1ra-394/18 — art. 179 CP

Dosarul nr. 1ra-394/2018

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

06 martie 2018 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție în componență:

Președinte: Nicolae Gordilă

Judecători: Liliana Catan

Elena Covalenco

Iurie Diaconu

Ion Guzun

judecând, fără participarea părților, recursul ordinar declarat de către procurorul în

Procuratura de circumscripție Bălți, Gavdiuc Valentina, prin care se solicită casarea

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Bălți din 14 iunie 2017 în cauza penală în

privința lui

Linnicov Roman xxxx.

Termenul de examinare a cauzei:

Instanța de fond - 25.11.2014 - 04.04.2016;

Instanța de apel - 25.04.2016 - 14.06.2017;

Instanța de recurs - 22.01.2018 - 06.03.2018,

C O N S T A T Ă :

fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 179 alin. (1) Cod penal la amendă în

mărime de 200 (două sute) unități convenționale, echivalentul a 4000 (patru mii) lei.

aprilie 2014 până în prezent, Linnicov Roman ilegal s-a aflat în gospodăria care aparține

conform certificatului de moștenire nr. xxxx din 22.04.2014, cet. Afanas Galina, situată

pe adresa str. xxxx, s. xxxx, r-nul xxxx, fără consimțământul proprietarului și refuză

părăsirea locuinței.

casarea acesteia, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri de achitare, pe

motiv că:

- a locuit împreună cu Afanas Silvia aproximativ 20 de ani, iar în anul 2006 au

înregistrat căsătoria în regiunea Lugansk, Republica Ucraina. În anul 2009 împreună cu

Silvia s-au stabilit cu traiul în s. Egoreni,r-nul Soroca. Casa au reparat-o, deoarece se

afla într-o stare deplorabilă. A încheiat cu primăria sat. Egoreni contract de salubrizare,

a achitat impozitul fapt confirmat și prin declarațiile martorilor, anume că ultimul

1

împreună cu Afanas Silvia au locuit în casa menționată, aproximativ 20 de ani, iar

declarațiile părții vătămate urmează a fi apreciate critic, deoarece aceasta nu a fost

audiată în instanța de judecată;

- instanța eronat a ajuns la concluzia de condamnare și nu a luat în considerație

probele cât și argumentele prezentate de partea apărării. Eronat au fost calificate

acțiunile inculpatului în baza art. 179 alin.(1) Cod penal , deoarece nu se întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii.

fost admis apelul declarat, casată sentința instanței de fond, rejudecată cauza și

pronunțată o nouă hotărâre prin care, Linnicov Roman a fost achitat de sub învinuirea

adusă în baza art. 179 alin. (1) Cod penal, pe motiv că nu s-a constatat existența faptei

infracțiunii.

4.1. Instanța de apel a constatat că, circumstanțele cauzei au fost apreciate

eronat de prima instanță și în rezultat contrar probelor analizate a fost emisă o sentință

de condamnare, deoarece din cumulul de probe analizate se stabilește cu certitudine

doar dreptul de proprietate Galinei Afanas asupra gospodăriei în litigiu.

Instanța de fond corect a dat apreciere extrasului din registrul bunurilor imobile

(f.d.53) prin care se confirmă înregistrarea dreptului de proprietate după Afanas Galina

în calitatea ei de succesor legal după decesul Silviei Afanas, însă faptul de deținător al

dreptului de proprietate nu poate fi pus la baza calificării acțiunilor comise de Linnicov

Roman drept violarea de domiciliu.

Analizând componența de infracțiune incriminată, instanța de apel a menționat

despre obiectul juridic al acestei categorii de infracțiuni care este unul special și anume

inviolabilitatea domiciliului, pe când din totalitatea de probe prezentate în fața instanței

de fond se identifică domiciliul lui Linnicov Roman anume pe str. xxxx, s. xxxx, r-nul

xxxx și nu domiciliul Galinei Afanas, care nu numai că nu s-a prezentat în fața instanței

de fond și celei de apel pentru a confirma statutul de domiciliu sau reședință a acesteia,

dar personal prin toate cererile depuse a confirmat despre deținerea unui alt loc de

domiciliu și anume mun. Chișinău, str. xxxx.

Instanța de apel a reținut că, deși Afanas Galina este deținătorul dreptului de

proprietate asupra gospodăriei din str. xxxx, s. xxxx, r-nul xxxx, nemijlocit aflarea

inculpatului în această gospodărie nu este o infracțiune după cum a fost calificată de

prima instanță, deoarece dreptul de proprietate nu poate fi acceptat drept domiciliu sau

reședință în situația în care totalitatea de probe confirmă existența unui alt loc de trai al

părții vătămate.

Relațiile apărute între inculpat și parte vătămată sunt legate de dreptul asupra

imobilului menționat și aceste relații apărute între ei urmează a fi soluționate pe cale

civilă, cu atât mai mult, că relațiile între inculpat și decedată au fost legalizate prin

înregistrarea căsătoriei, situație care la fel nu a fost analizată de prima instanță și nici de

organul de urmărire penală.

2

prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, prin care solicită casarea

acesteia, cu menținerea sentinței instanței de fond.

În motivarea recursului indică că, vina inculpatului în săvârșirea infracțiunii

incriminate este dovedită pe deplin prin probele administrate în cadrul urmăririi penale

și cercetate în instanța de judecată și corect puse la baza sentinței de condamnare de

către instanța de fond, iar instanța de apel nu s-a expus asupra lor, ori nu le-a apreciat,

ori le-a apreciat eronat.

materialelor din dosar, Colegiul penal lărgit conchide că acesta urmează a fi respins din

următoarele considerente.

Conform art. 424 Cod de procedură penală, instanța de recurs judecă recursul

numai cu privire la persoana la care se referă declarația de recurs în raport cu

calitatea pe care aceasta o are în proces și numai în limitele temeiurilor prevăzute în

art. 427 Cod de procedură penală, fiind în drept să judece și în baza temeiurilor

neinvocate, fără însă a i se agrava situația.

Potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de apel pot

fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de

apel doar în cazurile stipulate în acest articol.

Potrivit art. 435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, judecând recursul

instanța este în drept să respingă recursul ca inadmisibil, cu menținerea hotărârii

atacate.

În sensul art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de apel

pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și

de apel.

Erorile de drept pot fi erori de drept formal sau procesual și erori de drept

material sau substanțial. Instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la

faptele reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu

respectarea dispozițiilor de drept formal și material.

Raportând aceste prevederi la speța examinată, Colegiul penal lărgit reține că

recursul este depus de procuror în defavoarea inculpatului și ca temei se invocă pct. 6)

alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală și anume, hotărârea instanței de apel poate

fi supusă recursului pentru a repara eroarea de drept comisă de instanțele de fond ori

de apel atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

soluția.

Instanța de recurs menționează că, recurentul în recursul său indică eroarea

prevăzută de art. 427 Cod de procedură penală, dar de fapt invocă dezacordul său cu

aprecierea probelor de către instanța de judecată, probe care în viziunea sa confirmă

vinovăția inculpatului.

3

Astfel, Colegiul lărgit precizează că, potrivit art. 414 alin. (1) Cod de procedură

penală, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii

atacate pe baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza

penală și oricăror probe noi prezentate instanței de apel.

Alin. (4) și (5) ale aceleași norme prevăd că, în vederea soluționării apelului,

instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor și instanța de apel se pronunță

asupra tuturor motivelor invocate în apel.

Conform cerințelor art. 414 Cod de procedură penală, chestiunile de fapt asupra

cărora s-a pronunțat sau trebuia să se pronunțe prima instanță și care prin apel se

transmit instanței de apel sunt: dacă fapta reținută ori numai imputată s-a săvârșit ori nu,

dacă fapta a fost comisă de inculpat și în ce împrejurări s-a comis, dacă probele corect

au fost apreciate prin prisma cumulului de probe anexate la dosar în conformitate cu art.

101 Cod de procedură penală.

Instanța de recurs menționează că, instanța de apel a respectat prevederile art.

414, 417 Cod de procedură penală s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în

apel, iar soluția acesteia se întemeiază pe o bună motivare, corect a casat sentința

instanței de fond și a conchis că, într-adevăr fapta încriminată lui Linnicov Roman nu a

fost constatată.

Colegiul lărgit susține poziția instanței de apel, precum că nici una dintre probele

acumulate la urmărirea penală și cercetate în ședința instanței de fond și apel nu

confirmă vina inculpatului de comiterea infracțiunii incriminate.

Analizând probele acuzării precum și materialele cauzei, atât în prima instanță,

cât și în instanța de apel, ulterior expuse în decizia instanței de apel, Colegiul penal

lărgit constată că instanța de apel corect a casat sentința instanței de fond și a

concluzionat că totalitatea acestor probe demonstrează nevinovăția inculpatului în

comiterea infracțiunii incriminate și a emis o decizie legală.

În viziunea instanței de recurs, reieșind din conținutul procesului verbal al

ședinței instanței de apel, procurorul în cadrul apelului nu și-a exercitat atribuțiile vis-a-

vis de prezentarea probelor suplimentare în confirmarea învinuirii, iar în conformitate

cu prevederile art. 26 alin. (3) Cod de procedură penală și jurisprudența Curții Europene

pentru Drepturile Omului, sarcina probatoriului în ședințele de judecată în prima

instanță și în instanța de apel revine acuzatorului de stat în virtutea funcției lui

procesuale (art.51, 53, 320 Cod de procedură penală). Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului în hotărârea Capean contra Belgiei din 13 ianuarie 2005, a constatat

că, în materie penală, problema administrării probelor trebuie să fie abordată prin

prisma art. 6 § 2 și e obligatoriu, inter alia, ca sarcina de a prezenta probe să-i revină

acuzării.

Generalizând cele expuse, Colegiul penal lărgit conchide în mod convingător, că

partea acuzării în susținerea sentinței instanței de fond prin care a fost condamnat

inculpatul, nu a îndeplinit cerințele legii cu privire la prezentarea probelor, ce ar servi

4

temei pentru menținerea acesteia de către instanța de apel, care ar confirma vinovăția, ca

de altfel și recursul declarat fiind și acesta unul formal cu invocarea probelor ce aparent

indică la vinovăția inculpatului.

În aceiași ordine de idei, Colegiul menționează, că aprecierea probelor ține de

examinarea cauzei în fapt și în drept fie în instanța de fond sau în instanța de apel, iar

dezacordul unei părți în acest sens nu echivalează cu o eroare ce ar da temei de casare a

unei hotărâri de condamnare sau de achitare, mai mult ca atât, temeiul invocat nu se

încadrează în cele prevăzute de alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală.

Astfel, Colegiul penal lărgit menționează că instanța de apel a adoptat o hotărâre

întemeiată, temeiul invocat de recurent prevăzut la pct. 6) alin. (1) al art. 427 Cod de

procedură penală, nu și-a găsit confirmarea. Prevederile legale obligatorii au fost

respectate la judecarea cauzei în apel și Colegiul s-a expus motivat asupra admiterii

apelului, cât și s-au indicat detaliat motivele adoptării soluției.

De asemenea, Colegiul penal reține că motivele invocate în recurs sunt

neîntemeiate și constituie o interpretare subiectivă a recurentului, iar instanța de apel

corect s-a expus asupra fiecărui argument din apelul declarat de inculpat, motivare pe

care instanța de recurs o acceptă și pentru a evita repetări inutile o însușește, fapt ce vine

în corespundere cu jurisprudența CEDO, care în pct. 37 a hotărârii în cauza Albert vs.

Romînia din 16.02.2010, statuează că, art. 6 §1 din CEDO, deși obligă instanțele să își

motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru

fiecare argument (Van de Hurk vs Olanda, 19 aprilie 1994, pct. 61), cu toate acestea

noțiunea de proces echitabil necesită ca o instanță internă, fie prin însușirea motivelor

furnizate de o instanță inferioară, fie prin alt mod, să fi examinat chestiunile esențiale

supuse atenției sale.

În concluzie, Colegiul constată, că în prezenta cauză nu se întrevăd erori de drept

prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală și ca urmare hotărârea

atacată este legală și întemeiată, instanța de apel dând o apreciere corectă probelor

administrate, examinându-le multilateral, iar motivarea soluției fiind bazată respectiv pe

ele.

În acest context, Colegiul penal lărgit conchide, că argumentele invocate de către

acuzatorul de stat în recurs sunt neîntemeiate, fapt ce impune incontestabil respingerea

recursului ca inadmisibil cu menținerea hotărârii contestate.

penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

Respinge ca inadmisibil recursul ordinar declarat de către procurorul în

Procuratura de circumscripție Bălți, Gavdiuc Valentina, împotriva deciziei Colegiului

5

penal al Curții de Apel Bălți din 14 iunie 2017 în cauza penală în privința lui Linnicov

Roman, cu menținerea hotărârii atacate.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată la 03 aprilie 2018.

Președinte: Nicolae Gordilă

Judecători: Liliana Catan

Elena Covalenco

Iurie Diaconu

Ion Guzun

6