1ra-194/2016 — art.264 alin. 3, lit. a CP

1ra-194/2016 — art.264 alin. 3, lit. a CP (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

Dosarul 1ra-194/2016

C u r t e a S u p r e m ă d e J u s t i ț i e

D E C I Z I E

20 ianuarie 2016 mun. Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte – Petru Ursache,

Judecătorii – Constantin Alerguș, Vladimir Timofti,

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de

inculpatul Cojocari Alexandru, prin care solicită casarea sentinței Judecătoriei

Buiucani, mun. Chișinău din 21 octombrie 2014 și deciziei Colegiului penal al

Curții de Apel Chișinău din 30 aprilie 2015, în cauza penală în privința lui

Cojocari Alexandru Gheorghe,

născut la 07 mai 1980, originar și domiciliat în mun.

Chișinău, str. Ismail, nr. 92, ap. 58

Datele referitoare la termenul de examinare a cauzei:

1.de la 27 ianuarie 2014 - pînă la 21 octombrie 2014; (instanța

de fond);

apel);

de recurs ordinar).

Procedura prevăzută de art.431 alin.(1) pct.11) Cod de procedură penală

legal executată.

C O N S T A T Ă :

2014, pronunțată în baza probelor administrate la faza de urmărire penală,

Cojocari Alexandru a fost condamnat în baza art. 264 alin. (3) lit. a) Cod penal,

la 3 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport pe

un termen de 3 ani.

În conformitate cu prevederile art. 90 Cod penal, executarea pedepsei

stabilite a fost suspendată condiționat pe un termen de probă de 3 ani.

Alexandru, la 17 septembrie 2012, aproximativ la ora 2230, încălcînd cerințele art.

47 pct. 1 al Regulamentului Circulației Rutiere, conducînd automobilul de model

„Volkswagen Golf”, cu n/î K AH 511, se deplasa cu viteza de 84 km/oră, pe str.

Vasile Lupu din direcția str. Constituției spre bd. Belinski, mun. Chișinău, unde

ajngînd în preajma blocului locativ nr. 61, contrar prevederilor art. 3, 4, 45 alin.

(1) al RCR, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 131-XVI din 07.06.2007, privind siguranța

traficului rutier, nu a cedat trecerea pietonului, și ca urmare a tamponat-o pe

1

Goncearova L., care traversa partea carosabilă regulamentar, cauzîndu-i

conform raportului de expertiză medico-legală nr. 155-2175D din 15.04.2013,

vătămări corporale grave.

de către inculpat și avocatul acestuia Voloșina L., care au solicitat casarea

sentinței și pronunțarea unei noi hotărîri prin care să-i fie stabilită o pedeapsă

mai blîndă cu aplicarea art. 90 Cod penal și înlăturarea pedepsei complimentare,

argumentînd că pedeapsa numită este prea aspră, la stabilirea căreia nu s-au luat

în considerație toate circumstanțele atenuante prezente în speță, precum și faptul

că inculpatul este unicul întreținător al familiei.

2015, apelul declarat a fost respins ca nefondat.

instanței de fond privind aplicarea pedepsei sub formă de închisoare cu

suspendarea executării pe un termen de probă, este justă, iar la stabilirea acesteia

instanța a ținut cont de caracterul și gradul de pericol social al infracțiunii, de

personalitatea inculpatului, care la locul de trai se caracterizează pozitiv, anterior

nu a fost judecat, se căiește sincer de cele comise, a recuperat prejudiciul cauzat

și are la întreținere un copil minor.

care invocînd temeiurile de drept prevăzute la pct. 10), 16) alin. (1) art. 427 Cod

de procedură penală, solicită casarea hotărîrilor contestate în partea stabilirii

pedepsei și pronunțarea unei hotărîri cu stabilirea pedepsei închisorii pe un

termen de 2 ani și suspendarea executării acesteia pe un termen de 1 an.

În argumentarea cererii de recurs recurentul a invocat următoarele:

a) la stabilirea termenului de pedeapsă instanțele ierarhic inferioare nu au

ținut cont de explicațiile date în pct. 31, 32 al Hotărîrii Plenului CSJ nr. 13 din

16.12.2013 ”Cu privire la aplicarea prevederilor art. 3641 CPP de către instanțele

judecătorești”;

b) în speță a fost stabilit un cumul de circumstanțe atenuante prevăzute

de art. 76 Cod penal, care în coroborare cu prevederile art. 78 alin. (1) (2) Cod

penal, permit instanțelor judecătorești să coboare pedeapsa pînă la minimul,

care în speță este de 2 ani închisoare;

c) stabilindu-i pedeapsa complimentară pe un termen de 3 ani, nu s-a

ținut cont de faptul că Cojocari A. este unicul întreținător al familiei, iar pentru

activitatea sa de muncă are nevoie de mijloc de transport.

2

penală, procurorul a depus referință privind opinia sa asupra recursului ordinar

declarat, menționînd că instanța de apel i-a stabilit inculpatului o pedeapsă

echitabilă în limitele sancțiunii normei penale în baza căreia acesta a fost

condamnat, prin urmare consideră că recursul urmează a fi declarat inadmisibil,

ca fiind vădit neîntemeiat.

raport cu motivele invocate, Colegiul penal decide inadmisibilitatea recursului

din următoarele considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărîrile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele

de fond și de apel doar în cazurile stipulate în acest articol.

În conformitate cu art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală, instanța

de recurs, examinînd admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva

hotărîrii instanței de apel, este în drept să decidă asupra inadmisibilității acestuia

în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Din conținutul recursului rezultă că recurentul invocă temei de recurs pct.

10), 16) alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală, care stipulează, că hotărîrile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise

de instanțele de fond și de apel, cînd s-au aplicat pedepse individualizate contrar

prevederilor legale și norma de drept aplicată prin hotărîrea atacată contravine unei

hotărîri de aplicare a aceleiași norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiție.

Verificînd legalitatea hotărîrilor atacate sub aspectele invocate, Colegiul

penal reține că aceste temeiuri nu și-au găsit confirmarea în speța dată.

Totodată, Colegiul constată că inculpatul este de acord cu starea de fapt

stabilită de instanța de judecată, precum și cu încadrarea juridică a acțiunilor

sale, astfel critică hotărîrile instanțelor de fond doar în partea stabilirii pedepsei,

nefiind de acord atît cu termenul pedepsei principale cît și celei complimentare.

În acest sens, instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea

la faptele reținute prin hotărîrea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu

respectarea dispozițiilor de drept formal și material.

Astfel, instanța de recurs consideră, că în mod just instanța de apel a

menținut sentința primei instanțe, concluzionînd că la soluționarea chestiunii cu

privire la pedeapsa inculpatului, instanța de fond echitabil a stabilit categoria și

măsura de pedeapsă, relevînd în cuprinsul sentinței circumstanțele cauzei, și

anume gradul prejudiciabil al faptelor comise, persoana celui vinovat,

3

circumstanțele cauzei care atenuează răspunderea, examinarea cauzei în ordinea

procedurii prevăzute de art. 3641 Cod de procedură penală, corect menționînd

că scopul pedepsei poate fi atins fără punerea în executare a pedepsei.

Astfel, Colegiul penal reține că lui Cojocari Alexandru în baza art. 264

alin.(3) lit. a) Cod penal, i-a fost stabilită pedeapsa de 3 ani închisoare, cu privarea

de dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 3 ani, executarea

pedepsei închisorii fiind suspendată condiționat pe un termen de probă de 3 ani.

Pedeapsa penală, potrivit art. 61 Cod penal, este o măsură de constrîngere

statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului, care are drept scop

restabilirea echității sociale, corectarea acestuia, precum și prevenirea săvîrșirii

de noi infracțiuni din partea condamnaților, cît și a altor persoane. Or, ca măsură

de constrîngere, pedeapsa are pe lîngă scopul său represiv și o finalitate de

exemplaritate, în ce privește comportamentul făptuitorului.

Pe de altă parte, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie

individualizată în așa fel, încît inculpatul să se convingă de necesitatea

respectării legii penale și evitarea în viitor a săvîrșirii unor fapte similare.

Chestiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a

tuturor elementelor circumscrise faptei și autorului, avînd ca finalitate stabilirea

unei pedepse în limitele prevăzute de lege.

Colegiul menționează că, reieșind din criteriile generale de individualizare

a pedepsei prevăzute la art. 75 Cod penal, instanța de judecată îi stabilește

persoanei recunoscute vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni o pedeapsă

echitabilă în limitele fixate în articolul corespunzător din partea specială a

Codului penal și în strictă conformitate cu dispozițiile Părții generale a acestuia.

Din hotărîrile atacate se constată că, la stabilirea și aplicarea pedepsei,

instanțele au avut în vedere scopul și criteriile de individualizare a acesteia,

prevăzute de art.61, 75 și 90 Cod penal.

Colegiul reiterează faptul că, în speță, judecarea cauzei penale a avut loc

pe baza probelor administrate la faza de urmărire penală, în conformitate și cu

respectarea prevederilor art.3641 Cod de procedură penală, și potrivit alin. (8) al

acestui articol, inculpatul care a recunoscut săvîrșirea faptelor indicate în

rechizitoriu și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în

faza de urmărire penală beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de

pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoare, cu muncă

neremunerată în folosul comunității și de reducerea cu o pătrime a limitelor de

pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu amendă.

4

Instanța de recurs remarcă că, sancțiunea art. 264 alin. (3) lit. a) Cod penal,

prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani, iar conform prevederilor art. 3641

alin. (8) Cod de procedură penală, pedeapsa redusă este de la 2 ani pînă la 4 ani

și 8 luni.

Avînd în vedere cumulul de împrejurări, Colegiul penal conchide că,

pedeapsa închisorii în aceste limite, cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei, cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport, aplicată

inculpatului, este stabilită corespunzător gravității faptei, în raport cu pericolul

social, atitudinea inculpatului față de cele comise, precum și luînd în

considerație, circumstanțe atenuante stabilite.

Totodată, Colegiul penal consideră că este neîntemeiat argumentul

recurentului referitor la faptul că instanțele ținînd cont de toate circumstanțele

atenuante urmau a aplica pedeapsa minimă, care în speță este de 2 ani închisoare.

La acest capitol instanța de recurs atestă că, circumstanțele la care a făcut

referire recurentul în cererea de recurs, au fost reținute de instanța de apel ca

atenuante, ce au permis stabilirea pedepsei inculpatului cu aplicarea

prevederilor art. 90 Cod penal, iar faptul că Cojocari A. a recunoscut vina și

cauza a fost examinată în procedură simplificată în baza probelor administrate

la faza de urmărire penală potrivit pct. 35 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme

de Justiție a RM nr. 13 din 16.12.2013 ,,Cu privire la aplicarea prevederilor art. 3641

CPP de către instanțele judecătorești”, nu mai poate fi valorificată ca o circumstanță

atenuantă judiciară prevăzută de art. 76 alin. (1) lit. f) CP, deoarece ar însemna

că aceleiași situații de drept i se acorde o dublă valență juridică. Or, o condiție

obligatorie pentru examinarea cauzei în procedură simplificată, și beneficierea

inculpatului de reducere cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în

cazul pedepsei cu închisoarea, este ca acesta să recunoască săvîrșirea faptelor

indicate în rechizitoriu.

Așadar, ținînd cont de cele relevate mai sus Colegiul conchide că

argumentul invocat de recurent menționat la pct. 6 a) din prezenta decizie la fel

este neîntemeiat și urmează a fi respins, or instanța de fond examinînd cauza a

luat în considerație explicațiile date în pct. 31, 32 al Hotărîrii Plenului CSJ nr. 13

din 16.12.2013 ”Cu privire la aplicarea prevederilor art. 3641 CPP de către

instanțele judecătorești”, stabilindu-i pedeapsa lui Cojocari A. ținînd cont de

noile limite cu care trebuie să opereze instanța de judecată, în cazul în care cauza

a fost examinată în procedură simplificată.

Potrivit recursului Cojocari A. critică și măsura de pedeapsă complimentară

5

stabilită, considerînd-o prea aspră.

La acest capitol, instanța de recurs relevă că regula prevăzută la art. 78 alin.

(1) Cod penal, privind atenuarea pedepsei se răsfrînge doar asupra pedepsei

principale.

Concomitent Colegiul penal ține să menționeze pct. 10 al Hotărîrii Plenului

Curții Supreme de Justiție nr. 8 din 11 noiembrie 2013 „Cu privire la unele

chestiuni ce vizează individualizarea pedepsei penale”, care explică, că în cazul

în care instanța de judecată constată circumstanțe atenuante la săvîrșirea

infracțiunii, pedeapsa complementară care nu este obligatorie („cu sau fără”)

prevăzută de lege pentru infracțiunea săvîrșită poate fi înlăturată în conformitate

cu prevederile art. 78 alin.(2) Cod penal, iar în cazul în care pedeapsa

complementară este obligatorie aceasta poate fi înlăturată numai în condițiile

art.79 alin.(1) Cod penal.

În continuare, instanța de recurs reține că sancțiunea art. 264 alin. (3) lit. a)

Cod penal, prevede pedeapsa complimentară obligatorie privarea de dreptul de

a conduce mijloace de transport pe un termen de pînă la 4 ani.

Totodată, Colegiul conchide că, în speță nu au fost constatate temeiuri

pentru aplicarea art. 79 din Codul penal.

Din considerentele nominalizate, instanța de recurs apreciază hotărîrea

contestată ca fiind corectă și legală, pedeapsa stabilită și individualizată de către

instanța de fond care a fost menținută de instanța de apel, răspunde atît

principiului proporționalității, cît și scopului pedepsei penale prevăzut în

art. 61 alin. (2) Cod penal, restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului,

precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților,

cît și a altor persoane, totodată termenul pedepsei complimentare stabilit, fiind

în limitele prevăzute la sancțiunea normei penale în baza căreia Cojocari Andrei

a fost condamnat.

Cu referire la temeiul invocat de recurent prevăzut la pct. 16) alin. (1) a art.

427 Cod de procedură penală, Colegiul penal reține următoarele.

Pct. 16) alin. (1) a art. 427 CPP poate fi invocat atunci cînd norma de drept

aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiași norme

date anterior de către Curtea Supremă de Justiție în cauze similare. Acest temei

este îndreptat spre unificarea practicii judiciare.

Or, se menționează că la invocarea temeiului respectiv de drept, sarcina

probațiunii îi revine recurentului, care prin exemple elocvente cu referire

la cauze concrete, trebuie să demonstreze faptul că instanța de recurs în cauze

6

anterioare a adoptat soluții contradictorii cu cele reținute în speța din cauză.

Mai mult, se mai reține și faptul că, în spețe care pun problema divergenței

de jurisprudență, rolul Curții nu este acela de a constata din oficiu asupra căror

cauze s-a aplicat diferit normele de drept, ci acestea trebuie să fie indicate expres

în textul recursului, pentru a fi supuse verificării.

Totodată, în această ordine de idei este necesar de menționat că Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja în jurisprudența sa, că simpla

existență a unei abordări jurisprudențiale diferite, la nivelul instanțelor

naționale, asupra unor spețe similare, nu implică în mod automat o violare a

dreptului la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a admis că o unificare a

jurisprudenței naționale necesită o anumită perioadă de timp, astfel încât un

interval rezonabil în care coexistă mai multe soluții jurisprudențiale asupra unor

situații similare, este compatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, Colegiul conchide că motivarea recursului prin prisma pct.

16) alin. (1) a art. 427 Cod de procedură penală se consideră necorespunzătoare

potrivit cerințelor avute în vedere de legislator la stabilirea acestui temei pentru

recurs.

În consecință, Colegiul reține că, temeirile invocate de recurent prevăzute

la art. 427 alin. (1) pct. 10), 16) Cod de procedură penală, nu și-au găsit confirmare

la examinarea recursului.

Astfel de erori de drept în speța examinată nu s-au comis, prin urmare,

hotărîrea atacată este legală și întemeiată, iar recursul ordinar urmează a fi

declarat inadmisibil, ca fiind vădit neîntemeiat.

penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție,

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de inculpatul Cojocari

Alexandru, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din

30 aprilie 2015, în cauza penală în privința lui Cojocari Alexandru Gheorghe, ca

fiind vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, publicată la 18 februarie 2016.

Președinte Petru Ursache

Judecătorii Constantin Alerguș

Vladimir Timofti

7