara localităților conducătorii trebuie să conducă vehiculele

cât mai aproape de marginea dreaptă a carosabilului” , pct.42 subpct.(3) din

Regulament „pe drumurile cu circulația dublu sens care au cel puțin două benzi

într-o direcție este interzisă intrarea pe partea carosabilului destinată circulației în

sens opus”, ca urmare, pierzând controlul asupra automobilului a ieșit pe banda

destinată circulației în sens opus, tamponând automobilul „Toyota Auris”, n/î OC

AP 193, care se deplasa regulamentar în direcția mun. Bălți, condus de Volceac

Igor.

În urma accidentului rutier, șoferului Voleac Igor, conform raportului de

expertiză medico-legală nr.201825D0095 din 24 aprilie 2018, i-au fost cauzate

vătămări corporale medii sub formă d: fractură închisă de cotil acetabular pe

dreapta; subluxația posterioară a capului femural drept, iar pasagerilor Voleac

Sergiu, conform raportului de expertiză medico-legală nr.201825D0097 din 24

aprilie 2018, vătămări corporale medii sub formă de fractură închisă a osului

metacarpian IV a mâinii drepte cu deplasare de fragmente și respectiv, lui Voleac

Elena, conform raportului de expertiză medico-legală nr. 201825D0097 din 24

aprilie 2018, vătămări corporale medii sub formă de: fractură închisă a oaselor

antebrațului drept distal cu deplasare de fragmente și fractură închisă a osului

radial stâng distal fără deplasare de fragmente.

Instanța a reținut că, cauza fiind judecată în procedura simplificată,

prevăzută la art. 3641 Cod de procedură penală, probele administrate au dovedit pe

deplin vinovăția inculpatului și i-a încadrat acțiunile în baza art. 264 alin. (1) Cod

penal, ca încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoana, care conduce mijlocul de transport,

încălcare ce a cauzat din imprudență vătămări medii a integrității corporale sau a

sănătății.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75, 76

Cod penal, că inculpatul a comis o infracțiune mai puțin gravă, și-a recunoscut

vina și s-a căit sincer, anterior nu a fost judecat, este caracterizat pozitiv la locul de

trai, că întreține un copil minor, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și

reeducării vinovatului, concluzionând că inculpatului urmează a-i fi aplicată o

pedeapsă sub formă de amendă în mărime de 500 unități convenționale.

La fel, instanța a statuat că art. 264 alin. (1) Cod penal, stabilește pedeapsa

complementară obligatorie doar în cazul aplicării pedepsei cu închiosarea ca

pedeapsă principală, din care motiv față de inculpat nu urmează a fi aplicată

2

pedeapsa complementară sub formă de privare de dreptul de a conduce mijloace de

transport.

Pe lângă aceasta, în cadrul procesului penal a fost înaintată acțiune civilă de

către avocatul Stela Sandu în numele părților vătămate Voleac Sergiu și Voleac

Igor, solicitând încasarea de la inculpat în beneficiul părților vătămate, cu titlu de

prejudiciu moral a câte 100.000 lei, precum și 4000 lei pentru asistență juridică.

Ținând cont de prevederile art. 219 alin. (4) Cod de procedură penală și art.

1423 Cod civil, că mărimea prejudiciului moral se determină de către instanță în

funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei

vătămate, de gradul de vinovăție al făptuitorului prejudiciului și de măsura în care

compensarea poate aduce satisfacerea persoanei vătămate, acțiunea civilă urmează

a fi admisă partial, considerând că o recompensă în valoare de câte 20.000 lei, va fi

proporțională, suficientă și echitabilă la caz, cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral suferit de pe urma acțiunilor inculpatului, fiind conformă și

practicii CtEDO privitor la modul de încasarea a prejudiciului moral. Or, sumă

revendicată de 100.000 lei, este disproporționată, însăși sentința de condamnare

reprezintând un remediu de satisfacție morală a victimei.

pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatul să fie condamnat la închisoare,

cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 2 ani, cu

încasarea prejudiciului moral în beneficiul părților vătămate, conform acțiunii

civile înaintate.

Apelanta a invocat că pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 500

unități convenționale, este prea blândă în raport cu acțiunile săvârșite de inculpat.

Or, cerința art. 75 alin. (1) Cod penal de a aplica o pedeapsă echitabilă

constituie o cerință a principiului echității în dreptul penal, obligă instanța să aplice

infractorului o pedeapsă legală individualizată, capabilă să restabilească echitatea

socială și să realizeze celelalte scopuri ale pedepsei penale, conform art. 61 alin.

(2) Cod penal.

În cadrul ședinței de judecată, inculpatul nu și-a cerut iertare de la părțile

vătămate, sub aspectul suferințelor psihice ce le-au suferit ultimii, manifestându-se

prin sentimentul de rușine, teamă, neajutorare, umilință, inferioritate, discomfort

general, insatisfacție.

Instanța nu a adus argumente forte prin care să-și motiveze poziția de ce a

hotărât să micșoreze cuantumul bănesc a prejudiciului moral solicitat de părțile

vătămate prin acțiunile civile.

Voleac Igor și Voleac Sergiu au suportat și suportă în continuare dureri

imense, au emoții negative, fiindu-le afectată enorm starea interioară, lasându-le

consecințe.

Pe Voleac Igor îl așteaptă un tratament costisitor și de lungă durată.

Recuperarea totală durează timp îndelungat, a suportat un stres psihologic

intens, intervenția medicală creează suplimentar trăiri morale negative. Starea

fizică de după accident îi cauzează un sentiment permanent de neliniște, disconfort

și incertitudine cu privire la viitor, pierderea speranței în viață, fiind de mai mult

timp într-o stare de depresie clinică profundă.

3

ianuarie 2019, apelul a fost respins, ca nefondat.

Instanța de apel a statuat că concluzia instanței de fond, că corijarea

inculpatului este posibilă prin aplicarea pedepsei sub formă de amendă, este una

corectă și întemeiată.

Or, instanța correct a reținut că, inculpatul și-a recunoscut vina integral, atât

în cadrul urmăririi penale, cât și în cadrul cercetării judecătorești, cauza fiind

examinată în procedură simplificată, prevăzută de art. 3641 Cod de procedură

penal,că s-a căit sincer de cele comise, fiind o prerogative a instanței de judecată

de a aprecia dacă scopul pedepsei poate fi atins.

Instanța de fond a efectuat o analiză complexă a circumstanțelor cauzei și a

personalității inculpatului, urmărind în acest sens comportamentul lui în viața

socială, la locul de muncă, precum și cel de dinainte și după săvârșirea infracțiunii

incriminate.

Corect instanța a statuat că inculpatul a comis o infracțiune, care face parte

din categoria celor mai puțin grave și lipsa circumstanțelor agravante.

Lui Nadolschi M. i-a fost stabilită pedeapsa sub formă de amendă în mărime

de 500 unități convenționale, adică în limitele prevăzute de art. 264 alin. (1) Cod

penal, luându-se în considerație și faptul că el a solicitat examinarea cauzei în baza

art. 3641 Cod de procedură penală.

Având în vedere că, norma penală prevăzută la art. 264 alin. (1) Cod penal,

stabilește pedeapsa complementară obligatorie doar în cazul aplicării pedepsei cu

închisoarea, ca pedeapsă principală, privarea de dreptul de a conduce mijloace de

transport, reieșind din criteriile de individualizare a pedepsei penale, instanța just a

considerat necesar de a nu aplica inculpatului pedeapsa complementară sub formă

de privare de dreptul de a conduce mijloace de transport.

Concluzia instanței de fond este oportună, corectă și echitabilă or, pedeapsa

aplicată inculpatului este corespunzătoare faptei comise, având în vedere și scopul

legii penale, care indică asupra corectării și reeducării lui în vederea neadmiterii pe

viitor a careva acțiunile ilegale.

Prima instanța și-a motivat just soluția adoptată, acordând deplină eficiență

prevederilor art. 7, 61, 64 alin. (3), 75 și 76 Cod penal, iar pedeapsa stabilită

inculpatului sub formă de amendă în mărime de 500 unități convenționale, este una

echitabilă și proporțională faptei comise.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale, ce corespunde principiului

proporționalității și scopului de restabilire a echității sociale, corectare a

inculpatului, precum și prevenirii de săvârșirea de noi infracțiuni atât din partea

acestuia, cât și a altor persoane.

Totodată, conform art. 1423 alin. (1) Cod civil, art. 219 alin. (4) Cod de

procedură penală, mărimea compensației pentru prejudiciul moral se determină de

către instanță în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice

cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al făptuitorului prejudiciului și

de măsura în care compensarea poate aduce satisfacerea persoanei vătămate.

Din considerentul că, probatoriul administrat la cauza penală nu

demonstrează în mod cert întinderea prejudiciului moral cauzat prin infracțiune

4

părții civile, solicitat de părțile vătămate, iar inculpatul a recunoscut parțial

acțiunea civilă, instanța de judecată just a admis parțial acțiunea civilă în partea

prejudiciului moral pretins.

Prin urmare, întemeiat a considerat că o recompensă în valoare de câte

20.000 lei pentru fiecare parte vătămată, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

moral suferit de pe urma acțiunilor inculpatului, va fi proporțională, suficientă și

echitabilă la caz, ținând cont și de practica CtEDO privitor la modul de încasare a

prejudiciului moral.

Or, valoarea revendicată, în sumă de 100.000 lei, este una disproporționată,

însăși sentința de condamnare reprezintând un remediu de satisfacție morală a

victimei.

Față de lucrul judecat de primă instanță, se constată o motivare amplă și

temeinică a sentinței pronunțate cu privire la procesul de evaluare și apreciere a

probelor prezentate de părți în raport cu fapta incriminată prin rechizitoriu

inculpatului, astfel fiind în corespundere cu exigențele articolului 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

sentinței și a deciziei instanței de apel, cu pronunțarea unei noi hotărâri, prin care

inculpatului să-i fie stabilită pedeapsa cu închisoarea, cu privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport pe un termen de până la 2 ani, cu admiterea

integrală a acțiunii civile.

Recurenta a indicat că cerința art. 75 alin. (1) Cod penal, de a aplica o

pedeapsă echitabilă, constituie o cerință a principiului echității în dreptul penal,

care obligă instanța să-i aplice infractorului o pedeapsă legală individualizată,

capabilă să restabilească echitatea socială și să realizeze celelalte scopuri ale

pedepsei penale, conform art. 61 alin. (2) Cod penal.

În urma celor săvâșite, cât și în cadrul ședinței de judecată, Nadolschi M. nu

și-a cerut iertare de la Voleac I. și Voleac S. sub aspectul suferințelor psihice ce le-

au suferit ultimii, manifestându-se prin sentimentul de rușine, teamă, neajutorare,

umilință, inferioritate, discomfort general, insatisfacție.

Părțile vătămate Voleac I. și Voleac S. au sportat și suportă în continuare

dureri imense, au emoții negative afectându-le enorm starea interioară lasându-le

consecințe, dat fiind faptul că pe Voleac I. îl așteaptă un tratament costisitor și de

lungă durată.

Recuperarea totală durează timp îndelungat, a suportat un stres psihologic

intens, intervenția medicală creează suplimentar trăiri morale negative. Starea

fizică de după accident îi cauzează un sentiment permanent de neliniște, disconfort

și incertitudinea cu privire la viitor, pierderea speranței în viață, fiind de mai mult

timp într-o stare de depresie clinică profundă.

În drept, recursul este întemeiat pe art. 427 Cod de procedură penală.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

5

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens.

Sub acest aspect se reține că în recursul ordinar declarat, în pofida

prevederilor enunțate, nu este indicat nici un temei din cele nominalizate în art. 427

alin. (1) Cod de procedură penală, fiind omisă totalmente specificarea unor

concrete erori de drept și argumentarea ilegalității deciziei contestate în acest sens

(pct. 5. din decizie).

Rezultă că, recursul ordinar nu îndeplinește cerințele legale de conținut, iar

instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul ordinar al

avocatei cu circumstanțe în fapt și în drept, care le-ar justifica, și să se expună,

apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurent.

Or, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură

penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile

de drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul când

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au

aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2., 4. din prezenta decizie, relevă în mod

concludent că instanțele de fond și de apel, legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei în latura pedepsei aplicate

inculpatului, în strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și

prescripțiilor de drept material, corect luând în considerare că acesta a săvârșit o

infracțiune mai puțin gravă, dar este caracterizat pozitiv, întreține un copil minor,

nu are antecedente penale, a recunoscut integral vina și s-a căit sincer de cele

comise, că nu au fost stabilite circumstanțe agravante, cât și prevederile art. 61, 75

Cod penal, 3641 Cod de procedură penală, pedeapsa penală este o măsură de

constrîngere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului ce se

aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrșit

infracțiuni, cauzînd anumite lipsuri și restricții drepturilor lor. Pedeapsa are drept

scop restabilirea echității sociale, corectarea și resocializarea condamnatului,

precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît

6

și a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și

nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate. Persoanei recunoscute

vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele

fixate în Partea specială a prezentului cod și în strictă conformitate cu dispozițiile

Părții generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei și termenului pedepsei,

instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvîrșite, de motivul

acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează ori

agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și

reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia. În

cazul alternativelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea săvîrșită, pedeapsa

cu închisoare are un caracter excepțional și se aplică atunci cînd gravitatea

infracțiunii și personalitatea infractorului fac necesară aplicarea pedepsei cu

închisoare, iar o altă pedeapsă este insuficientă și nu și-ar atinge scopul. O

pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvîrșirea

infracțiunii, se stabilește numai în cazul în care o pedeapsă mai blîndă, din numărul

celor menționate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei. Caracterul excepțional

la aplicarea pedepsei cu închisoare urmează a fi argumentat de către instanța de

judecată. Inculpatul care a recunoscut săvîrșirea faptelor indicate în rechizitoriu și

a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire

penală beneficiază de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de

lege în cazul pedepsei cu amendă.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale, corespunde principiului

proporționalității și scopului de restabilire a echității sociale, corectare a

inculpatului, precum și prevenirii de săvârșirea de noi infracțiuni atât din partea

acestuia, cât și a altor persoane (pct. 2., 4. din decizie).

Pe lângă aceasta, instanțele just au constatat și apreciat circumstanțele de

fapt și de drept privind mărimea compensației pentru prejudiciul moral cauzat

părților vătămate, în strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură

penală și prescripțiilor de drept material, corect ținând cont de prevederile art. 219

alin. (4), 220 alin. (3), 387 alin. (1) Cod de procedură penală, art. 1423 Cod civil,

conform căror odată cu sentința de condamnare, instanța de judecată, apreciind

dacă sunt dovedite temeiurile și mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite

acțiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge. La evaluarea cuantumului

despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în

considerare suferințele fizice ale victimei, etc. Hotărârea privind acțiunea civilă se

adoptă în conformitate cu normele dreptului civil. Mărimea compensației pentru

prejudiciu moral se determină de către instanța de judecată în funcție de

caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate,

de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului, și de măsura în care această

compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea

suferințelor psihice sau fizice le apreciază instanța de judecată, luând în

considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul

social al persoanei vătămate.

Concluzia instanței de apel coroborează și cu jurisprudența națională,

conform cărei instanțele judecătorești, la determinarea mărimii compensației

7

pentru prejudiciul moral, trebuie să ia în considerație atât aprecierea subiectivă

privind gravitatea cauzării suferințelor psihice sau fizice părții vătămate, cât și

datele obiective care certifică acest fapt, îndeosebi: importanța vitală a drepturilor

personale nepatrimoniale (sănătatea, demnitatea, etc.); nivelul (gradul) suportării

de către persoana vătămată a suferințelor psihice sau fizice (pricinuirea vătămării

corporale, etc.); felul vinovăției (intenția, imprudența) persoanei care a cauzat

prejudiciul (Hotărârea Plenului CSJ a RM din 09.10.2006, nr. 9 Cu privire la aplicarea de

către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral, pct.

25).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

(hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Mai mult, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse în

pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanța

de apel a apreciat circumstanțele cauzei în partea stabilirii pedepsei și în latura

civilă.

Însă, pornind de la relevanțele art. 6 pct. 111), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere

greșită a probelor, iar judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea circumstanțelor cauzei în partea stabilirii pedepsei și în

latura civilă, în alt sens decât cel pe care îl propune apărarea părâilor vătămate, este

o competență și prerogativă legală a acestor instanțe, care nu constituie un temei de

drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și,

astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice

temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în

acest sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor

pricinii care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței

CtEDO, nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie

2007, pct. 20, cazul Bujnița versus Moldova).

8

În același timp, solicitarea recurentei de a casa hotărârile instanțelor

judecătoreși și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatului să-i fie

stabilită pedeapsa cu închisoarea, cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de

transport pe un termen de până la 2 ani, cu admiterea integrală a acțiunii civile,

contravine prevederilor art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală,

conform căror rejudecarea cauzei și pronunțarea unie noi hotărâri poate avea loc

dacă nu se agravează situația condamnatului, deci este una absolut neîntemeiată

(pct. 5. din decizie).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanța de apel nu a

comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că nu a admis o

eroare gravă de fapt, că hotărârea contestată conține motive clare și legale pe care

se întemeiază soluția, și că recursul ordinar este unul vădit neîntemeiat.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Astfel, odată ce recursul nominalizat este vădit neîntemeiat, el urmează a fi

declarat inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocata Stela Sandu, în

numele părților vătămate Sergiu Voleac și Igor Voleac, împotriva sentinței

Judecătoriei Orhei din 12 noiembrie 2018 și deciziei Colegiului penal al Curții de

Apel Chișinău din 29 ianuarie 2019, în privința inculpatului Nadolschi Marcel, pe

motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 07 iunie 2019.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

9

10