Secțiunea a patra Cerere nr. 60804/19 Oltea ȘERBAN-PĂRĂU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 februarie 2023 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președintele Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători și Crina Kaufman, adjunctă a secțiunii f.f. 60804/19 îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Oltea Șerban-Păsuitoare, născută în 1969 și rezidentă la București, reprezentată de M.T.A. Chiuariu, avocat la București, a sesizat Curtea la 8 noiembrie 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să ocupe postul de redactor șef al lanțului de radio România Cultural și de director artistic al societății românești de radiodifuziune ( 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și a sarcinilor publice (precum Legea nr. 176/2010 ; pentru mai multe detalii cu privire la această lege, a se vedea Catăniciu c. România (dec.), nr 22717/17, §§ 16-19, 6 decembrie 2018). La 3 aprilie 2014, la În cazul în care a concluzionat că reclamanta, care a semnat, în numele SRR, contracte de cesiune de drepturi de autor cu soțul său, a fost găsită într-o situație de conflict de interese. Considerând că aceste fapte erau legate de o încălcare a legii penale, la Condamnat la judecată de un rechizitoriu prezentat de Parchet la 12 noiembrie 2014, a fost condamnată la 8 noiembrie 2014. iunie 2015 de către Tribunalul de Primă Instanță din București la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare, cu titlu de pedeapsă secundară, a interdicției de a ocupa, în perioada 2006-2013, orice funcție care implică exercitarea autorității publice. Notificând că a semnat în numele SRR, între 2006 și 2013, 60 Trei contracte cu soțul său, Tribunalul a considerat că aceste fapte constituiau obiectul unui conflict de interese reprimat de Codul penal. La apelul recurentei, tribunalul de apel din București (inclusiv tribunalul de apel din București) a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 17 decembrie 2015. Din dosar reiese că, din cauza acestei condamnări penale, SRR a încheiat la 23 decembrie 2015. decembrie 2015 la contractul de muncă al recurentei. În 2014, recurenta sesizează tribunalele cu privire la o acțiune în litigiu administrativ, contestă conținutul raportului de evaluare care justifică încetarea contractului de muncă și solicită anularea acestuia printr-o decizie din 8 decembrie 2015. În martie 2016, secțiunea din litigiul administrativ al instanței de apel a respins acțiunea din partea instanței, considerând că SRR era o instituție publică, că reclamanta ocupa în momentul faptelor o funcție de conducere, astfel încât circumstanțele care constituiau o situație de conflict de interese în sensul legii nr. 176/2010 au fost reunite și a adăugat că procedura penală și procedura administrativă aveau obiective diferite și că reclamanta nu avea niciun motiv să se plângă de o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție pe motiv că ar fi fost acuzată sau condamnată de două ori pentru aceleași fapte. Sesizarea unei acțiuni de către reclamantă, Curtea de Casație și Justiție de Înaltă Instanță (inclusiv Curtea Supremă de Justiție) a confirmat hotărârea Curții din 20 iunie 2018, notificată la 20 mai 2019, Curtea a reieșit că aceasta nu se afla sub incidența legii nr. 176/2010, judecând după faptul că persoana în cauză are o funcție de conducere și că statutul de instituție publică a SRR, care era o societate destinată să furnizeze un serviciu public, aflat sub controlul unei autorități publice (în acest caz, Parlamentul) și finanțat din fonduri publice, nu putea fi contestat. În ceea ce privește argumentul invocat de reclamantă cu privire la presupusa necunoaștere a principiului non bis in idem , Înalta Curte l-a respins și pe motiv că nu a existat un cumul de sancțiuni penale în speă și că procedurile penale și administrative au urmărit obiective diferite.Înalta Curte a precizat în hotărârea sa că, în aplicarea legii nr. 176/2010 recurentei i se va aplica, odată ce raportul de evaluare devine definitiv, sancțiunile administrative prevăzute de această lege. Elementele dosarului nu fac referire la sancțiuni împotriva reclamantei (a se vedea, de asemenea, alineatul (5) de mai sus). EVALUAREA CURȚII PE LIMITĂ, în temeiul articolului 6 din Convenția 10. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de lipsa de echitate a procedurii împotriva ei pe baza legii nr. 176/2010. Comisia consideră că dispozițiile acestei legi nu i se aplicau, că acestea nu sunt clare și previzibile și că aceasta duce la incertitudine juridică și consideră că această procedură, având în vedere gravitatea sancțiunilor pe care le prevede, în special concedierea, are un caracter penal în sensul convenției. Curtea reamintește că aplicabilitatea componentei penale din art. 6 din Convenția sa este apreciată în funcție de următoarele trei criterii definite în Hotărârea Engel și altele c. Țările de Jos iunie 1976, § 82-83, seria A n 22) și reținută în special în Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC] (n 39665/95 și 408/98, § 82, CEDH 2003 : Întrebarea dacă în legislația națională se face referire la dreptul penal; natura infracțiunii; gradul de severitate a sancțiunii; dar niciunul dintre aceste criterii nu este îndeplinit în speță. Într-adevăr, procedura în cauză este, în dreptul intern, de ordine administrativă (punctul 7 de mai sus) ; în ceea ce privește natura infracțiunii, legea nr. 176/2010 vizează exclusiv persoanele care exercită funcții sau sarcini publice, fiind, prin urmare, aplicabile numai unui anumit grup de persoane, ceea ce dă naștere unor serioase îndoieli cu privire la caracterul penal al faptelor în cauză (Cătăniciu, decizia menționată anterior, punctul 39); în sfârșit, chiar dacă procedura ar putea duce la concediere, o astfel de sancțiune rămâne de natură disciplinară ( Čivinskaitėc. Lituania , n 21218/12, § 98, 15 septembrie 2020 . și Kamenos c. Cipru , n 147/07, § 51, 31 octombrie 2017 . În consecință, art. 6 nu se aplică în cadrul componentei sale penale. 13. În plus, Curtea consideră că 33-36), cu toate acestea, în orice caz, în mod evident greșit întemeiat. 14. Trebuie remarcat că instanțele interne au respins, după examinare, în mod motivat argumentul recurentei care intenționa să demonstreze că nu cădea sub incidența Legii nr. 176/2010, ale cărei dispoziții, în opinia sa, nu erau clare și previzibile (puncte 7 și 8 de mai sus. În lipsa oricărei aparente arbitrare în hotărârile lor, Curtea nu poate pune în discuție modul în care instanțele naționale au aplicat legea internă (García Ruiz c. Spania [GC], nr 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). 6 și 7 din convenție și cu privire la art. 4 din Protocolul 16. Invocând articolele 6 și 7 din convenție, recurenta se plânge că procedura întemeiată pe Legea nr. 176/2010 privind aplicarea ope legis sancțiuni disciplinare după ce raportul de evaluare a devenit definitiv, susține că, în aceste condiții, interdicția timp de trei ani de a ocupa o funcție sau o sarcină publică constituie o sancțiune care se aplică prin intermediul legii fără nici o posibilitate de individualizare judiciară a pedepsei și consideră că aceaceasta este o necunoaștere a principiului proporționalității pedepselor. 17. Considerând, de asemenea, că a fost acuzată și sancționată de două ori pentru aceleași fapte, procedura bazată pe legea nr. 176/2010 având în vedere gravitatea sancțiunilor aplicabile, un caracter penal (punctul 9 de mai sus) recurenta se plânge de o lipsă de cunoaștere a principiului non bis in idem și invocă în această privință art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție. 18. Curtea reamintește că aceasta a încheiat la data la care nu se aplică în speță art. 6 din Convenție sub aspect penal (punctele 11 și 12 de mai sus). Prin urmare, articolele 7 din Convenție și 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu găsesc de asemenea să se aplice, procedura care s-a încheiat cu hotărârea Înaltei Curți din 20 iunie 2018 care nu constituie o procedură penală În sensul Convenției. 19. Prin urmare, aceste obiecții sunt incompatibile în mod rațional cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 martie 2023. Crina Kaufman Faris Vehaboviș. Președintele
Requête n
o
60804/19
Oltea ȘERBAN-PĂRĂU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 février 2023 en un comité composé de
:
Faris Vehabović,
président
,
Iulia Antoanella Motoc,
Branko Lubarda
, juges
,
et de Crina Kaufman,
greffière adjointe de section f.f.
,
Vu la requête n
o
60804/19 dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Oltea
Șerban-Părău («
la requérante
»), née en
1969 et résidant à Bucarest, représentée par M
e
T.A.
Chiuariu, avocat à Bucarest, a saisi la Cour le 8
novembre 2019
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requérante a occupé les postes de rédactrice en chef de la chaîne de radio
România Cultural
et de directrice artistique de la Société roumaine de radiodiffusion («
la SRR
»).
2.
En cette qualité, elle fit l’objet en 2013 d’un contrôle effectué par l’Agence nationale d’intégrité («
l’ANI
») sur le fondement de la loi n
o
176/2010 sur l’intégrité dans l’exercice des fonctions et des charges publiques («
la loi n
o
176/2010
»
; pour plus de détails sur cette loi, voir
Cătăniciu c.
Roumanie
(déc.), n
o
22717/17, §§
16-19, 6
décembre 2018).
3.
Le 3
avril 2014, l’ANI rendit un rapport d’évaluation («
le rapport d’évaluation
») dans lequel elle concluait que la requérante, ayant signé au nom de la SRR des contrats de cession de droits d’auteur avec son époux, s’était trouvée dans une situation de conflit d’intérêts. Estimant que ces faits étaient constitutifs d’une infraction à la loi pénale, l’ANI saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest.
4.
Renvoyée en jugement par un réquisitoire présenté par le parquet le 12
novembre 2014, elle fut condamnée le 8
juin 2015 par le tribunal de première instance de Bucarest à une peine d’un an de prison avec sursis assortie, à titre de peine accessoire, de l’interdiction d’occuper, pendant la durée de l’exécution de la peine principale, toute fonction impliquant l’exercice de l’autorité publique. Notant qu’elle avait signé pour le compte de la SRR, entre 2006 et 2013, soixante
‑
trois contrats avec son époux, le tribunal jugea que ces faits étaient constitutifs de l’infraction de conflit d’intérêts réprimée par le code pénal. Sur appel de la requérante, la cour d’appel de Bucarest («
la cour d’appel
») confirma ce jugement par une décision du 17
décembre 2015.
5
.
Il ressort du dossier qu’en raison de cette condamnation pénale, la SRR mit fin le 23
décembre 2015 au contrat de travail de la requérante.
6.
En 2014, la requérante saisit à son tour les tribunaux d’une action en contentieux administratif, contestant le contenu du rapport d’évaluation justifiant la cessation du contrat de travail et demanda son annulation.
7
.
Par une décision du 8
mars 2016, la section du contentieux administratif de la cour d’appel rejeta l’action de l’intéressée. Elle jugea en effet que la SRR était une institution publique, que la requérante y occupait au moment des faits une fonction de direction, si bien que les circonstances constitutives d’une situation de conflit d’intérêts au sens de la loi n
o
176/2010 étaient réunies. Elle ajouta que la procédure pénale et la procédure administrative poursuivaient des buts différents et que la requérante n’avait pas de raison pour se plaindre d’une violation de l’article
4 du Protocole n
o
7 à la Convention au motif qu’elle aurait été poursuivie ou condamnée deux fois pour les mêmes faits.
8
.
Saisie d’un recours par la requérante, la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
») confirma le jugement de la cour d’appel par un arrêt du 20
juin 2018, communiqué à l’intéressée le 20
mai 2019. La Haute Cour écarta l’argument de la requérante tendant à démontrer qu’elle ne tombait pas sous le coup de la loi n
o
176/2010, jugeant que l’intéressée exerçait bien une fonction de direction et que le statut d’institution publique de la SRR, qui était une société destinée à fournir un service public, placée sous le contrôle d’une autorité publique (en l’espèce le Parlement) et financée par des fonds publics, ne pouvait être contesté. Quant à l’argument tiré par la requérante de la méconnaissance alléguée du principe
non bis in idem
, la Haute Cour le rejeta également, au motif qu’il n’y avait pas eu cumul de sanctions pénales en l’espèce et que les procédures pénale et administrative avaient poursuivi des buts différents.
9
.
La Haute Cour précisa dans son arrêt qu’en application de la loi n
o
176/2010 la requérante se verrait infliger, une fois le rapport d’évaluation devenu définitif, les sanctions administratives prévues par cette loi. Les éléments du dossier ne font pas état de sanctions à l’égard de la requérante (voir aussi paragraphe 5 ci-dessus).
SUR le grief fondé sur l’article
6 de la convention
10.
Invoquant l’article
6 de la Convention, la requérante se plaint d’un manque d’équité de la procédure menée contre elle sur le fondement de la loi n
o
176/2010. Elle estime que les dispositions de cette loi ne lui étaient pas applicables, qu’elles manquent de clarté et de prévisibilité et qu’il en résulte une incertitude juridique. Elle considère que cette procédure, compte tenu de la gravité des sanctions qu’elle prévoit,
notamment le licenciement, revêt un caractère pénal au sens de la Convention.
11
.
La Cour rappelle que l’applicabilité du volet pénal de l’article
6 de la Convention s’apprécie en fonction des trois critères suivants, définis dans l’arrêt
Engel et autres c.
Pays-Bas
(8
juin 1976, §§
82-83, série
A n
o
22) et repris notamment dans
Ezeh et Connors c.
Royaume-Uni
[GC] (n
os
39665/98 et 40086/98, §
2003
‑
X)
: la question de savoir si l’infraction ressortit, dans la législation nationale, au droit pénal
; la nature de l’infraction
; le degré de sévérité de la sanction. Or aucun de ces critères n’est rempli en l’espèce. En effet, la procédure en cause est, en droit interne, d’ordre administratif (paragraphe
7 ci-dessus)
; quant à la nature de l’infraction, la loi n
o
176/2010 vise exclusivement les personnes qui exercent des fonctions ou des charges publiques, étant donc applicable uniquement à un groupe déterminé de personnes, ce qui fait naître de sérieux doutes quant au caractère pénal des faits en cause (
Cătăniciu
, décision précitée, §
39)
; enfin, même si la procédure pouvait aboutir au licenciement, pareille sanction reste de nature disciplinaire (
Čivinskaitė c.
Lituanie
, n
o
21218/12, §
98, 15
septembre 2020
; et
Kamenos c.
Chypre
, n
o
147/07, §
51, 31
octobre 2017).
12
.
Il s’ensuit que l’article
6 n’est pas applicable sous son volet pénal.
13.
Par ailleurs, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de déterminer si l’article
6 est applicable sous son volet civil (voir,
mutatis mutandis
,
Cătăniciu
, décision précitée, §§
33-36), ce grief étant, quoi qu’il en soit, manifestement mal fondé.
14.
Il faut noter que les tribunaux internes ont, après examen, rejeté de manière motivée l’argument de la requérante tendant à démontrer qu’elle ne tombait pas sous le coup de la loi n
o
176/2010, dont les dispositions, selon elle, n’étaient pas claires et prévisibles (paragraphes
7 et 8 ci-dessus). En l’absence de toute apparence d’arbitraire dans leurs décisions, la Cour ne saurait mettre en cause la manière dont les juridictions nationales ont appliqué la loi interne (
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
1999
‑
I).
15.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
sur les griefs fondés sur les articles
6 et 7 de la convention et sur l’article
4 du protocole
n
o
7
16.
Invoquant les articles
6 et 7 de la Convention, la requérante se plaint que la procédure fondée sur la loi n
o
176/2010 prévoie l’application
ope legis
des sanctions disciplinaires une fois le rapport d’évaluation devenu définitif. Elle argue que dans ces conditions, l’interdiction pendant trois ans d’occuper une fonction ou une charge publique constitue une sanction qui s’applique par l’effet de la loi sans aucune possibilité d’individualisation judiciaire de la peine. Elle y voit une méconnaissance du principe de la proportionnalité des peines.
17.
Estimant par ailleurs avoir été poursuivie et sanctionnée deux fois pour les mêmes faits
–
la procédure fondée sur la loi n
o
176/2010 revêtant à ses yeux, compte tenu de la gravité des sanctions applicables, un caractère pénal (paragraphe
9 ci-dessus)
–,
la requérante se plaint d’une méconnaissance du principe
non bis in idem
et invoque à cet égard l’article
4 du Protocole n
o
7 à la Convention.
18.
La Cour rappelle qu’elle a conclu à l’inapplicabilité en l’espèce de l’article
6 de la Convention sous son volet pénal (paragraphes
11 et
12 ci
‑
dessus). Il s’ensuit que les articles
7 de la Convention et
4 du Protocole n
o
7 à la Convention ne trouvent pas non plus à s’appliquer, la procédure qui a pris fin avec l’arrêt de la Haute Cour du 20
juin 2018 ne constituant pas une «
procédure pénale
» au sens de la Convention.
19.
Dès lors, ces griefs sont incompatibles
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doivent être rejetés en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 mars 2023.
Crina Kaufman
Faris Vehabović
Greffière adjointe f.f.
Président