1ra-234/2018 — art. 164 alin. 2 lit. e, 179 alin. 2 CP

1ra-234/2018 — art. 164 alin. 2 lit. e, 179 alin. 2 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 1ra-234/2018

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

31 ianuarie 2018 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar împotriva sentinței Judecătoriei Hîncești din 06 iulie

2017 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 11 octombrie 2017,

declarat de inculpatul

Tataru Artur XXX, născut la

XX XXXX XXXX, originar și locuitor al s. XXXXX, r-nul

XXXXX, cetățean al R. Moldova, fără antecedente penale.

Termenul de examinare

instanța de fond: 27.12.2016 – 06.07.2017,

instanța de apel: 15.08.2017 – 11.10.2017,

instanța de recurs: 20.12.2017 – 31.01.2018.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Tataru Artur a fost

condamnat în baza art. 164 alin. (2) lit. e) Cod penal la 5 ani închisoare, și în baza art.

179 alin. (2) Cod penal la 1 an închisoare.

Conform art. 84 alin. (1) Cod penal, pentru concurs de infracțiuni, prin cumulul

parțial al pedepselor aplicate, i-a fost stabilită pedeapsă definitivă de 5 ani și 6 luni

închisoare, cu executare în penitenciar de tip semiînchis, începând cu 12 septembrie

2016.

1

inculpatul Tataru Artur, având scopul săvârșirii infracțiunii de violare a domiciliului,

de comun acord și împreună cu o altă persoană, fiind ambii în stare de ebrietate

alcoolică, fără a avea consimțământul proprietarului, prin deteriorarea geamului au

pătruns ilegal în casa lui Andronachi Nicolae din s. XXXXX, r-l XXXXX, unde

proprietarul dormea, iar la solicitarea lui de a părăsi domiciliul, aceștia au refuzat,

încălcându-i dreptul prevăzut de art.29 din Constituția Republicii Moldova, privind

inviolabilitatea domiciliului, amenințându-l cu aplicarea violenței fizice.

Tot el, la 02 august 2016, aproximativ orele 00:30, având scopul săvârșirii

infracțiunii de răpire a persoanei, de comun acord și împreună cuo altă persoană, fiind

ambii în stare de ebrietate alcoolică, după ce au pătruns ilegal în casa lui Andronachi

Nicolae din s. XXXXX, r-l XXXXX, unde proprietarul dormea împreună cu

concubina Stavilă Veronica, amenințându-i cu aplicarea violenței fizice, contrar

voinței sale, au determinat-o pe Stavilă Veronica să iasă din casă, târând-o de mâini

în strada, unde aplicând violența fizică au urcat-o cu forța într-un automobil și au

transportat-o în s. Costești, r-l Ialoveni, privând-o astfel de libertate.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut integral vina, solicitând

examinarea cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, că aceste

probe dovedesc vinovăția lui și i-a încadrat acțiunile în baza art. 179 alin. (2) Cod

penal, ca violarea de domiciliu, adică pătrunderea ilegală în domiciliul unei persoane

fără consimțământul acesteia, precum și refuzul de a-l părăsi la cererea ei, acțiuni

săvârșite cu aplicarea violenței, și în baza art. 164 alin. (2) lit. e) Cod penal, ca răpirea

unei persoane, comisă de către două sau mai multe persoane.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75-78 Cod

penal, art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, că inculpatul a recunoscut vina și

s-a căit sincer, că nu au fost stabilite circumstanțe atenuante și agravante, că

inculpatul a comis o încălcare gravă a prevederilor legale, prin ce a pus în pericol

viața părții vătămate, că infracțiunile comise atentează grav și relațiile sociale,

concluzionând că corectarea și reeducarea lui este posibilă doar prin izolare de

societate.

pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatului să-i fie stabilită o pedeapsă non-

privativă de libertate.

Apelantul a invocat că pe art. 179 alin. (2) Cod penal, instanța de judecată nu a

încetat procesul penal în privința inculpatului în legătură cu împăcarea părților, deși

partea vătămată Andronache N. a declarat că s-a împăcat cu inculpatul și nu are

pretenții de ordin material și moral.

La stabilirea pedepsei nu s-au luat în vedere circumstanțele atenuante a

inculpatului, că el s-a căit sincer de cele comise și a contribuit la descoperirea

infracțiunii.

Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă prea aspră, nu au fost luate în

considerație prevederile art. 3641 alin. (8) CPP, fiind posibilă stabilirea unei pedepse

non-privativă de libertate.

2

octombrie 2017, apelul a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că la stabilirea pedepsei, prima instanță a dat o

aprecierea corectă tuturor circumstanțelor cauzei și echitabil i-a aplicat inculpatului

pedeapsa închisorii. La caz, s-au stabilit pedepse mai mici decât limita de mijloc

prevăzută de art.164 alin. (2) lit. e) Cod penal - de la 4 ani până la 6 ani și 8 luni

închisoare, art.179 alin. (2) Cod penal - de la 3 luni la 2 ani închisoare. Luând în

considerație circumstanțele atenuante invocate în apel, căința sinceră și contribuirea

la descoperirea infracțiunii, urmează a fi reținute aceleași pedepse și în aceleași

limite.

La fel, este corectă concluzia de aplicare a prevederilor art. 84 alin. (1) Cod

penal, și anume stabilirea pentru concurs de infracțiuni, prin cumul parțial al

pedepselor aplicate, a 5 ani și 6 luni închisoare, cu executare în penitenciar de tip

semiînchis. Prima instanță, pentru atenuarea pedepsei, a aplicat cumulul parțial, și nu

cumulul total al pedepselor.

Astfel, instanța de judecată a ținut cont de caracteristicele individuale ale

cauzei și a stabilit o pedeapsă echitabilă și întemeiată.

Împăcarea reprezintă o tranzacție prevăzută de legea penală, care are drept

efect înlăturarea răspunderii penale, încheiată între părți care respectiv își manifestă

voința pentru împăcare. Astfel, împăcarea este personală și urmează să conțină o

anumită formă, forma unui acord care ar trebui să conțină elemente ce ar manifesta

voința certă a participanților, care lipsesc la materialele cauzei. Totodată, declarațiile

părții vătămate Andronache N. în instanța de fond atestă că o eventuală împăcare este

posibilă, însă fără a fi specificate condițiile împăcării respective. Prin urmare, lipsesc

temeiurile de încetarea procesului penal în privința inculpatului în baza art. 179 alin.

(2) Cod penal.

Referitor la suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite

inculpatului, se reține că pedeapsa aplicată este mai mare de 5 ani - maximul

prevăzut de lege pentru suspendarea executării pedepsei. La caz, pedeapsa finală

stabilită inculpatului este legală și întemeiată, proporțională faptelor comise, cât și

circumstanțelor reale și personale, corect constatate de către instanța de fond, sentința

fiind legală și întemeiată în partea dată, fapt ce duce la imposibilitatea aplicării

normei respective în cazul dat.

Totodată, încălcări de ordin procedural, de către instanța de judecată, pe

parcursul examinării cauzei în instanța de fond, nu au fost stabilite.

adoptate și stabilirea unei pedepse mai blânde.

Recurentul a invocat că a depus cerere de examinare a cauzei penale în baza

art. 3641 Cod de procedură penală.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal concluzionează

că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele considerente.

3

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1) Cod

de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art. 430 alin.

(5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină indicarea

temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest

sens.

Sub acest aspect se reține că în recursul ordinar declarat, în pofida prevederilor

enunțate, nu este indicat nici un temei din cele nominalizate în art. 427 alin. (1) Cod

de procedură penală, fiind omisă totalmente specificarea unor concrete erori de drept

și argumentarea ilegalității hotărârii contestate în acest sens (pct. 5. din decizie, f.d. 79

v.2).

Rezultă, că acest recurs ordinar nu îndeplinește cerințele legale de conținut, iar

instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul ordinar al

inculpatului cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica, și să se expună,

apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurent.

Or, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța judecătorească

nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării

și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 10) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul când s-au aplicat

pedepse individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5. din

decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în mod

concludent că instanțele de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și apreciat

circumstanțele de fapt și de drept privind pedeapsa aplicată inculpatului, în strictă

conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor de drept

material, just au luat în considerare că inculpatul a recunoscut vina și s-a căit sincer,

însă a comis o infracțiune gravă și alta mai puțin gravă, argumentat ținând cont de

prevederile art. 7, 61, 75, 84 alin. (1) Cod penal, 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală, conform căror la aplicarea legii penale se ține cont de caracterul și gradul

prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de persoana celui vinovat și de circumstanțele

cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. Pedeapsa are drept scop

restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane.

Persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă

4

echitabilă în limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile legii. La stabilirea

categoriei și termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea

infracțiunii săvârșite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de

circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influența pedepsei

aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale

familiei acestuia. Inculpatul care a recunoscut săvârșirea faptelor indicate în

rechizitoriu și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza

de urmărire penală beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoare. Dacă o persoană este declarată

vinovată de săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni fără să fi fost condamnată

pentru vreuna din ele, instanța de judecată, pronunțând pedeapsa pentru fiecare

infracțiune aparte, stabilește pedeapsa definitivă pentru concurs de infracțiuni prin

cumul, total sau parțial, al pedepselor aplicate.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale (pct. 2. și 4. din decizie).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele

jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c. Finlandei).

Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de a efectua

o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu

excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat că

obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu poate fi

înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea

CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse

în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanțele

de fond și de apel au apreciat circumstanțele cauzei în latura pedepsei (pct. 5. din

decizie).

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de

procedură penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de apel,

judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza probelor

examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza

oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor

din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea circumstanțelor cauzei în latura pedepsei în alt sens decât cel pe care îl

propune inculpatul este o competență și prerogativă legală a acestei instanțe, care nu

constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de

procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar la fel este

lipsită de orice temei legal.

5

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct.

4., 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care au

fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate

servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul

Bujnița c. Moldovei).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că s-au

aplicat inculpatului pedepse individualizate conform prevederilor legale, și că

recursul ordinar este unul vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol este vădit neîntemeiat, el urmează a fi

declarat inadmisibil.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de inculpatul Tataru Artur XXX,

împotriva sentinței Judecătoriei Hîncești din 06 iulie 2017 și deciziei Colegiului penal

al Curții de Apel Chișinău din 11 octombrie 2017, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 21 februarie 2018.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

6