1ra-1175/2016 — art.151 alin. 1 CP

1ra-1175/2016 — art.151 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

Dosarul nr. 1ra-1175/2016

CC UU RR TT EE AA SS UU PP RR EE MM ĂĂ DD EE JJ UU SS TT II ȚȚ II EE

D E C I Z I E

15 iunie 2016 mun. Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

președinte URSACHE Petru

judecători NICOLAEV Ghenadie

MORARU Petru

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de către procurorul

în Procuratura de nivelul Curții de Apel Chișinău, Miron Constantin, prin care se solicită

casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 22 februarie 2016, în cauza

penală privindu-l pe

Popescu Oleg Petru, născut la 27 februarie 1980,

originar și domiciliat în s. Seliște, r-nul Nisporeni.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 10.02.2015 – 22.12.2015;

Instanța de apel: 20.01.2016 – 22.02.2016;

Instanța de recurs: 12.05.2016 – 15.06.2016.

Asupra recursului ordinar declarat, în baza actelor din dosar, Colegiul penal

C O N S T A T Ă:

achitat de comiterea infracțiunii prevăzute de art.151 alin.(1) Cod penal, deoarece fapta nu a

fost săvîrșită de inculpat.

de 31 august 2014, aproximativ la ora 02:00 min, aflîndu-se în stradă, apropierea localului

de agrement ”TATIANA” din s. Seliște, r. Nisporeni, urmare a unui conflict, apărut spontan

și din relații ostile, i-a aplicat părții vătămate, Eșanu V., cîteva lovituri cu pumnii în regiunea

capului, cauzîndu-i traumatism cranio-cerebral subacut, hematoame în emisferele bilaterale

subdurale, leziuni ce se califică ca vătămări corporale grave, periculoase pentru viață.

Pe baza stării de fapt expuse mai sus, organul de urmărire penală a reținut că, în drept,

faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 151

alin. (1) Cod penal, după indicii calificativi: vătămarea intenționată gravă a integrității

corporale sau a sănătății, care este periculoasă pentru viață ori care a provocat pierderea

vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcționării acestuia, o boală

psihică sau o altă vătămare a sănătății, însoțită de pierderea stabilă a cel puțin o treime din

capacitatea de muncă, ori care a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare

iremediabilă a feței și/sau a regiunilor adiacente.

care a solicitat casarea sentinței privind achitarea lui Popescu O., rejudecarea cauzei și

pronunțarea unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care

Popescu O. să fie recunoscut vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 151 alin.(1)

Cod penal și a-i stabili pedeapsa sub formă de 5 ani închisoare cu ispășirea pedepsei într-un

penitenciar de tip semiînchis.

În motivarea apelului, acesta a invocat că, prima instanță la emiterea sentinței de

achitare nu a luat în considerație faptul că în ședința de judecată de către procuror au fost

prezentate și examinate probe incontestabile care dovedesc existența faptei infracționale de

care este învinuit Popescu O. cît și vinovăția acestuia în comiterea infracțiunii imputate.

De asemenea, a indicat că îndoielile și dubiile la care face referință în sentință instanța

de fond poartă un caracter imperativ subiectiv și nu pot fi invocate ca motive pentru emiterea

unei sentințe de achitare.

În probarea învinuirii partea acuzării a prezentat în prima instanță următoarele probe:

declarațiile părții vătămate Eșanu V.; declarațiile martorilor acuzării Adam F., Adam I.,

Lupu F., Zestea C. și rapoartele de expertiză medico-legală nr. 196D din 22.12.2014 și nr.13

D din 23.01.2015, care cert și indubitabil stabilesc vinovăția lui Popescu O. de comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 151 alin.(1) Cod penal.

De asemenea, adresarea tardivă a părții vătămate la organele de poliție nu poate servi

temei pentru emiterea unei sentințe de achitare, deoarece versiunea părții vătămate precum

că s-a adresat mai tîrziu la organele de poliție în primul rînd are o explicare logică ce reiese

din faptul că participanții la conflict sunt dintr-o localitate chiar participînd împreună la o

ceremonie și imediat după conflict consecințele vătămărilor corporale primite nu s-au

evidențiat. În plus și rugămintea martorului Lupu F. atît față de partea vătămată cît și față de

inculpat de a nu se adresa la poliție pentru a nu crea careva probleme, de asemenea este

confirmată prin declarațiile acestuia și vin în susținerea versiunii părții vătămate.

apelul declarat a fost respins, ca fiind nefondat, iar sentința a fost menținută fără modificări.

la pronunțarea sentinței, prima instanță corect a stabilit circumstanțele de fapt și de drept și

just a concluzionat că inculpatul Popescu O. urmează a fi achitat pe capătul de învinuire

incriminat. Aceste împrejurări au fost elucidate și constatate din totalitatea de probe

acumulate la dosarul respectiv, fiind corect apreciate, cu respectarea prevederilor art.101

Cod procedură penală, din punct de vedere al pertinenței, concludentei, utilității și

veridicității, iar toate probele în ansamblu - din punct de vedere al coroborării lor.

Astfel, motivele care au fost invocate de către acuzare în apelul declarat precum că la

adoptarea sentinței prima instanță incorect a apreciat probele administrate în cadrul urmăririi

penale, nu au fost reținute de către instanța de apel, din considerentul că probe concludente

ce ar confirma vinovăția inculpatului sau ar combate poziția acestuia, acuzarea de stat nu a

prezentat, astfel prima instanță corect a reținut că partea vătămată este singura persoană care

a declarat că inculpatul l-a lovit cu ceva în cap, iar încercarea părții vătămate de a induce

ideea că inculpatul l-ar fi lovit cu ceva în cap de la ce el și-a pierdut cunoștința, nu are nici

un suport probatoriu. În plus, martorii acuzării audiați în prima instanță au declarat

contrariul, că nu au văzut în mînile inculpatului și a părții vătămate careva obiecte cu care își

aplicau lovituri.

De asemenea, instanța de apel nu a reținut nici alegațiile invocate de acuzare în apelul

declarat cu privire la faptul că adresarea tardivă a părții vătămate la organele de poliție nu

poate servi temei pentru emiterea unei sentințe de achitare, or aceste considerente provoacă

dubii, și anume că, partea vătămată, care pretinde că a fost lovit cu ceva în cap și și-a pierdut

cunoștința, suferind vătămări corporale grave, după aplanarea conflictului a urcat la volan și

a plecat cu automobilul, neadresîndu-se îndată la medic, ci la 9 octombrie 2014, peste două

luni.

Prin urmare, Colegiul penal a conchis că apar dubii în privința faptului că vătămările

părții vătămate au putut fi provocate de către inculpat cu pumnii, deoarece reieșind din

concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală nr. 196D din 22 decembrie 2014 și nr.

13D din 23 ianuarie 2015, acestea au putut surveni în urma loviturilor cu un obiect dur

contondent. Ori mai mult, conform concluziei expertizei la cet. Eșanu V., luînd în

considerație că la operația efectuată din craniu s-a eliminat sînge descompus, se poate

presupune că trauma a survenit la data de 24 august 2014 sau la 31 august 2014 la cet. Eșanu

V., de stabilit categoric durata provenienței traumei cranio - cerebrale sub formă de

hematom subdural, nu este posibil, din cauza descrierii insuficiente în fișa medicală a

hematomului evacuat și lipsei examenului histologic.

ordinar, prin care a solicitat casarea acesteia cu dispunerea rejudecării cauzei în aceeași

instanță, într-un alt complet de judecată.

În motivarea recursului, acuzatorul de stat indică că nu este de acord cu hotărîrile

adoptate și consideră că vina lui Popescu O. în săvîrșirea infracțiunii incriminate a fost

dovedită prin probele administrate, însă nu au fost apreciate corect, prin prisma coroborării

lor.

Totodată, mai indică că analizînd declarațiile părții vătămate cu cele ale martorilor, se

constată că într-adevăr a avut loc o încăierare, unde inculpatul i-a aplicat lovituri părții

vătămate și l-au văzut cum ultimul era însîngerat, iar conform concluziilor raportului de

expertiză ținînd cont de operația efectuată, se ajunge la concluzia că există o legătură cauzală

între fapta prejudiciabilă și consecințele suportate de către partea vătămată.

Prin urmare, procurorul menționează că hotărîrile adoptate au fost bazate pe

aprecierea unilaterală și eronată a circumstanțelor constatate, pe declarațiile inculpatului,

fără a se expune asupra tuturor probelor prezentate de acuzare, însă s-a axat pe cele invocate

de partea apărării, apreciind critic declarațiile părții vătămate și a martorilor acuzării, contrar

prevederilor art. 24 alin. (2), 101 alin. (3) Cod de procedură penală, deci recurentul

consideră că hotărîrea instanței de apel nu cuprinde motivele pe aceasta își întemeiază

soluția adoptată.

În drept, recurentul își întemeiază recursul pe temeiurile prevăzute la pct. 6) alin. (1)

art. 427 Cod de procedură penală.

materialele cauzei, Colegiul penal conchide că acesta este inadmisibil, fiind vădit

neîntemeiat, or în vederea acestei statuări se expun următoarele considerente de fapt și de

drept.

Potrivit dispoziției art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală instanța de

recurs, examinînd admisibilitatea în principiu a recursului declarat, împotriva hotărîrii

instanței de apel, fără citarea părților, este în drept să decidă inadmisibilitatea acestuia în

cazul în care constată că argumentele invocate în recurs sunt vădit neîntemeiate.

Conform prevederilor art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor stipulate expres de art. 427 Cod de

procedură penală, care în mod obligatoriu trebuie să fie invocate de recurent. Or, art. 427

alin. (1) Cod de procedură penală, prevede că hotărîrile instanței de apel pot fi atacate cu

recurs ordinar pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel la

judecarea cauzei.

Colegiul penal, verificînd textul recursului declarat, constată că alegațiile recurentului,

se încadrează în temeiul de casare prevăzut de pct. 6) alin. (1) al art. 427 Cod de procedură

penală, care stipulează că hotărîrile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara

erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, în cazul în care instanța de apel nu s-

a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărîrea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărîrii

sau acesta este expus neclar, sau instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat

soluția instanței.

Însă, în esență recurentul critică decizia instanței de apel de menținere a sentinței

primei instanțe, sub aspectul aprecierii probelor de către aceasta, care eronat a ajuns la

concluzia de a-l achita pe inculpatul Popescu O. de săvîrșirea infracțiunii incriminate, din

motiv că fapta nu a fost săvîrșită de inculpat.

Așadar, în privința acestor alegații, verificînd materialele dosarului în raport cu

argumentele din cererea de recurs, Colegiul penal conchide că acestea sunt vădit

neîntemeiate și explică următoarele.

Or, privitor la criticele expuse, se amintește că la etapa judecării recursului, instanța

nu analizează conținutul mijloacelor de probă, nu dă o nouă apreciere materialului probator

și nu stabilește o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și al

instanței de apel. Deci, Colegiul penal nu va examina criticile referitoare la greșita reținere,

pe baza probelor administrate în cauză, a anumitor elemente faptice, ci v-a verifica, prin

raportare la situația de fapt stabilită de instanța de apel, corectitudinea achitării inculpatului

Popescu O.

Mai mult, în lumina jurisprudenței constante a Colegiului penal al Curții Supreme de

Justiție, se reține că regula generală desprinsă din dispozițiile art. 427 alin. (1) Cod de

procedură penală, prevede că la etapa de judecare a recursului ordinar instanța de recurs

verifică erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, în baza temeiurilor stipulate

expres de norma respectivă, dar nu apreciază sau face o reapreciere a stării de fapt reținute în

speță.

Astfel, în opinia Colegiului penal criticele recurentului referitor la stabilirea eronată a

circumstanțelor de fapt privind aprecierea greșită a probelor ce dovedesc vinovăția

inculpatului în cele incriminate în baza art. 151 alin. (1) Cod penal, nu este incident în cazul

supus judecării, din motivul că instanța de fond, cît și cea de apel a făcut o analiză completă

a tuturor probelor administrate în toate fazele procesului penal, stabilind corect nevinovăția

inculpatului în comiterea infracțiunii imputate.

Colegiul penal, în această ordine de idei specifică că, pentru a constitui caz de casare

eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției

cauzei, iar pe de altă parte să fie vădită, neîndoielnică. Eroarea gravă de fapt nu privește

dreptul de apreciere a probelor, ci discrepanța între cele reținute de instanță și conținutul real

al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce au avut drept consecință pronunțarea

altei soluții decît cea pe care materialul probator o susține. Dar, verificînd probatoriul

administrat în cauză, prin prisma argumentelor invocate de recurent, Colegiul penal le

consideră ca nefondate, în sensul că vinovăția inculpatului de săvîrșirea infracțiunii

incriminate prin rechizitoriu nu se dovedește indubitabil din probele acumulate și că, la caz,

nu a fost comisă nici o gravă eroare de fapt de către instanța de fond sau cea de apel la

judecarea cauzei, care ar duce la casarea hotărîrii atacate și adoptarea unei alte soluții.

Ba mai mult, conținutul probelor și valoarea lor probatorie a fost analizată detaliat în

textul deciziei instanței de apel, iar temeiuri de a pune la îndoială veridicitatea lor nu s-au

stabilit, deoarece ele au fost obținute cu respectarea normelor de procedură penală, mai mult

ca atît recurentul nu invocă în recurs ilegalitatea obținerii a careva probe pe parcursul

procesului penal, însă doar critică aprecierea acestora de către instanțele de judecată.

În contextul celor expuse supra, instanța de recurs consideră că instanța de apel și-a

motivat și argumentat soluția adoptată, indicînd corect că la materialele cauzei nu au fost

administrate probe ce ar dovedi cu certitudine vinovăția inculpatului în săvîrșirea infracțiunii

încriminate.

În sensul dat, instanța de recurs reține aprecierile instanței de apel, precum că

acuzarea nu a prezentat probe incontestabile ce ar combate poziția inculpatului, decît

declarațiile părții vătămate, care este singura persoană care a comunicat că inculpatul l-a

lovit cu ceva în cap, mai mult ca atît, martorii acuzării audiați în prima instanță au declarat

contrariul, că nu au văzut în mînile inculpatului și a părții vătămate careva obiecte cu care să

aplice lovituri.

Reieșind din ansamblul circumstanțelor menționate, instanța de recurs este solidară cu

constatările instanței de apel, care a indicat că învinuirea adusă inculpatului nu se bazează pe

probe directe, pertinente și concludente, ce ar demonstra cu certitudine aplicarea loviturilor

cu un obiect contondent în privința părții vătămate.

În astfel de situații, cînd învinuirea se bazează pe probe indirecte, acuzatorul de stat

trebuie să expună toate versiunile posibile, să le confrunte cu probele administrate și să

demonstreze convingător că învinuirea înaintată rezistă oricărei critice. Ba mai mult, este

necesară nu numai dezmințirea celorlalte versiuni apărute, dar și demonstrarea că anume

versiunea acuzării, este cea corectă și că nicio probă nu o contrazice.

În acest context, instanța de recurs consideră că instanțele de fond corect au făcut

trimitere la prevederile art. 8 alin. (3) Cod de procedură penală, care stipulează că

„concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea infracțiunii nu pot fi întemeiate pe

presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condițiile

prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.”

Mai mult ca atît, Colegiul penal ține se specifice că, alegațiile recurentului expuse în

cererea de recurs, au constituit deja obiectul judecării cauzei în instanța de apel, iar

materialul probator al cauzei penale dovedește legalitatea temeiurilor de fapt și de drept, care

au dus la pronunțarea deciziei de menținere a sentinței de către instanța de apel.

Față de considerentele ce preced, Colegiul penal specifică că se raliază celor constatate

de prima instanță și cea de apel privitor la situația de fapt și de drept reținută în cauză și

privitor la achitarea inculpatului de săvîrșirea infracțiunii, pe baza unei juste aprecieri a

probelor administrate în cauză.

Hotărîrea atacată este legală și întemeiată, fiind adoptată în corespundere cu prevederile

legale relevante, prescrise de art. 414-419 Cod de procedură penală și din atare considerente,

recursul ordinar declarat de acuzatorul de stat este inadmisibil, ca fiind vădit neîntemeiat.

Colegiul penal

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de nivelul

Curții de Apel Chișinău, Miron Constantin, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de

Apel Chișinău din 22 februarie 2016, în cauza penală privindu-l pe Popescu Oleg Petru, ca

fiind vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată integral la 08 iulie 2016.

Președinte URSACHE Petru

Judecător NICOLAEV Ghenadie

Judecător MORARU Petru