1ra-1142/2015 — art. 155 CP

1ra-1142/2015 — art. 155 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2015)

Dosarul nr. 1ra-1142/2015

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

04 noiembrie 2015 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 13 mai 2015, declarat de inculpatul

Tertea Nicolae Petru, născut la

07 mai 1958 în s. Ciocîlteni, r-nul Telenești, locuitor al

mun. Chișinău, str. M. Drăgan 20/2, ap. 13, cetățean al R.

Moldova, fără antecedente penale.

Termenul de examinare a cauzei

în instanța de fond: 18 decembrie 2014 – 30 ianuarie 2015,

în instanța de apel: 23 februarie – 13 mai 2015,

în instanța de recurs: 28 iulie – 04 noiembrie 2015.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

cauza fiind judecată conform prescripțiilor din art. 364/1 Cod de procedură penală,

Tertea Nicolae a fost condamnat în baza art. 155 Cod penal la amendă în mărime

de 150 unități convenționale, ce constituie 3000 lei.

Acțiunile civile înaintate de părțile vătămate Fiștic Iurie și Roșca Vitalie, au

fost admise în principiu, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se

pronunțe instanța civilă.

Tertea Nicolae, fiind în stare de ebrietate alcoolică, având relații ostile cu Fiștic

Iurie și Roșca Vitalie, cu care din diferite motive s-a certat de multiple ori, aflându-

se în coridorul comun al blocului locativ nr. 20/2 din str. M. Drăgan, mun.

Chișinău, i-a îmbrâncit pe ultimii cu mâinile, după ce a luat un cuțit și,

1

prezentându-l acestora, i-a amenințat cu omor, amenințări percepute de către

victime ca reale, existând în circumstanțele descrise pericolul realizării lor.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut vina, că a înaintat cerere de

judecare a cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, că prin

probele administrate este dovedită integral vinovăția lui în cele incriminate și i-a

încadrat acțiunile în baza art. 155 Cod penal, adică amenințarea cu omor, existând

pericolul realizării acestei amenințări.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 61, 75 Cod

penal, că inculpatul a recunoscut vina, s-a căit și a solicitat examinării cauzei pe

baza probelor administrate în faza de urmărire penală conform art. 364/1 Cod de

procedură penală, a săvârșit pentru prima dată o infracțiune mai puțin gravă,

concluzionând că corectarea și reeducarea lui poate avea loc prin stabilirea

pedepsei cu amendă.

Instanța a concluzionat că acțiunile civile înaintate de părțile vătămate

urmează a fi admise în principiu, pe motiv că la examinarea cauzei nu au fost

prezentate date confirmative pentru a aprecia cerințele părților respective.

sentinței, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să fie

încasat de la inculpat în beneficiul lui Roșca V. și Fiștic I. prejudiciul moral a câte

20.000 lei și cheltuielile de asistență a câte 1000 lei, pentru fiecare.

Apelantul a invocat că concluzia instanței de fond în latura civilă este

greșită, deoarece mărimea compensației pentru prejudiciu moral se determină de

către instanța de judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice

sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului

prejudiciului, dacă vinovăția este o condiție a răspunderii, și de măsura în care

această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate.

Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le apreciază instanța de

judecată, luând în considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul,

precum și statutul social al persoanei vătămate.

2015, apelul a fost admis, casată parțial sentința, rejudecată cauza și pronunțată o

nouă hotărâre.

De la inculpat s-a încasat în beneficiul lui Roșca V. și Fiștic I. prejudiciul

moral a câte 2000 lei și cheltuielile de asistență a câte 1000 lei, pentru fiecare în

parte.

În rest, sentința a fost menținută.

Instanța de apel a reținut că sentința instanței de fond este neîntemeiată în

latura civilă.

Astfel, potrivit art. 1423 Cod Civil, mărimea compensației pentru prejudiciu

moral se determină de către instanța de judecată în funcție de caracterul și

gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de

vinovăție al autorului prejudiciului și de măsura în care această compensare poate

aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea suferințelor psihice

2

sau fizice le apreciază instanța de judecată, luând în considerare circumstanțele în

care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate.

Conform pct. 25 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 9 din

09.10.2006 cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce

reglementează repararea prejudiciului moral, instanțele judecătorești, la

determinarea mărimii compensației pentru prejudiciul moral, trebuie neapărat să ia

în considerație atât aprecierea subiectivă privind gravitatea cauzării suferințelor

psihice sau fizice părții vătămate, cât și datele obiective care certifică acest fapt,

îndeosebi: - importanța vitală a drepturilor personale nepatrimoniale (viața,

sănătatea etc.); - nivelul (gradul) suportării de către persoana vătămată a

suferințelor psihice sau fizice, felul vinovăției (intenția, imprudența) persoanei care

a cauzat prejudiciul. Instanțele judecătorești, la determinarea mărimii prejudiciului

moral în echivalent bănesc, sunt în drept să ia în considerație și alte circumstanțe

probatoare prin actele pricinii, în particular, situația familială și materială a

persoanei care poartă răspundere pentru cauzarea prejudiciului moral părții

vătămate.

Instanța de apel a indicat că, repararea prejudiciului moral reprezintă

satisfacții echitabile destinate a compensa material suferințele fizice ale părții

vătămate, ca urmare a acțiunilor infracționale ale făptuitorului. Cu referire la

cuantumul daunelor morale solicitate, acestea nu sunt supuse unor criterii legale

prestabilite, ci determinarea lor în concret este lăsată la libera apreciere a instanței

de judecată.

Totodată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui

prejudiciu moral se are în vedere o serie de criterii: consecințele negative suferite

de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în

care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămări, măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol

compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral

suferit și, nu îmbogățirea fără justă cauză.

Criteriul general evocat în jurisprudența CEDO constă în aceea că,

despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu

atingerea adusă reputației, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor

sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În situația

daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în

bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere

raportată la elementele de fapt.

Prin urmare, părților vătămate incontestabil le-au fost cauzate suferințe

morale, dat fiind că ei au perceput amenințările inculpatului ca fiind reale, însă

cuantumul despăgubirilor solicitate este vădit exagerat având în vedere că, scopul

pagubelor morale este de a oferi părților vătămate posibilitatea de a trece mai ușor

peste întâmplările care au avut loc, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate

face abstracție de elemente precum nivelul general de trai al societății, condițiile

socio-economice de la momentul acordării.

3

și menținerea sentinței.

Recurentul a invocat că nu este dovedit faptul pricinuirii prejudiciului moral

(suferințelor fizice și psihice suportate) părților vătămate, iar în decizie nu este

indicat care sunt acele suferințe psihice pe care le-ar fi suportat părțile civile și prin

ce s-au manifestat, cât și datele obiective care certifică acest fapt.

Satisfacția părților s-a manifestat prin însăși faptul condamnării inculpatului,

prin ce a avut loc restabilirea echității și apărarea drepturilor părților vătămate.

Chiar și în cazul în care instanța a constatat existenta căror-va suferințe psihice,

suma de câte 2000 lei fiecare cu titlu de prejudiciu moral este vădit

disproporționată în raport cu gravitatea violărilor constatate, precum și inechitabilă

ținând cont de situația materială a persoanei care poartă răspundere pentru cauzarea

prejudiciului moral părții vătămate, iar acțiunea civilă urmărește o îmbogățire fără

justă cauză din contul inculpatului.

Instanța de apel a examinat superficial cauza, fără a se expune care sunt

acele suferințe psihice pe care le-ar fi suportat părțile civile, și prin ce s-au

manifestat, cât și datele obiective care certifică acest fapt.

Soluția instanțelor nu conține o argumentare clară, fiind eronată și vădit

ilegală.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod

de procedură penală

.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens. Potrivit art. 6 pct. 11/1) Cod de procedură penală, eroarea

gravă de fapt este stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin

neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea

conținutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor.

Sub acest aspect se reține că recursul este fondat pe art. 427 alin. (1) pct. 6)

Cod de procedură penală, care prevede mai multe temeiuri pentru recursul ordinar,

cum ar fi și situațiile când motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii,

acesta este expus neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat

soluția instanței.

4

Însă, în pofida normelor enunțate, recurentul nu a indicat, care sunt erorile

de drept și esența circumstanțelor că motivarea soluției contrazice dispozitivul

hotărârii, că acesta este expus neclar, că instanța a admis o eroare gravă de fapt,

care a afectat soluția instanței, raportată la stipulările din art. 6 pct. 11/1) Cod de

procedură penală, omițându-se în totalitate argumentarea deciziei contestate în

sensul vizat (pct. 5 din decizie).

Circumstanțele enunțate denotă că recursul nominalizat nu întrunește

condițiile de conținut în partea vizată, iar instanța de recurs nu este competentă să

completeze din oficiu recursul ordinar al inculpatului cu circumstanțe în fapt și în

drept, care l-ar justifica.

Or, conform prevederilor art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, inclusiv și în temeiul când hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În sensul vizat și cu privire la argumentele invocate în recursul ordinar (pct. 5

din decizie), în care nici nu se conțin referiri la erori de drept concret definite, se

atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârii contestate,

inclusiv cele reproduse în pct. 4. din prezenta decizie, relevă în mod concludent că

instanța de apel corect a constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de drept

privind mărimea compensației pentru prejudiciul moral și cheltuielile de judecată,

luând în considerare prevederile art. 220 alin. (3) Cod de procedură penală, art.

1423 Cod civil, art. 96 alin. (1) Cod de procedură civilă, conform căror hotărârea

privind acțiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil.

Mărimea compensației pentru prejudiciu moral se determină de către instanța de

judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate

persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului și de măsura

în care această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul

și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le apreciază instanța de judecată, luând

în considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul

social al persoanei vătămate. Instanța judecătorească obligă partea care a pierdut

procesul să compenseze părții care a avut câștig de cauză cheltuielile ei de asistență

juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare și rezonabile.

Mai mult, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse în

pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat dor pe critica modului în care instanța de

apel a apreciat circumstanțele cauzei în latura civilă.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de

procedură penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

5

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanței de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea circumstanțelor cauzei în latura civilă în alt sens decât cel pe care îl

propune inculpatul este o competență și prerogativă legală a acestei instanțe, care

nu constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de

procedură și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar este lipsită de

orice temei legal.

Circumstanțele enunțate denotă, astfel, că instanța de apel nu a comis erori

de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că decizia atacată conține

motive legale pe care se întemeiază soluția, că recursul ordinar este unul vădit

neîntemeiat.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală instanța de recurs

va decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol, în raport cu motivele invocate, este

vădit neîntemeiat, el urmează a fi declarat inadmisibil.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de inculpatul Tertea Nicolae

Petru, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 13 mai

2015, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 02 decembrie 2015.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

6