1ra-1550/2014 — art. 187 alin. 2 lit. d, f CP

1ra-1550/2014 — art. 187 alin. 2 lit. d, f CP (Curtea Supremă de Justiție, 2014)

Dosarul nr. 1ra-1550/2014

CC UU RR TT EE AA SS UU PP RR EE MM ĂĂ DD EE JJ UU SS TT II ȚȚ II EE

D E C I Z I E

15 octombrie 2014 mun. Chișinău

Colegiul penal în componența:

președinte – Ghenadie Nicolaev,

judecători – Vladimir Timofti și Nadejda Toma,

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de avocatul

Creciun Natalia în numele inculpatului, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de

Apel Chișinău din 12 mai 2014, în cauza penală privindu-l pe

Bucovețchii Eduard Fiodor, născut la 08 iunie

1989, originar din Federația Rusă, regiunea Stavropol,

r-nul Ipatovsc, com. Bolșevic și domiciliat în r-nul Anenii

Noi, s. Ruseni, str. 31 August 29, ap. 9.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 04.11.2013 – 03.02.2014;

Instanța de apel: 05.05.2014 – 12.05.2014;

Instanța de recurs: 25.08.2014 – 15.10.2014;

C O N S T A T Ă :

Bucovețchii E., a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. d) și

f) Cod penal, la 6 ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis.

Cererea de împăcare a părților a fost respinsă, ca inadmisibilă.

E. la 08.10.2013, aproximativ la ora 02.40, s-a apropiat de pavilionul comercial ce

aparține SRL „Iacob”, amplasat în mun. Chișinău, bd. Dacia 37 și folosindu-se de faptul

că în interiorul pavilionului se afla doar vînzătoarea Erina L., avînd intenția de a sustrage

bunurile altei persoane, a bruscat fereastra, prin care parțial a pătruns în pavilion, de

unde în mod deschis a sustras o cutie cu bani, în care erau 830 lei, părăsind locul

comiterii infracțiunii și cauzîndu-i părții vătămate o daună considerabilă.

Pe baza stării de fapt expuse mai sus, confirmată de probele administrate, instanța a

reținut că, în drept, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 187 alin.(2) lit. d) și f) Cod penal – jaful, adică sustragerea deschisă a

1

bunurilor altei persoane, săvîrșită prin pătrunderea în loc pentru depozitare, cu

cauzarea de daune considerabile.

de art. 401- 402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apel de către inculpat și

apărătorul acestuia Creciun N., prin care s-a solicitat casarea sentinței, rejudecarea

cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri prin care acțiunile lui Bucovețchii E. să fie

încadrate în prevederile art. 186 Cod penal, iar procesul penal în privința ultimului să fie

încetat în baza art. 109 Cod penal, în legătură cu împăcarea părților.

Apelanții au invocat în argumentarea cererii declarate că recalificarea acțiunilor

săvîrșite de inculpat din prevederile art. 187 în cele ale art. 186 Cod penal, denotă din

faptul că inculpatul a fost ferm convins de comiterea unei sustrageri în mod ascuns, fiind

sigur că nu a fost văzut de nimeni.

Totodată, partea apărării a specificat că reieșind din faptul că partea vătămată nu

are careva pretenții de ordin material sau moral față de inculpat, instanța de fond urma să

accepte actul prin care s-a dispus împăcarea acestora și să dispună încetarea procesului

penal în baza art. 109 Cod penal.

respins, ca nefundat, apelul inculpatului Bucovețchi E. și apărătorului acestuia Creciun

N., cu menținerea sentinței fără modificări.

inculpatului nu pot fi reținute elementele constitutive ale infracțiunii de furt, deoarece

partea vătămată Erina L. a declarat că a văzut momentul cînd mîina inculpatului a

pătruns în pavilion și a sustras cutia în care se aflau 830 lei. Totodată, vinovăția

inculpatului se mai conchide și din declarațiile date de martorii Popa R., Todica D.,

Galușca V., Pisari V., care au expus circumstanțele de fapt ale cauzei așa cum le erau

cunoscute și care indubitabil demonstrează săvîrșirea anume a infracțiunii de jaf de către

Bucovețchii E..

Astfel, starea de fapt și de drept concordă cu materialele cauzei și în baza

ansamblului de probe pertinente, utile, veridice și concludente, ce coroborează și se

completează, corect s-a constatat vinovăția lui Bucovețchii E. în comiterea infracțiunii

de jaf cu cauzare de daune în proporții considerabile și prin pătrundere în loc de

depozitare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel rezultat din faptul că probele enunțate mai

sus dovedesc cert că partea vătămată a văzut momentul sustrageri banilor și imediat după

aceasta a reacționat prin strigăt, care a fost auzit de cei prezenți lîngă gheretă, inclusiv și

de inculpat, care fiind conștient că a fost observat de victimă în continuarea acțiunile

infracționale de deposedare de bunuri a unei persoane a fugit de la locul comiteri

infracțiuni în vederea intrării în posesie a banilor sustrași.

Individualizarea pedepsei stabilite lui Bucovețchii E. s-a apreciat ca fiind făcută în

corespundere cu criteriile enunțate în prevederile art.75 Cod penal și în corespundere cu

2

scopurile propuse la art. 61 Cod penal.

inculpatului, Creciun N., prin care se solicită casarea acesteia, cu pronunțarea unei noi

hotărîri potrivit căreia Bucovețchii E. să fie recunoscut vinovat și condamnat în baza art.

186 Cod penal și procesul penal să fie încetat în legătură cu împăcarea părților.

În motivarea cerințelor sale, recurenta a menționat că instanța de apel, a dat o

apreciere eronată declarațiilor inculpatului și martorilor, ajungînd la concluzia vădit

greșită de menținere a sentinței primei instanțe prin care Bucovețchii E., a fost

condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. d) și f) Cod penal, la 6 ani închisoare, cu

executarea pedepsei în penitenciar de tip închis iar cererea de împăcare a părților a fost

respinsă, ca inadmisibilă.

În esență, recurentul consideră că probatoriul administrat și cercetat în cadrul

ședințelor de judecată atît a instanței de fond, cît și a celei de apel demonstrează că

inculpatul a comis un furt nu jaf, specificîndu-se, totodată, că declarațiile lui Bucovețchii

E. în acest sens au fost consecvente pe parcursul întregului proces penal, expuse logic și

veridic, care a accentuat că în momentul săvîrșirii infracțiunii avea ferma convingere că

nu a fost văzut de nimeni, întrucît vînzătoarea se afla cu spatele la dînsul, Todica D. și

Popa R. se uitau la ce fel de țigări să procure, iar Popov I. se afla la o distanță

considerabilă și nu era atent la ce se petrece lîngă gheretă.

Prin urmare, recurenta opinează că instanța de apel a denaturat declarațiile date de

participanții la proces și a pus la baza condamnării declarațiile părții vătămate, însă

probele cercetate în instanța de fond și în apel confirmă că: sustragerea a avut loc; a fost

comisă de Bucovețchii E.; metoda sustragerii a fost ascunsă, deoarece ultimul avea

certitudinea că nimeni dintre cei prezenți nemijlocit la locul faptei nu au putut observa

faptul sustragerii.

Deși instanța de fond și de apel au statuat că acțiunile lui Bucovețchii E. constituie

un jaf și nu un furt și că nu are importanță împrejurarea că partea vătămată nu i-a văzut

la acel moment fața făptuitorului, apărarea nici nu a pus asemenea accente. Or,

aprecierea dacă sustragerea a avut loc în formă tainică ori în formă deschisă se determină

prin prisma convingerii făptuitorului, a percepției acestuia - bazate pe circumstanțe

obiective - dacă putea sau nu putea fi văzul de cineva în momentul sustragerii. Pornind

de la declarațiile lui Bucovețchii E., coroborate cu cele date de partea vătămată Erina L.

și martorii Popa R. și Todica D., cert este că inculpatul avea siguranța că nu putea fi

văzut de nimeni, convingerea acestuia fiind bazată pe premise de ordin obiectiv.

Or, în concluzie apărarea a specificat că fapta lui Bucovețchii E. constituie un furt

și, în asemenea circumstanțe, acordul de împăcare încheiat între acesta și partea

vătămată este admisibil, cu posibilitatea încetării procesului penal pe faptul împăcării

părților, în corespundere cu prevederile art. 109 Cod penal, întrucît în instanța de fond și

cea de apel partea vătămată a susținut acest acord și a declarat că dorește încetarea

procesului penal în privința inculpatului în cazul în care legea permite acest fapt.

3

În drept, recurentul își fundamentează recursul ordinar declarat pe prevederile art.

427 alin. (1) pct. 12) Cod de procedură penală.

materialele cauzei, Colegiul penal conchide că acesta este vădit neîntemeiat, pentru

următoarele considerente.

Potrivit dispoziției art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de

recurs, examinînd admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii

instanței de apel, fără citarea părților, este în drept să decidă inadmisibilitatea acestuia în

cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Conform prevederilor art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute de art. 427 Cod de procedură

penală, care în mod obligatoriu trebuie să fie invocate de recurent.

Din textul recursului declarat, se constată că recurenta invocă drept temei

prevederile art. 427 alin. (1) pct. 12) Cod de procedură penală, iar potrivit acestei norme

hotărîrea instanței de apel poate fi supusă recursului pentru a repara o eroare de drept,

comisă de aceasta, atunci cînd faptei săvîrșite i s-a dat o încadrare juridică greșită.

Potrivit art. 113 alin. (1) Cod penal, se consideră calificare a infracțiunii

determinarea și constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei

prejudiciabile săvîrșite și semnele componenței infracțiunii prevăzute de norma penală.

Călăuzitoare în acest sens sunt și prevederile pct. 18 din Hotărîrea Plenului Curții

Supreme de Justiție din 30.10.2009 „Cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza

penală”, potrivit căruia „... erorile de drept pot fi erori de drept formal sau procesual și

erori de drept material sau substanțial. Instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat

corect legea la faptele reținute prin hotărîrea atacată și dacă aceste fapte au fost

constatate cu respectarea dispozițiilor de drept formal și material”.

Însă, pentru o atare concluzie, trebuie să se țină seamă de fapta săvîrșită și cum

aceasta a fost stabilită de către instanțele ierarhic inferioare și dacă această faptă a fost

încadrată în norma penală corectă, iar dacă fapta s-a încadrat într-o altă normă penală,

înseamnă că acesteia i s-a dat o încadrare juridică greșită.

Revenind la textul recursului, se conchide că, în esență, avocatul își focusează

tactica apărării privitor la săvîrșirea de către inculpat a infracțiunii de furt, nu de jaf,

bazîndu-se pe faptul că declarațiile lui Bucovețchii E. în acest sens au fost consecvente

pe parcursul întregului proces penal, expuse logic și veridic și că acesta a accentuat că în

momentul săvîrșirii infracțiunii avea ferma convingere că nu a fost văzut de nimeni,

întrucît vînzătoarea se afla cu spatele la dînsul, Todica D. și Popa R. se uitau ce fel de

țigări să procure, iar Popov I. se afla la o distanță considerabilă și nu era atent la ce se

petrece lîngă gheretă. Or, instanțele ierarhic inferioare au denaturat declarațiile

participanților la proces, dîndu-le o apreciere greșită, care, în consecință, a dus la

condamnarea eronată a lui Bucovețchii E. în baza art. 187 alin. (2) lit. d) și f) Cod penal.

4

Așadar, în privința acestor alegații, verificînd materialele dosarului în raport cu

cererea de recurs, Colegiul penal conchide că acestea sunt vădit neîntemeiate reieșind

din următoarele argumente.

În primul rînd, instanța de recurs amintește că la etapa judecării recursului nu

analizează conținutul mijloacelor de probă, nu dă o nouă apreciere materialului probator

și nu stabilește o altă situație de fapt, asta fiind atributul exclusiv al instanței de fond și al

instanței de apel.

Mai mult, în lumina jurisprudenței constante a Colegiului penal al Curții Supreme

de Justiție, se reține că regula generală desprinsă din dispozițiile art. 427 alin. (1) Cod de

procedură penală, prevede că la această etapa instanța de recurs verifică erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, în baza temeiurilor stipulate expres de norma

respectivă, dar nu apreciază sau face o reapreciere a stării de fapt reținute în speță.

Totodată, Colegiul penal în această ordine de idei specifică că, pentru a constitui

caz de casare eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat

asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte să fie vădită, neîndoielnică. Eroarea gravă de

fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discrepanța între cele reținute de

instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce au avut

drept consecință pronunțarea altei soluții decît cea pe care materialul probator o susține.

Prin urmare, în opinia Colegiului penal criticele recurentei referitor la încadrarea

juridică greșită a acțiunilor lui Bucovețchii E. în baza art. 187 Cod penal, întrucît s-a

făcut o apreciere greșită a probelor, nu sunt incidente în cazul supus judecării, din

motivul că instanțele inferioare au făcut o analiză completă și obiectivă a tuturor

probelor administrate la toate fazele procesului penal, stabilind corect vinovăția

inculpatului de comiterea infracțiunii imputate acestuia.

Deci, în continuare, Colegiul penal nu se va expune asupra celor invocate referitor

la greșita reținere, pe baza probelor administrate în cauză, a anumitor elemente faptice,

ci va verifica, prin raportare la situația de fapt stabilită de instanța de fond și apel,

corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvîrșite de inculpatul Bucovețchii E..

Din textul deciziei recurate, se constată că instanța de apel a cercetat toate probele

prezentate și le-a apreciat din punct de vedere al pertinenței, concludenței și utilități

acestora și care, în ansamblul lor, au confirmat vinovăția inculpatului Bucovețchii E., de

săvîrșirea infracțiunii de jaf. Conținutul probelor și valoarea lor probatorie este analizată

în textul hotărîrii recurate și temeiuri de a pune la îndoială veridicitatea acestor probe,

instanța de recurs nu a stabilit.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază ca fiind corectă situația de fapt, stabilită

de către instanțele ierarhic inferioare, precum și, calificarea infracțiunii reținute în

sarcina inculpatului, după semnele componenței de infracțiune prevăzute de art. 187 alin.

(2) lit. d) și f) Cod penal, jaful adică sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane,

săvîrșită prin pătrunderea în loc pentru depozitare, cu cauzarea de daune considerabile.

5

Instanțele judecînd cauza în fapt și în drept, au audiat inculpatul, au cercetat

celelalte probe și au pus la baza condamnării lui Bucovețchii E.:

- declarațiile părții vătămate Erina L.;

- declarațiile martorilor: Todica D., Popa R., Galușca V., Zara A. și Pisari V.;

- procesul-verbal de cercetare la fața locului din 08.10.2013;

- procesul-verbal de percheziție corporală din 08.10.2013;

- ordonanța de recunoaștere și de anexare a corpurilor delicte la cauza penală din

18.10.2013;

- ordonanța privind scoaterea de sub urmărire penală a lui Popa R., Popa I. și

Todica D.;

- corpurile delicte: banii în sumă de 830 lei și cutia de carton în care aceștia se

aflau, pînă a fi sustrași de Bucovețchii E..

De asemenea, Colegiul penal constată că, instanțele ierarhic inferioare, invocînd

corect comentariile din literatura juridică de specialitate, la analiza elementelor

componente ale infracțiunii de jaf, întemeiat au ajuns la concluzia că, în acțiunile

inculpatului sunt prezente elementele constitutive anume a infracțiunii prevăzute de art.

187 alin. (2) lit. d) și f) Cod penal și nu poate fi reținută calificarea în baza art. 186 Cod

penal.

Așadar, instanța de recurs apreciază ca corectă stabilirea situației de fapt și

calificarea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, adică constatarea juridică

corespunde exact între semnele faptei prejudiciabile săvîrșite de acesta și semnele

componenței infracțiunii prevăzute de art. 187 alin. (2) lit. d) și f) Cod penal.

Pentru a decide în acest sens, instanța de recurs amintește că diferența dintre

infracțiunea de jaf și cea de furt este expusă în textul Hotărîrii Plenului Curții Supreme

de Justiție nr. 23 din 28 iunie 2004 cu privire la practica judiciară în procesele penale

despre sustragerea bunurilor, potrivit căreia: “Sustragerea se consideră săvîrșită pe

ascuns și se califică drept furt, în baza art.186 Cod penal, dacă a fost săvîrșită:

- în absența proprietarului, a posesorului sau a oricăror altor persoane;

- în prezența altor persoane, dar pe neobservate pentru acestea;

- în prezența altor persoane, care observă actul luării bunurilor, dar care nu

conștientizează caracterul infracțional al celor comise (din cauza necunoașterii de către

ele a faptului cui aparțin aceste bunuri sau din cauza creării de către făptuitor a iluziei

caracterului legitim al luării bunurilor, sau din cauza vîrstei minore, a ebrietății, a

somnului, a unei boli psihice ori a unei alte stări specifice în care se află aceste

persoane);

- în prezența altor persoane care urmăresc actul luării bunurilor și conștientizează

caracterul infracțional al faptelor comise, persoane care insuflă încredere făptuitorului

că nu-i vor crea impedimente în procesul săvîrșirii sustragerii (soț, rudă apropiată).

Dacă însă persoanele date au întreprins măsuri în vederea împiedicării sustragerii, cele

săvîrșite nu pot fi considerate furt, ci trebuie calificate ca jaf (art.187 Cod penal).

6

Pentru calificarea faptei ca furt este necesar să fie stabilită convingerea

făptuitorului că cele comise de el rămîn neobservate sau neînțelese de către alte

persoane, ori că aceste persoane nu-i vor zădărnici săvîrșirea sustragerii. Instanțele

judecătorești trebuie să țină cont de faptul că concluziile despre convingerea

făptuitorului privind modul ascuns al acțiunilor sale trebuie să se bazeze pe anumite

premise de ordin obiectiv, iar nu pe declarațiile neîntemeiate ale lui.

În cazul în care făptuitorul consideră că săvîrșește sustragerea pe ascuns, iar, în

realitate, acțiunile i-au fost observate sau înțelese adecvat de alte persoane, fapta se va

califica ca furt.

Ca sustragere deschisă a bunurilor altei persoane, prevăzută de art.187 Cod penal

(jaf), se consideră fapta ce se derulează în prezența proprietarului sau altui posesor, ori

în prezența unor persoane străine, vinovatul fiind conștient ca persoanele prezente

înțeleg caracterul ilegal al acțiuni lor lui, indiferent de faptul că ele au întreprins ori nu

careva măsuri de curmare a acestor acțiuni.

Acțiunile inițiate ca furt, însă care n-au fost duse pînă la capăt, din cauza că au

fost descoperite de către victimă sau de alte persoane, dar neținîndu-se cont de aceasta

au fost prelungite de către infractor cu scopul însușirii bunurilor sau reținerii lor, se

încadrează în infracțiunea de jaf.”

Din interpretarea coroborată a acestor texte, avându-se în vedere și obiectul

prezentei cauze, rezultă că corect s-a conchis asupra condamnării lui Bucovețchii E., în

baza art. 187 Cod penal, dat fiind faptul că, așa cum rezultă din declarațiile părții

vătămate, care sunt consecvente și în armonie cu celelalte probe din dosar dînsa a văzut

cum o mîină s-a strecurat prin fereastra și a luat cutia cu bani, în care se aflau 830 lei,

această sustragere s-a produs foarte repede, după care partea vătămată a ieșit în grabă

afară și a început a striga că a fost furată și să-l rețină pe infractor.

De altfel, pentru aceste considerente, fapta inculpatului a fost calificată ca jaf, nu ca

furt, dat fiind că acțiunea cu toate că a fost inițiată ca furt, însă n-a fost dusă pînă la

capăt, din cauza că a fost descoperită de către victimă, dar neținîndu-se cont de aceasta

totuși a fost prelungită de către infractor cu scopul însușirii bunurilor, fiind deja

încadrată în infracțiunea de jaf.

De aceea, argumentele părții apărării cu trimitere la recalificarea faptei lui

Bucovețchii E., în baza art. 186 Cod penal, sunt vădit nefondate.

Pe cale de consecință, în fapt, se reiterează că decizia instanței de apel corespunde

tuturor prevederilor legii de procedură penală, ea fiind motivată, mai mult, instanța de

apel a dat răspuns la toate argumentele invocate de apelanți, a apreciat just probele

cercetate, specificînd motivele pe care și-a întemeiat soluția adoptată, iar criticele din

recursul declarat de partea apărării în acest aspect, sunt vădit nefondate.

În continuare, Colegiul mai reține că criticile formulate de recurentă au format

obiect de discuție la judecarea cauzei penale în instanța de fond și de apel și, cărora

instanțele de judecată ierarhic inferioare, le-au dat o motivare corespunzătoare,

7

argumentată și pe larg expusă în prezenta decizie, soluție pe care instanța de recurs și-o

însușește pe deplin și a cărei reluare nu se mai impune, avînd în vedere și faptul că

verificînd hotărîrea atacată în raport cu prevederile art. 424 alin. (2) Cod de procedură

penală, temeiuri de casare a hotărîrilor atacate, nu s-au stabilit.

Referitor la alegațiile recurentei ce țin de aplicarea institutului încetării procesului

penal, din motivul împăcării părților, se reține că potrivit art.109 alin.(1) Cod penal,

împăcarea înlătură răspunderea penală numai în cazul săvîrșirii infracțiunii ușoare ori

mai puțin grave, iar în cazul minorilor și pentru o infracțiune gravă. Astfel, dacă

făptuitorul matur, prin mai multe fapte infracționale, a săvîrșit infracțiunea care se

califică ca una ușoară ori mai puțin gravă, o eventuală împăcare a părților, poate fi temei

de înlăturare a răspunderii penale. Nu poate influența faptul cînd la judecarea cauzei

partea vătămată a declarat că se împacă cu inculpatul, deoarece infracțiunea săvărșită, de

la bun început, nu se încadra în prevederile art. 109 alin.(1) Cod penal. Nu poate fi

modificată nici calificarea acțiunilor în baza altei norme penale pe motivul că parte

vătămată s-a împăcat cu inculpatul.

În virtutea considerentelor expuse, constatînd că, în cauză, există o concordanță

deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită de Curtea de apel cu privire

la inculpatul Bucovețchii E., nefiind identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei

existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanța de apel sau al cărei

conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă,

Colegiul penal consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziția art.

427 alin. (1) pct. 12) Cod de procedură penală, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile

formulate sub acest aspect de către avocatul Creciun N..

procedură penală, Colegiul penal

D E C I D E:

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Creciun Natalia în numele

inculpatului, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 12 mai

2014, în cauza penală privindu-l pe Bucovețchii Eduard Fiodor, ca fiind vădit

neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, publicată integral la 29 octombrie 2014.

Președinte: Ghenadie Nicolaev

Judecători: Vladimir Timofti

Nadejda Toma

8