1ra-634/2018 — art. 264 al. 1 CP

1ra-634/2018 — art. 264 al. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 1ra-634/2018

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

28 martie 2018 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 29

septembrie 2017 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 13

decembrie 2017, declarat de inculpata

Benga Tatiana XXXXX, născută la

XX XXXXX XXXX în or. XXXXX, locuitoare a r-nului

XXXXX, s. XXXXX, str. XXXXX X, cetățeancă a R.

Moldova, fără antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 04.07.2017 – 29.09.2017,

instanța de apel: 08.11.2017 – 13.12.2017,

instanța de recurs: 19.0.2018 – 28.03.2018.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

judecată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Benga

Tatiana a fost condamnată în baza art. 264 alin. (1) Cod penal la amendă în mărime

de 500 unități convenționale, ce constituie 25.000 lei, fără privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport.

De la inculpată s-a încasat în beneficiul lui Drozdov V. prejudiciul moral în

mărime de 13.000 lei.

1

Benga T., aflându-se în mun. Chișinău, conducând automobilul „Opel Zafira”, n.î.

XXXXX, în regim marșarier, ajungând în regiunea blocului locativ nr. 13/2 din bd.

Moscovei, respectiv, la intrarea în curtea grădiniței nr. 108 din mun. Chișinău,

acționând contrar prevederilor pct. 41 subpct. (2) al Regulamentului circulației

rutiere, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 357 din

13.05.2009 care stipulează că conducătorul vehiculului care intenționează să se

deplaseze cu spatele, poate să înceapă manevra numai după ce s-a asigurat că o

poate face fără a crea un pericol sau un obstacol pentru ceilalți participanți la trafic

și pct. 45 subpct. (1) lit. a), b), d) al Regulamentului circulației rutiere, care

prevede că conducătorul trebuie să conducă vehiculul în conformitate cu limita de

viteză stabilită, ținând permanent seama de următorii factori: starea

psihofiziologică ce influențează atenția și reacția, dexteritatea în conducere care i-

ar permite să prevadă situațiile periculoase și situația rutieră, și alin. (2) care

stipulează că în cazul în care în limita vizibilității apar obstacole care pot fi

observate de conducător, el trebuie să reducă viteza sau chiar să oprească, pentru a

nu pune în pericol siguranța traficului, nu s-a asigurat că poate efectua manevra

marșarier, fără a crea un pericol pentru pietoni, nu a ținut cont de situația rutieră,

nu a manifestat prudență sporită, nu a redus viteza și nu a oprit autovehiculul

condus de ea, în rezultatul cărui fapt, a tamponat pietonul Drozdov V.

În rezultatul accidentului rutier, lui Drozdov V. i-au fost cauzate leziuni

corporale sub formă de: fractura distală de peroneu pe dreapta cu ușoară dislocare,

care a fost cauzată în rezultatul acțiunii traumatice a unui obiect contondent dur,

posibil în timpul și circumstanțele indicate, condiționează dereglarea sănătății de

lungă durată și, în baza acestui criteriu, conform raportului de expertiză judiciară

medico-legală nr. 1315/D din 22.06.2017, se califică ca vătămare medie.

Instanța a reținut că inculpata a recunoscut faptele indicate în rechizitoriu,

solicitând examinarea cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire

penală, că aceste probe dovedesc vinovăția ei și i-a încadrat acțiunile pe art. 264

alin. (4) Cod penal, ca încălcarea regulilor de securitate a circulației de către

persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudență

o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de faptul că inculpata a săvârșit o

infracțiune mai puțin gravă, nu are antecedente penale, în calitate de circumstanțe

atenuante fiind reținute căința sinceră, aflarea la întreținere a trei copii minori, că

nu au fost constatate circumstanțe agravante, concluzionând că reeducarea și

corectarea acesteia este posibilă cu aplicarea unei pedepse sub formă de amendă,

stabilită conform prevederilor art. 3641 Cod de procedură penală.

Instanța a menționat că art. 264 Cod penal prevede pedeapsă de până la 650

unități convenționale, sau muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la

240 de ore, sau închisoare de până la 3 ani, cu sau fără privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport pe un termen de 2 ani.

Potrivit art. 64 alin. (3) Cod penal, mărimea amenzii pentru persoanele fizice

se stabilește în limitele de la 500 la 3000 unități convenționale.

2

Or, fiind stabilită prezența circumstanțelor atenuante și lipsa celor agravante,

inculpatei urmează a-i fi aplicată amendă în limita minimă prevăzută de lege, adică

500 unități convenționale.

Partea vătămată a înaintat o acțiune civilă, solicitând încasarea prejudiciului

moral în mărime de 30.000 lei, indicând că este pensionar, se tratează cu greu,

până acum are probleme cu piciorul și nu se știe ce consecințe poate avea în viitor

trauma suportată, iar inculpata nu și-a cerut scuze și nu i-a acordat careva ajutor.

Astfel, fiind stabilit că fapta prejudiciabilă a avut loc, a fost săvârșită de

inculpată, vinovăția acesteia a fost dovedită pe deplin, că părții vătămate Drozdov

V., care este pensionar, i-a fost cauzată prin infracțiune vătămare medie, iar la

persoanele de vârstă înaintată vătămările corporale se vindecă mai greu, acestuia

fiindu-i cauzate suferințe psihice și fizice, solicitarea părții vătămate de acordare a

prejudiciul moral cauzat este întemeiată, însă, luând în calcul că inculpata se află la

întreținerea soțului, în familie sunt 3 copii minori, salariul soțului este de 9500 lei

și alte surse de venit familia nu are, instanța conchide că suma de 13.000 lei este

una echitabilă pentru acoperirea despăgubirilor prejudiciului moral cauzat.

În același timp, solicitarea apărării privind încetarea procesului penal

conform art. 55 Cod penal cu tragerea inculpatei la răspundere contravențională,

este neîntemeiată, fiind constatat că prejudiciul cauzat prin infracțiune nu a fost

reparat iar, potrivit art. 55 alin. (1) Cod penal, persoana care a săvârșit pentru

prima oară o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, cu excepția infracțiunilor

prevăzute la art. 1811, 256, 303, 314, art. 326 alin. (1) și (11), art. 327 alin. (1), art.

328 alin. (1), art. 332 alin. (1), art. 333 alin. (1), art. 334 alin. (1) și (2), art. 335

alin. (1) și art. 3351 alin.(1), poate fi liberată de răspundere penală și trasă la

răspundere contravențională în cazurile în care și-a recunoscut vina, a reparat

prejudiciul cauzat prin infracțiune și s-a constatat că corectarea ei este posibilă

fără a fi supusă răspunderii penale.

sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatei să-i fie stabilită

amendă minimă în mărime de 375 unități convenționale, cu respingerea acțiunii

civile.

Apelanta a invocat că instanța de fond incorect a aplicat prevederile art. 3641

alin. (8) Cod de procedură penală, în coroborare cu prevederile art. 61, 75 Cod

penal.

Astfel, inculpata a săvârșit o infracțiune mai puțin gravă, din imprudență, în

cadrul judecării cauzei penale a manifestat un comportament corect, nu s-a

eschivat de la urmărirea penală sau judecată, și-a recunoscut vina integral în

comiterea faptelor ce i se incriminează, solicitând examinarea cauzei conform art.

3641 Cod de procedură penală, contribuind astfel la examinarea operativă a cauzei.

La fel, ca circumstanțe atenuante a fost constatat și faptul că inculpata

anterior nu a fost judecată penal sau contravențional, se caracterizează pozitiv, nu

se află la evidența medicului narcolog și psihiatru, deci nu prezintă pericol pentru

societate, are la educarea și supravegherea sa 3 copii minori, a reparat parțial

prejudiciul cauzat, partea vătămată confirmând în cadrul urmăririi penale că

inculpata i-a dat 100 lei pentru a-și procura medicamente.

3

Conform art. 64 alin. (3) Cod penal, mărimea amenzii pentru persoanele

fizice se stabilește în limitele de la 500 la 3000 unități convenționale, iar

sancțiunea art. 264 alin. (1) Cod penal prevede amendă de până la 650 unități

convenționale.

Or, în acest caz, legiuitorul a stabilit doar limita maximă, limita minimă fiind

apreciată în coroborare cu prevederile art. 64 alin. (3) Cod penal - 500 unități

convenționale, iar prin aplicarea prevederilor art. 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală, aceasta constituie 375 unități convenționale.

Astfel, inculpatei urmează a-i fi aplicată o amendă în mărime de 375 unități

convenționale, în circumstanțele în care și acuzarea a solicitat aplicarea unei

amenzi în mărime de 300 unități convenționale.

Inculpata nu este angajată în câmpul muncii, educă și crește 3 copii minori,

unica sursă de întreținere a familiei fiind salariul soțului, iar stabilirea amenzii în

cuantum mai mare s-ar răsfrânge negativ la întreținerea și educarea celor 3 copii

minori.

Totodată, partea vătămată, deși este pensionar, este angajat în câmpul

muncii, dispunând și de o altă sursă de venit pe lângă pensie. Mai mult, conform

declarațiilor acestuia, din banii pe care i-a dat inculpata pentru a-și procura

medicamente, el și-a cumpărat o sticlă de votcă. Or, suferințele fizice suportate de

partea vătămată în rezultatul accidentului nu au fost de lungă durată, el fiind în

stare de a se deplasa de unul singur pe toată perioada ulterioară a accidentului.

Prin urmare, stabilirea prejudiciul moral în mărime de 13.000 lei este prea

mare, achitarea integrală a căruia nu va putea fi executată din motivul lipsei

mijloacelor financiare în familia inculpatei, aceasta urmând să achite și amenda

stabilită.

3.1. A declarat apel și inculpata solicitând casarea parțială a sentinței și

pronunțarea unei noi hotărâri, prin care prin care procesul penal să fie încetat, cu

tragerea la răspundere administrativă, în baza art. 55 Cod penal.

Apelanta a indicat că după comiterea accidentului rutier i-a acordat ajutor

medical părții vătămate, propunându-i să apeleze la serviciul de medicină urgentă

și la poliție. Partea vătămată a refuzat și a cerut de la ea 100 lei. Primind banii, a

declarat că nu are careva obiecții și pretenții materiale și morale față de ea.

Astfel, sunt întrunite condițiile necesare pentru aplicarea art. 55 Cod penal

or, și-a recunoscut vina și a manifestat căință sinceră, solicitând examinarea cauzei

în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În același timp, a fost în imposibilitate de a repara prejudiciul moral cauzat

prin infracțiune, cuantumul acestuia fiind stabilit de instanța de judecată numai

prin sentința din 29.09.2017.

Corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale, instanța de

fond ignorând atitudinea ei, din care rezultă regretul că a comis fapta, manifestarea

căinței sincere, depunerea de eforturi pentru a înlătura rezultatul infracțiunii,

repararea pagubei cauzate, cât și colaborarea cu organele de drept prin

recunoașterea faptei și descoperirea infracțiunii.

decembrie 2017, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

4

Instanța de apel a statuat că instanța de fond corect i-a stabilit inculpatei

pedeapsa cu amendă în mărime de 500 unități convenționale, fără privarea de

dreptul de a conduce mijloace de transport, aceasta fiind una echitabilă și

proporțională în raport cu fapta comisă.

Or, instanța de fond a acordat deplină eficiență prevederilor art. 61, 75 Cod

penal, pedeapsa fiind individualizată legal.

Astfel, fiind stabilit că inculpata a comis o infracțiune mai puțin gravă,

limitele pedepsei fiind determinate potrivit art. 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală, coroborat cu art. 264 alin. (1) Cod penal, că aceasta anterior nu a fost

judecată, a reparat parțial prejudiciul material, a recunoscut vina în comiterea

infracțiunii imputate, se căiește sincer, nu a comis infracțiunea cu intenție,

sancțiunea instanței de fond fiind întemeiată.

Totodată, aplicarea unei sancțiuni mai blânde este contrară scopului legal al

pedepsei penale, deoarece nu va atinge restabilirea echității și poate genera riscul

percepției de către inculpată și/sau de terțe persoane a sentimentului de impunitate.

Afirmațiile apărării că amenda aplicată de instanța de fond este excesivă în

contextul în care inculpata nu are un loc de muncă și are la educare 3 copii minori,

sunt irelevante, aceste aspecte fiind apreciate în vederea neaplicării pedepsei

maxime și nu determină reducerea cuantumului amenzii aplicate, la stabilirea

căreia instanța deja a ținut cont de prevederile art. 3641 Cod de procedură penală.

În același timp, nu au fost întrunite temeiurile legale pentru aplicarea

prevederilor art. 55 Cod penal, potrivit alin. (1) al căruia persoana care a săvârșit

pentru prima oară o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, cu excepția

infracțiunilor prevăzute la art. 1811, 256, 303, 314, art. 326 alin. (1) și (11), art. 327

alin. (1), art. 328 alin. (1), art. 332 alin. (1), art. 333 alin. (1), art. 334 alin. (1) și

(2), art. 335 alin. (1) și art. 3351 alin. (1), poate fi liberată de răspundere penală și

trasă la răspundere contravențională în cazurile în care și-a recunoscut vina, a

reparat prejudiciul cauzat prin infracțiune și s-a constatat că corectarea ei este

posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

Prin urmare, pentru aplicarea prevederilor art. 55 Cod penal, condițiile

specificate în articolul dat urmează a fi întrunite cumulativ, inclusiv repararea

prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Inculpata a reparat doar parțial prejudiciul cauzat, achitând părții vătămate

100 lei, însă nu a achitat prejudiciul moral și nu a intervenit față de partea vătămată

pe parcursul examinării cauzei în vederea soluționării acestei chestiuni, nefiind

întrunite cumulativ condițiile instituite de art. 55 alin. (1) Cod penal pentru

liberarea ei de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională.

Argumentele apărării că inculpata nu avea obligația de reparare a

prejudiciului moral decât după adjudecarea acestuia prin sentința contestată, sunt

nefondate, obligația respectivă rezultând din dispozițiile art. 1398 alin. (1), (2),

1410 alin. (1) și 1422 alin. (1), (2) Cod civil, și care apare din momentul comiterii

faptei ilicite, fiind sarcina făptuitorului de a executa obligația dată, iar în cazul în

care nu poate determina suma pe care o vrea partea vătămată, aceasta este

îndreptățită de a achita suma cu care este de acord făptuitorul, urmând ca diferența

să fie dedusă judecării în instanță.

5

Astfel, cuantumul prejudiciului moral a fost stabilit de instanța de fond prin

prisma art. 1423 alin. (1), (2) Cod civil, reținându-se că părții vătămate i-au fost

cauzate suferințe fizice și psihice.

Or, vătămarea medie a integrității corporale a părții vătămate, cu dereglarea

de lungă durată a sănătății acestuia, imposibilitatea de a munci în perioada

respectivă (chiar și dacă deplasarea părții vătămate era posibilă) implică cert

suferințe fizice, cât și psihice, manifestate prin sentimentul de anxietate, stres,

neliniște, perturbare a vieții, disconfort și retrăire, imposibilitatea savurării modului

obișnuit de trai, sentimentul de incapacitate de a se bucura în modul cuvenit de

garanțiile prescrise de Lege, sentimentul de frustrare, nedreptate și umilință,

dezamăgire etc., stări apreciate și de CtEDO ca fiind componente ale prejudiciului

moral (cauzele Sommerfeld c. Germaniei, McFarlane c. Irlandei, etc.).

Mai mult, CtEDO a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește

proba prejudiciului moral, constatând repetat că proba faptei ilicite este suficientă,

urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând

să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de

natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost

săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului

moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Pentru ca atacul adus drepturilor

nepatrimoniale ale persoanei să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă

un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un

prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. c.

Norvegiei, nr. 28070/06, 09 aprilie 2009).

Totodată, în cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, CtEDO a

reținut în esență încălcarea Convenției, după ce a considerat că abordarea

formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a

dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi

susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau

psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care

ar fi trebuit să o obțină.

Prin urmare, au fost întrunite temeiurile legale pentru obligarea inculpatei de

a repara prejudiciul moral cauzat părții vătămate în mărime de 13.000 lei, suma

dată fiind echitabilă în raport cu suferințele cauzate ultimului și proporționale

faptei săvârșite și consecințelor survenite, încasarea unei sume mai mici fiind

contrară sensului și scopului normelor invocate, iar adjudecarea unei sume mai

mari ar fi disproporțională.

și dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de

judecată.

Recurenta a invocat că instanța de fond urma să reducă amenda cu o pătrime

din 650 unități convenționale, stabilindu-i o amendă în mărime de 487,5 unități

convenționale, ce constituie 24.375 lei.

Instanța de fond i-a aplicat o amendă în mărime de 25.000 lei, mai mare

decât prevede legea, iar instanța de apel nu s-a expus asupra acestei ilegalități.

6

Or, a comis o infracțiune ușoară, din imprudență, a manifestat un

comportament corect, a acordat ajutor părții vătămate, a recunoscut integral vina,

anterior nu a fost condamnată penal sau contravențional, se caracterizează pozitiv,

nu se află la evidența medicului narcolog sau psihiatru, are la întreținere, educație

și supraveghere 3 copii minori, nu este angajată în câmpul muncii și a recuperat

parțial prejudiciul cauzat prin acțiunile sale, fapt confirmat și de partea vătămată,

circumstanțe în care instanța de fond era obligată să aplice prevederile art. 55 Cod

penal, iar instanța de apel nici nu s-a expus asupra acestor împrejurări.

Instanțele de fond și de apel au ignorat faptul că are la întreținere 3 copii

minori, nu este angajată în câmpul muncii și nu are posibilitatea de a achita

amenda de 25.000 lei.

Totodată, potrivit art. 79 alin. (1), (11) Cod penal, instanța de judecată poate

aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracțiunea

respectivă și poate fi considerată excepțională atât o circumstanță atenuantă, cât și

un cumul de asemenea circumstanțe legate de situațiile menționate la alin. (1).

Mai mult, partea vătămată nu a prezentat probe pertinente și concludente

care ar demonstra că anume din vina ei, i-a fost cauzat un prejudiciu moral în

mărime de 13.000 lei, iar accidentul a avut loc din imprudența atât a ei, cât și a

părții vătămate. Instanța de fond nu a luat în considerație acest fapt, precum și

situația sa familiară și materială și a dispus încasarea unei sume exagerate și

nerezonabile cu titlu de prejudiciu moral.

În drept, recursul este fondat pe temeiul prevăzut la art. 427 alin. (1) pct. 6),

10), 12), 13) Cod de procedură penală - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor invocate în apel, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care

se întemeiază soluția, motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, acesta

este expus neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția

instanței, s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale, faptei

săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită, a intervenit o lege penală mai

favorabilă condamnatului.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens. Potrivit art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, eroare gravă

de fapt constituie stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin

neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea

7

conținutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor.

Sub acest aspect se reține că recursul declarat este fondat și pe temeiurile din

art. 427 alin. (1) pct. 6), 12) și 13) Cod de procedură penală, că instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, motivarea soluției

contrazice dispozitivul hotărârii, acesta este expus neclar, instanța a admis o eroare

gravă de fapt, care a afectat soluția instanței, faptei săvârșite i s-a dat o încadrare

juridică greșită, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului (pct. 5. din

decizie).

Însă, în recursul respectiv, în pofida normelor de drept enunțate, nu este

specificat, în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, asupra căror motive din apelurile declarate nu s-ar fi pronunțat instanța

de apel și care ar fi erorile de drept și esența circumstanțelor că motivarea soluției

contrazice dispozitivul hotărârii, că acesta este expus neclar, că instanța ar fi admis

o eroare gravă de fapt, raportată la exigențele art. 6 pct. 111) Cod de procedură

penală, care ar fi afectat soluția instanței, că a intervenit o lege penală mai

favorabilă condamnatului, că faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită și

care ar fi cea corectă în asemenea caz, fiind omisă în totalitate și argumentarea

ilegalității hotărârii atacate în acest sens (pct. 5. din decizie).

Rezultă, că recursul menționat nu îndeplinește cerințele legale de conținut în

partea vizată, iar instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu

recursul ordinar al inculpatei cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica,

și să se expună, apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurent.

Or, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (2) Cod de procedură penală, în

recurs pot fi invocate doar acele temeiuri care au fost indicate și în apel.

În sensul vizat, se reține că argumentele din recursul inculpatei, că:

„…instanța de fond urma să reducă amenda cu o pătrime din 650 unități

convenționale, stabilindu-i o amendă în mărime de 487,5 unități convenționale, ce

constituie 24.375 lei. Totodată, potrivit art. 79 alin. (1) Cod penal, instanța de

judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală

pentru infracțiunea respectivă”, nu au fost invocate și în apel, deci nu au niciun

suport juridic, fiind neîntemeiate, astfel (pct. 3. - 5. din decizie).

În al treilea rând, conform art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură

penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile

de drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul când

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au

aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.

8

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în

mod concludent că instanțele de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind pedeapsa aplicată inculpatei, în

strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor

de drept material, just și argumentat a ținut cont de prevederile art. 61, 75 Cod

penal, 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, conform căror la aplicarea legii

penale se ține cont de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de

persoana celui vinovat și de circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează

răspunderea penală. Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale,

corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât

din partea condamnaților, cât și a altor persoane. Persoanei recunoscute vinovate

de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele și în

strictă conformitate cu dispozițiile legii. La stabilirea categoriei și termenului

pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, de

persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează răspunderea, de

influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de

condițiile de viață ale familiei acestuia. Inculpatul care a recunoscut săvârșirea

faptelor indicate în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală beneficiază de reducerea cu o pătrime a

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu amendă.

Or, prescripțiile din art. 64 alin. (3) Cod penal - mărimea amenzii pentru

persoanele fizice se stabilește în limitele de la 500 la 3000 unități convenționale,

coroborate cu cele din art. 75 alin. (1) Cod penal - persoanei recunoscute vinovate

de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în

Partea specială a prezentului cod și în strictă conformitate cu dispozițiile Părții

generale a prezentului cod, stabilesc clar și fără echivoc că în toate cazurile,

inclusiv în situațiile prescrise în art. 79 Cod penal și 3641 alin. (8) Cod de

procedură penală, amenda penală minimă nu poate fi mai mică de 500 unități

convenționale, deci, mai mică de 25.000 lei.

Prin urmare, argumentele apărării că: „…limita minimă fiind apreciată în

coroborare cu prevederile art. 64 alin. (3) Cod penal - 500 unități convenționale,

iar prin aplicarea prevederilor art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală,

aceasta constituie 375 unități convenționale..., instanța de fond urma să reducă

amenda cu o pătrime din 650 unități convenționale, stabilind o amendă în mărime

de 487,5 unități convenționale, ce constituie 24.375 lei...”, nu au nici un suport

legal, fiind absolut neîntemeiate (pct. 3., 5. din decizie).

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatei în corespundere cu prevederile legale (pct. 2., 4. din decizie).

Este de reținut și că soluția instanțelor asupra acțiunii civile, în partea

prejudiciului moral încasat, este, la fel, legală și întemeiată.

Astfel, conform art. 219 alin. (4), 220 alin. (3), 387 alin. (1) Cod de

procedură penală, art. 1423 Cod civil, la evaluarea cuantumului despăgubirilor

materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în considerare

suferințele fizice ale victimei, etc. Hotărârea privind acțiunea civilă se adoptă în

9

conformitate cu normele dreptului civil. Odată cu sentința de condamnare, instanța

de judecată, apreciind dacă sunt dovedite temeiurile și mărimea pagubei cerute de

partea civilă, admite acțiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge. Mărimea

compensației pentru prejudiciu moral se determină de către instanța de judecată

în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate

persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului, dacă

vinovăția este o condiție a răspunderii, și de măsura în care această compensare

poate aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea suferințelor

psihice sau fizice le apreciază instanța de judecată, luând în considerare

circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al

persoanei vătămate.

În același timp, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse

în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care

instanțele de fond și de apel au apreciat circumstanțele cauzei în latura pedepsei,

inclusiv neaplicării prevederilor art. 55 și 79 Cod penal, cât și în latura civilă.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) Cod de procedură

penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa convingere,

formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de apel, judecând

apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza probelor

examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza

oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în latura pedepsei,

cât și în latura civilă, în alt sens decât cel pe care îl propune inculpata este o

competență și prerogativă legală a acestor instanțe, care nu constituie un temei de

drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și,

astfel, invocarea doar acestei chestiuni în recursul ordinar la fel este lipsită de orice

temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în

acest sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor

pricinii care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței

CtEDO, nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie

2007, pct. 20, cazul Bujnița c. Moldovei).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că

hotărârile atacate cuprind motivele pe care se întemeiază soluția, că s-au aplicat

inculpatei pedepse individualizate conform prevederilor legale, și că recursul

ordinar este unul vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul ordinar este vădit neîntemeiat, el urmează a fi

declarat inadmisibil.

10

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de inculpata Benga Tatiana

XXXXX, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 29 septembrie 2017 și

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 13 decembrie 2017, pe

motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 18 aprilie 2018.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

11