SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA HAMDANI c. ELVEȚIA
(Cererea nr. 10644/17)
Art 6 § 1 (penal) + Art 6 § 3 c) • Refuzul autorităților naționale de a numi avocatul la alegerea reclamantului în calitate de apărător gratuit de oficiu fără a avea un impact real asupra echității globale a procesului penal al acestuia • Interesele justiției impunând desemnarea unui apărător de oficiu: reclamantul fiind în situație de lipsă de mijloace și cauza nefiind „de mică importanță" • Reclamantul a fost reprezentat și asistat de avocatul său de la instruirea cauzei și cel puțin până la pronunțarea hotărârii de condamnare, inclusiv după respingerea definitivă a cererii sale de asistență juridică
28 martie 2023
25/09/2023
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al Convenției.
Ea poate suferi corecturi de formă.
În cauza Hamdani c. Elveția,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), funcționând în ședință de Cameră compusă din:
Pere Pastor Vilanova, președinte,
Georgios A. Serghides,
Yonko Grozev,
Jolien Schukking,
Peeter Roosma,
Ioannis Ktistakis,
Andreas Zünd, judecători,
și Milan Blaško,
grefier de secție,
Ținând seama de:
cererea nr. 10644/17 împotriva Confederației Elvețiene, înaintată Curții de către un cetățean algerian, dl Mohamed Hamdani („reclamantul"), în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția") la 2 februarie 2017,
decizia de a comunica cererea guvernului elvețian („Guvernul"),
observațiile părților,
după deliberarea în ședință de cameră la 28 februarie 2023,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
1.Prezenta cauză se referă la o cerere privind beneficierea asistenței gratuite a unui avocat, depusă de reclamant în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva sa.
FAPTE
2.Reclamantul s-a născut în 1969 și locuia în Geneva la data faptelor. A fost reprezentat de dl O. Peter, avocat.
3.Guvernul a fost reprezentat de agentul său, dl A. Chablais, din Birou Federal de Justiție.
4.Reclamantul locuiește în Elveția din 2009. La data faptelor, staționa ilegal și era fără domiciliu fix și fără loc de muncă.
5.La 19 martie 2016, s-a întins asupra unei genti care era depusă într-o mașină parcată cu una dintre ușile deschisă. Conducătoarea, P., strigând „la hoț", reclamantul i-a restituit geanta și a luat-o la fugă. Fiul lui P. s-a pornit în urmărire, l-a ajuns și l-a reținut până la sosirea poliției.
6.Interogat de poliție în aceeași zi, reclamantul a declarat că nu avea nevoie nici de avocat, nici de interpret. A contestat faptele de furt dar a admis că se află în situație de ședere ilegală și a menționat că urmează un tratament pentru tulburări de memorie și pentru depresie.
7.La 20 martie 2016, procuratura a pronunțat o ordonanță penală, declarând reclamantul vinovat de furt și ședere ilegală și condamnându-l la o pedeapsă privativă de libertate de șaptezeci și cinci de zile cu revocare a suspendării care i se acordase la o condamnare anterioară la o pedeapsă pecuniară de nouăzeci de zile-amendă. Interesatul a formulat o opoziție nemotivată împotriva ordonanței penale și a desemnat un avocat, dl Peter, pentru a-l reprezenta și asista în procedură.
8.La 19 mai 2016, avocatul desemnat a cerut procuraturii beneficierea asistenței juridice gratuite în favoarea mandantului său, invocând lipsa de mijloace ale acestuia.
9.Avocatul susmenționat a prezentat Curții o procură sub forma unui document pré-completat, lipsit de semnătura reclamantului, prin care acesta din urmă i-a dat mandat să-l reprezinte și asiste în procedura în cauză și s-a obligat „să-și îndeplinească obligațiile de plată".
10.Printr-o ordonanță a procuraturii din 25 mai 2016, avocatul de oficiu nu a fost desemnat, considerând pe de o parte că cauza nu prezenta dificultăți juridice particulare și, pe de altă parte, că reclamantul era în măsură să se apere eficient singur. Acesta din urmă, prin intermediul dlui Peter, a formulat un recurs împotriva acestei ordonanțe.
11.La 16 iunie 2016, procuratura a audiat părțile în cadrul procedurii penale. Reclamantul, asistat de dl Peter, a recunoscut furtul și a prezentat scuze lui P. În răspuns la întrebări puse de avocatul său, a menționat că scrisoarea prin care formase opoziție la ordonanța penală a fost redactată de una dintre cunoștințele sale, el însuși nefiind în măsură să redacteze un text asemănător. În fine, a cerut, prin intermediul avocatului său, să nu i se aplice o pedeapsă privativă de libertate.
12.La 8 iulie 2016, procuratura a trimis dosarul Tribunalului de Poliție al cantonului Geneva, menținând ordonanța penală care servea drept act de acuzare. Ulterior, reclamantul, în continuare prin intermediul dlui Peter, a depus la dosarul cauzei documente privitoare la starea sa de sănătate, precum și o cerere pe care o depusese în scopul regularizării șederii sale în Elveția.
13.Printr-o hotărâre din 3 august 2016, camera penală de recurs a Curții a respins recursul formulat de reclamant împotriva ordonanței procuraturii din 25 mai 2016 (§10 de mai sus), hotărând totuși să lase taxele procedurii în sarcina statului. Ea a considerat că nu era necesar să examineze chestiunea lipsei de mijloace a interesatului, celelalte condiții necesare pentru desemnarea unui avocat de oficiu nefiind în orice caz îndeplinite. A explicat că deși cauza nu era de mică importanță (reclamantul fiind expus la mai mult de o sută douăzeci de zile-amendă), cauza nu prezenta dificultăți particulare în fapt și în drept pe care interesatul nu ar fi putut să le depășească singur, și a considerat că, din moment ce avusese loc recunoașterea faptelor, reclamantul nu avea nevoie să fie asistat de un avocat pentru a se explica, personal și din nou, asupra evenimentelor litigioase și circumstanțelor acestora.
14.Reclamantul a formulat împotriva acestei hotărâri un recurs în materie penală, din care a fost respins de prima Cameră de drept public a Tribunalului Federal la 22 noiembrie 2016, considerând pe de o parte că interesatul, care vorbea limba franceză, era capabil să se explice asupra faptelor care i se reproșau și să se adreseze asociațiilor de ajutor persoanelor care trăiesc în situații precibile, și pe de altă parte că chestiunile juridice care se puneau în legătură cu răspunderea penală și circumstanțele atenuante nu prezentau dificultăți particulare.
15.La 13 martie 2017, Tribunalul de Poliție a ținut o ședință în cauza pe fond. Dl Peter a asistat din nou reclamantul și a solicitat o reducere a pedepsei solicitate în ordonanța penală. La cererea sa, tribunalul a ascultat un martor de moralitate, care a declarat că reclamantul era angajat într-un proiect de reintegrare socială. Interesatul a admis faptele și s-a opus cuantumului pedepsei solicitate de procuratură.
16.Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Tribunalul de Poliție a condamnat reclamantul la o pedeapsă de treizeci de zile-amendă de 30 de franci elvețieni cu suspendare, stabilind perioada de probă la trei ani. A renunțat, totuși, la revocare a suspendării care fusese acordată interesatului la condamnarea penală anterioară, și a pus la sarcina sa taxele procedurii, care se ridicau la un total de 691 de franci elvețieni.
17.Curtea nu a fost informată de parties cu privire la exercitarea unui recurs împotriva acestei hotărâri.
18.Articolele relevante ale codului de procedură penală elvețian sunt redactate după cum urmează:
Art. 132 Apărare de oficiu
„1 Conducerea procedurii dispune o apărare de oficiu:
(...)
b. dacă inculpatul nu are mijloacele necesare și că asistența unui apărător este justificată pentru protejarea intereselor sale.
2 Apărarea de oficiu în scopul protejării intereselor inculpatului se justifică în special atunci când cauza nu este de mică importanță și prezintă, din punct de vedere al faptelor sau al dreptului, dificultăți pe care inculpatul singur nu ar putea să le depășească.
3 În orice caz, o cauză nu este de mică importanță atunci când inculpatul riscă o pedeapsă privativă de libertate mai mare de patru luni sau o pedeapsă pecuniară mai mare de 120 de zile-amendă."
Art. 133 Desemnarea apărătorului de oficiu
„1 Apărătorul de oficiu este desemnat de conducerea procedurii competentă la faza considerată.
2 Atunci când desemnează apărătorul de oficiu, conducerea procedurii ține seama de dorințele inculpatului în măsura posibilului."
Art. 135 Compensarea apărătorului de oficiu
„1 Apărătorul de oficiu este compensat în conformitate cu tariful avocaților Confederației sau al cantonului sedeului procesului.
2 Procuratura sau tribunalul care judecă pe fond stabilesc compensația la sfârșitul procedurii.
(...)
4 Atunci când inculpatul este condamnat să suporte taxele procedurii, este obligat să ramburseze imediat ce situația sa financiară o permite:
a. Confederației sau cantonului taxele de onorarii;
b. apărătorului diferența dintre compensația sa ca apărător desemnat și onorarii pe care i-ar fi primit ca apărător privat.
5 Pretenția Confederației sau a cantonului prescrie în zece ani de la data când decizia a devenit definitivă."
19.Într-o hotărâre nr. 1B_705/2011 din 9 mai 2012, Tribunalul Federal a enunțat următoarele:
„Numai partea în proces care îndeplinește condițiile legale este titulară a unui drept la asistență juridică gratuită (hotărâri 5P.220/2003 din 23 decembrie 2003 considerent 3.1, 5P.164/2005 din 29 iulie 2005 considerent 1.3). Prin urmare, numai persoana a cărei cerere de asistență juridică gratuită a fost respinsă este împuternicită să conteste decizia de respingere. În schimb, avocatul care a depus fără succes o cerere de asistență juridică gratuită în numele persoanei pe care o reprezintă nu poate acționa propriul lui drept împotriva acestei decizii. Este adevărat că, în anumite circumstanțe, are un interes de fapt la infirmarea deciziei de refuz, și anume atunci când creanța de care dispune față de persoana pe care o reprezintă privește prestațiile deja furnizate și se dovedește a fi neîncasabilă. Cu toate acestea, nu are un interes juridic protejat în sensul articolului 81 alin. 1 lit. b [al legii privind Tribunalul Federal] (...)."
20.Reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de a beneficia de asistență gratuită a unui avocat. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției, care este redactat după cum urmează în părțile sale relevante:
„1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie judecată în mod echitabil, (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-cuvânt al oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...)
3.Orice acuzat are dreptul în special la:
(...)
c) să se apere singur sau să beneficieze de asistență unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace pentru a-și plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o exigă."
Cu privire la admisibilitate
Tezele părților
21.Guvernul susține că cererea este evident neîntemeiat (a se vedea paragrafele de mai jos). Reclamantul combate această teză.
Aprecierea Curții
22.Curtea constată de la început că Guvernul nu a pledotat neepuizarea căilor de atac interne cu privire la neformularea unui recurs împotriva hotărârii tribunalului de poliție (paragrafele 16-17 mai sus). Prin urmare, nu se va pronunța asupra acestui criteriu de admisibilitate.
23.Ea consideră de asemenea că cererea nu este evident neîntemeiat nici inadmisibilă din alte motive prevăzute la art. 35 al Convenției. Prin urmare, Curtea o declară admisibilă.
Pe fond
Tezele părților
24.Reclamantul susține că, având în vedere situația sa personală și pedeapsa pe care o risca, avea nevoie de asistența unui avocat și că apărarea asigurată de dl Peter i-a fost utilă. Contestă aprecierea pe care au făcut-o instanțele interne cu privire la situația sa, complexitatea cauzei și necesitatea de a-i acorda o apărare de oficiu ținând seama de „interesele justiției".
25.Susține că efectivitatea apărării dont a beneficiat în procedura penală inițiată împotriva sa nu poate vala ea singură respectarea dreptului său, protejat de art. 6 § 3 c), de a fi reprezentat gratuit de un avocat de oficiu. În același timp, reclamantul recunoaște că nu a suferit niciun „prejudiciu efectiv", situația sa de lipsă de mijloace punând-ul în imposibilitate de a-și achita suma de onorarii a dlui Peter.
26.Guvernul consideră că reclamantul nu a fost lipsit de o apărare eficace, explicând că a fost reprezentat de un avocat de alegerea sa pe tot parcursul procesului și că respingerea cererii sale de a se numi un apărător de oficiu nu a avut nicio incidență asupra respectării drepturilor ce decurg pentru el din art. 6.
27.Susține în plus că interesele justiției nu impuneau desemnarea unui apărător de oficiu în cauză. Se referă la concluziile instanțelor interne (paragrafele 13-14 mai sus), pe care le consideră a fi examinat chestiunea în mod circonstanțiat și contradictoriu. În sfârșit, consideră că pedeapsa pe care o risca reclamantul era de mică importanță.
Aprecierea Curții
28.Curtea constată de la început o evoluție în jurisprudența sa cu privire la dreptul la asistență gratuită a unui avocat. Dacă, în hotărârile mai vechi, ea examina această chestiune drept un element autonom al noțiunii de proces penal echitabil (a se vedea, de exemplu, Pakelli c. Germania, 25 aprilie 1983, §§ 41-42, seria A nr. 64, Alimena c. Italia, 19 februarie 1991, §§ 18-20, seria A nr. 195-D, Quaranta c. Elveția, 24 mai 1991, §§ 27-38, seria A nr. 205, și Pham Hoang c. Franța, 25 septembrie 1992, §§ 39-41, seria A nr. 243), în hotărârile mai recente, inclusiv cele adoptate în formație de Marea Cameră, ea și-a îndreptat abordarea spre o apreciere a echității globale a procesului penal.
29.Într-adevăr, pentru a aprecia echitatea globală a unui proces, Curtea ia în considerare, după caz, drepturile minime enumerate la art. 6 § 3 al Convenției, care arată prin exemple concrete ce impune echitatea în situațiile procedurale care apar frecvent în cauzele penale. Se poate deci vedea în aceste drepturi aspecte particulare ale noțiunii de proces echitabil în materie penală cuprinsă la art. 6 § 1. Aceste drepturi minime garantate de art. 6 § 3 nu sunt, totuși, scopuri în sine: scopul lor intrinsec este întotdeauna acela de a contribui la preservarea echității procedurii penale în ansamblu (Jemeļjanovs c. Letonia, nr. 37364/05, §§ 77-78 și 100, 6 octombrie 2016, Beuze c. Belgia [Marea Cameră], nr. 71409/10, §§ 120-123 și 147, 9 noiembrie 2018, și Murtazaliyeva c. Rusia [Marea Cameră], nr. 36658/05, § 90, 18 decembrie 2018, și trimiteri din acestea hotărâri).
30.Curtea reamintește, de asemenea, că dreptul la avocat nu este absolut, dar că este cu necesitate supus anumitor limitări în materia asistenței juridice gratuite, și că aparține tribunalelor să decidă dacă interesele justiției impun dotarea acuzatului cu un apărător de oficiu. Dacă autorităților naționale refuză să restricționeze alegerea liberă a unui apărător de către acuzat în absența unor motive relevante și suficiente de a judeca că interesele justiției o impun, asemenea restricție atrage violare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) dacă apărarea reclamantului, ținând seama de procedura în ansamblu, s-a văzut prejudiciată (a se vedea, mutatis mutandis, Dvorski c. Croația [Marea Cameră], nr. 25703/11, § 79, CEDO 2015, și referințele din acolo).
31.Ținând seama de aceste principii, Curtea trebuie în speța să determine dacă autorităților interne au demonstrat, prin motive relevante și suficiente, că interesele justiției impuneau refuzul de a desemna reclamantului un apărător de oficiu și, în caz negativ, dacă, ținând seama de procedura penală în ansamblu, apărarea reclamantului s-a văzut prejudiciată din cauza acestui refuz.
32.Nefiind convinsă de argumentele Guvernului, Curtea consideră că în speța, interesele justiției impuneau desemnarea reclamantului unui apărător de oficiu datorită faptului că, pe de o parte, se afla în situație de lipsă de mijloace (lucru care nu este contestat), și pe de altă parte, cauza nu era „de mică importanță", interesatul riscând o pedeapsă semnificativă de privare de libertate (Quaranta, precitat, §§ 27-38, și Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 61, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1996-III; a se vedea de asemenea concluzia camerei penale de recurs la acest privire, §13 mai sus). Prin urmare, apare Curții că analiza de către instanțele interne a condiției duble suplimentare privitoare la complexitatea cauzei și personalitatea reclamantului era superflă în circumstanțele speței. Curtea răspunde deci prin negație la prima întrebare expusă mai sus.
33.Cât privește a doua întrebare, Curtea observă că reclamantul a fost reprezentat și asistat de un avocat de alegerea sa de la etapa instruirii cauzei și cel puțin până la pronunțarea hotărârii de condamnare, inclusiv după respingerea definitivă a cererii sale de asistență juridică. Această asistență i-a permis să se apere eficace și reclamantul a obținut o reducere semnificativă a pedepsei inițial pronunțate de procuratură (a se compara paragrafele 6, 7, 11, 12, 15 și 16 mai sus).
34.Prezenta cauză se distinge, prin urmare, de acelea în care Curtea a concluzionat la o violare a articolului 6 § 3 c) datorită lipsei asistenței unui avocat care rezulta din refuzul de acordare a asistenței juridice reclamanților (Quaranta, precitat, Pham Hoang, precitat, § 39, Talat Tunç c. Turcia, nr. 32432/96, § 62, 27 martie 2007, Zdravko Stanev c. Bulgaria, nr. 32238/04, § 40, 6 noiembrie 2012, Saranchov c. Ucraina, nr. 2308/06, § 59, 9 iunie 2016, și de asemenea Beuze, precitat, §§ 193-195).
35.În fine, Curtea nu poate să nu remarce că reclamantul nu i-a furnizat informații cu privire la exercitarea vreunui apel împotriva hotărârii de condamnare, în timp ce asemenea informație era relevantă pentru aprecierea echității globale a procedurii.
36.Curtea reamintește că respectarea cerințelor procesului echitabil se apreciază caz cu caz ținând seama de desfășurarea procedurii în ansamblu și nu pe baza examinării izolate a unui punct sau incident (Ibrahim și alții c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 50541/08 și 3 altele, §§ 251 și 272, 13 septembrie 2016). În circumstanțele prezentei cauze, nu poate decât să concluzioneze că refuzul autorităților de a numi dl Peter în calitate de apărător gratuit de oficiu al reclamantului, cât de regretabil ar fi pentru avocat, nu a avut nicio incidență reală asupra echității globale a procesului penal al reclamantului.
37.Curtea observă ca supliment că acest refuz a trebuit cu siguranță să-l pună pe avocat înaintea unei alegeri deontologice delicate: să renunțe la reprezentarea reclamantului sau să-l continue reprezentând pro bono. Nu îi aparține, totuși, să se pronunțe asupra acestei chestiuni, distinctă de cea privitoare la echitatea procedurii penale inițiate împotriva reclamantului (a se vedea de asemenea §19 mai sus), cu atât mai mult că avocatul nu a introdus cerere în nume propriu.
38.Prin urmare, Curtea consideră că nu a avut loc în speța violare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției.
Declară, la unanimitate, cererea admisibilă;
Zice, cu patru voturi împotriva a trei, că nu a avut loc violare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 martie 2023, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Milan Blaško
Pere Pastor Vilanova
Grefier
Președinte
La prezenta hotărâre se găsește anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 ale regulamentului, expunerea opiniei separate a judecătorilor Serghides, Ktistakis și Zünd.
M.B.
1.Pentru marele nostru regret, nu suntem în măsură să adezem la opiniile majorității. Autoritățile elvețiene au încălcat art. 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției.
2.Conform articolului 6 § 3 c) al Convenției orice acuzat care nu are mijloace pentru a-și plăti un apărător are dreptul de a fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o exigă. Reclamantul era în situație de lipsă de mijloace, lucru care nu este contestat nici de către autoritățile elvețiene, nici de către majoritate. În plus, reclamantul risca să vină la cunoștință o pedeapsă privativă de libertate de șaptezeci și cinci de zile pronunțată de procuratură cu revocare a suspendării la o pedeapsă pecuniară de nouăzeci de zile-amendă la care fusese condamnat anterior (§ 7 din hotărâre). Adezem la punctul de vedere al majorității conform căruia, în aceste circumstanțe, în contrast cu opinia instanțelor naționale, interesele justiției impuneau desemnarea unui avocat de oficiu (§ 32 din hotărâre). Aceasta este cu atât mai adevărat din moment ce reclamantul și-a schimbat strategie de apărare grație intervenției avocatului și a admis faptele, pe care le contestase anterior (§§ 6, 11 și 15 din hotărâre). Aceasta a condus la o reducere semnificativă a pedepsei la treizeci de zile-amendă de 30 de franci cu suspendare și la renunțarea la revocarea suspendării acordate cu condamnarea anterioară (§ 16 din hotărâre). Evident, nu se poate spune că reclamantul nu avusese nevoie de ajutor de avocat.
3.După cum s-a deja remarcat, hotărârea noastră constată cu dreptate, în §32, că în speța interesele justiției impuneau desemnarea reclamantului unui apărător de oficiu. Curtea ar fi putut și ar fi trebuit să se oprească aici și să constate o violare a articolului 6 § 3 c) al Convenției. În cauzele Pakelli c. Germania, 25 aprilie 1983, seria A nr. 64, și Quaranta c. Elveția, 24 mai 1991, seria A nr. 205, cele două criterii, și anume absența mijloaselor pentru a-și plăti un apărător și interesul justiției în desemnarea unui avocat de oficiu, fuseseră suficiente pentru a constata o violare a articolului 6 § 3 c). Nu înțelegem de ce, în cauza asupra căreia suntem sesizați, majoritatea a preferat să-și continue examinarea și să caute dacă reclamantul, în ciuda faptului că nu fusese desemnat apărător de oficiu, beneficiase totuși de un proces echitabil pentru că avocatul, fără a fi fost numit de oficiu, continuase să-l apere.
4.Se poate cu siguranță vedea în drepturile enumerate la art. 6 § 3 al Convenției, în special dreptul de a se apera singur, dreptul de a beneficia de asistență unui apărător de alegerea sa, sau dreptul de a fi asistat de un avocat de oficiu, aspecte particulare ale noțiunii de proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Și ne pare cu totul relevant să considerăm că aceste drepturi minime nu sunt scopuri în sine, dar contribuie la preservarea echității procedurii în ansamblu (§ 29 din hotărâre). Contrar majorității, această concepție teoretică a garanțiilor articolului 6 al Convenției nu ne conduce la a nu acorda nicio greutate aspectului gratuității apărării de către un avocat desemnat de oficiu. Majoritatea a spus pertinent că cele două condiții pentru a fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, și anume lipsa de mijloace și interesul justiției în desemnarea unui avocat de oficiu, erau îndeplinite în cauzei de fată (§ 32 din hotărâre). Prin urmare, Tribunalul Federal ar fi trebuit să admită cererea privind desemnarea unui avocat de oficiu. Majoritatea consideră totuși că se poate renunța a posteriori la gratuitatea apărării pe motiv că avocatul a continuat să apere reclamantul după refuzul cererii de apărare de oficiu. Nu putem accepta această abordare, din mai multe motive.
5.Într-adevăr, în primul rând, chestiunea gratuității este de importanță primordială pentru un acuzat care se află în situație de lipsă de mijloace. În Elveția, un avocat care cere asistență juridică în numele clientului său este obligat să nu-și cerceie în același timp onorarii sau avans de cheltuieli clientului; dacă o face totuși, se expune la sancțiuni disciplinare (hotărâri ale Tribunalului Federal, ATF 122 I 322 considerent 3b; ATF 108 Ia 11). Această situație se schimbă imediat ce o cerere de asistență juridică este definitiv respinsă. De la acel moment, avocatul poate cere onorarii clientului său, și nimic din dosare nu ne arată că avocatul în speța ar fi renunțat la a fi retribuit și ar fi lucrat pro bono.
6.În al doilea rând, Tribunalul Federal a spus în jurisprudența sa că asistența juridică gratuită poate fi cerută în orice moment al procedurii. Dacă condițiile sunt îndeplinite, aceasta trebuie acordată cu efect de la momentul depunerii cererii, inclusiv pentru demersurile întreprinse de avocat în conexiune cu o memorandă depusă simultan (ATF 122 I 203 considerent 2c; 122 I 322 considerent 3b; 120 Ia 14 considerent 3f). Rezultă că avocatul lucrul de regulă (cel puțin parțial) fără să fie sigur că va fi desemnat avocat de oficiu și că va fi plătit pentru munca efectuată. A nega dreptul la asistență gratuită pe motiv că munca este deja efectuată pune în pericol însăși instituția.
7.În al treilea rând, majoritatea pierde din vedere aspectul temporal. Tribunalul Federal a respins cererea de desemnare a unui avocat de oficiu în instanță finală la nivel național printr-o decizie din 22 noiembrie 2016. Reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 2 februarie 2017. La acel moment nu se putea încă ști cum s-ar desfășura procedura penală, în special dacă avocatul ar apăra acuzatul în timp ce nu fusese desemnat de oficiu. Tribunalul de Poliție a ținut ședință pe fond la 13 martie 2017, o lună după ce Curtea fusese sesizată cu cauza. Rezultă că Elveția a încălcat într-adevăr art. 6 § 3 c) și art. 6 § 1 al Convenției în refuzul de a desemna un avocat de oficiu, pentru că reclamantul era fără avocat în momentul în care a sesizat Curtea. Intervenția unui terț, avocatul nedesemnat de oficiu, a remediat încălcarea drepturilor omului comisă de statul membru și a - în ochii majorității - împiedicat Elveția să fie răspunzătoare pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Nu ar trebui să vedem aceasta ca o corectare de către statul membru însuși al încălcării.
8.În fine, am dori să subliniem că abordarea majorității nu ajută cu mult la promovarea drepturilor omului, pentru că pedepsește avocații care iau riscul recurent de a nu fi în final plătiți pentru munca lor efectuată, fie de acuzat însuși, fie de către statul membru, chiar dacă condițiile pentru desemnarea unui avocat de oficiu ar fi îndeplinite. Drepturile Convenției sunt poate protejate în teorie, dar nu în practică (Fedotova și alții c. Rusia [Marea Cameră], nr. 40792/10 și 2 altele, § 218, 17 ianuarie 2023). Această abordare face mai degrabă ineficient dreptul la asistență gratuită.
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE HAMDANI c. SUISSE
(Requête n
o
10644/17)
ARRÊT
Art 6 § 1 (pénal) + Art 6 § 3 c) • Refus des autorités nationales de nommer l’avocat du choix du requérant comme son défenseur gratuit d’office n’ayant pas eu d’impact réel sur l’équité globale de son procès pénal • Intérêts de la justice commandant la désignation d’un défenseur d’office
: le requérant étant en situation d’indigence et l’affaire n’étant pas «
de peu de gravité
» • Requérant ayant été représenté et assisté par son avocat dès l’instruction de l’affaire et au moins jusqu’au prononcé du jugement de condamnation, y compris après le rejet définitif de sa demande d’aide juridictionnelle
28 mars 2023
25/09/2023
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention.
Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Hamdani c. Suisse,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une Chambre composée de
:
Pere Pastor Vilanova
, président
,
Georgios A. Serghides,
Yonko Grozev,
Jolien Schukking,
Peeter Roosma,
Ioannis Ktistakis,
Andreas Zünd
, juges
,
et de Milan Blaško,
greffier
de section
,
Vu
la requête n
o
10644/17 dirigée contre la Confédération suisse et dont un ressortissant algérien, M. Mohamed Hamdani («
le requérant
»), a saisi la Cour en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
») le 2 février 2017,
Vu la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement suisse («
le Gouvernement
»),
Vu les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 février 2023,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente affaire concerne une demande tendant au bénéfice de l’assistance gratuite d’un avocat que le requérant a formée dans le cadre d’une procédure pénale dirigée contre lui.
2.
Le requérant est né en 1969, et il résidait à Genève à l’époque des faits. Il a été représenté par M
e
3.
Le Gouvernement a été représenté par son agent, M. A. Chablais, de l’Office fédéral de la justice.
4.
Le requérant vit en Suisse depuis 2009. À l’époque des faits, il y séjournait illégalement et était sans domicile fixe et sans emploi.
5.
Le 19 mars 2016, il s’empara d’un sac qui était posé dans une voiture stationnée dont l’une des portes était ouverte. La conductrice, P., ayant crié «
au voleur
», le requérant lui restitua le sac et prit la fuite. Le fils de P. se lança alors à sa poursuite, le rattrapa et le retint jusqu’à l’arrivée de la police.
6
.
Interrogé par la police le même jour, le requérant déclara qu’il n’avait pas besoin d’un avocat ni d’un interprète. Il contesta les faits de vol mais admit être en séjour irrégulier, et il indiqua suivre un traitement pour des troubles de mémoire et pour une dépression.
7
.
Le 20 mars 2016, le ministère public prononça une ordonnance pénale, déclarant le requérant coupable de vol et de séjour illégal et le condamnant à une peine privative de liberté de soixante-quinze jours avec révocation du sursis qui lui avait été accordé lors d’une précédente condamnation à une peine pécuniaire de quatre-vingt-dix jours-amende. L’intéressé forma une opposition non motivée contre l’ordonnance pénale, et il mandata un avocat, M
e
Peter, pour le représenter et l’assister dans la procédure.
8.
Le 19 mai 2016, l’avocat désigné demanda au ministère public le bénéfice de l’assistance judiciaire gratuite en faveur de son mandant, arguant de l’indigence de celui-ci.
9
.
Ledit avocat a produit devant la Cour une procuration se présentant sous la forme d’un document prérempli, dépourvu de la signature du requérant, en vertu duquel ce dernier lui donnait mandat de le représenter et de l’assister dans la procédure en question et s’obligeait «
à s’acquitter de ses honoraires
».
10
.
Par une ordonnance du 25 mai 2016, le ministère public refusa de nommer l’avocat d’office, considérant, d’une part, que la cause ne présentait pas de difficultés juridiques particulières, et, d’autre part, que le requérant était à même de se défendre efficacement seul. Ce dernier, par l’intermédiaire de M
e
Peter, forma un recours contre cette ordonnance.
11
.
Le 16 juin 2016, le ministère public auditionna les parties dans le cadre de la procédure pénale. Le requérant, assisté par M
e
Peter, reconnut le vol et présenta des excuses à P. En réponse à des questions posées par son avocat, il indiqua que le courrier par lequel il avait formé opposition à l’ordonnance pénale avait été rédigé par l’une de ses connaissances, lui-même n’étant à ses dires pas en mesure d’écrire pareil texte. Enfin, il demanda, par l’intermédiaire de son avocat, à ne pas se voir infliger de peine privative de liberté.
12
.
Le 8 juillet 2016, le ministère public transmit la procédure au Tribunal de police du canton de Genève, maintenant l’ordonnance pénale qui tenait lieu d’acte d’accusation. Par la suite, le requérant, toujours par l’intermédiaire de M
e
Peter, versa au dossier de l’affaire des pièces relatives à son état de santé ainsi qu’à une demande qu’il avait déposée en vue de la régularisation de son séjour en Suisse.
13
.
Par un arrêt du 3 août 2016, la chambre pénale de recours de la Cour de justice rejeta le recours que le requérant avait formé contre l’ordonnance du ministère public du 25 mai 2016 (paragraphe 10 ci-dessus), décidant toutefois de laisser les frais de la procédure à la charge de l’État. Elle estima qu’il n’était pas nécessaire d’examiner la question de l’indigence de l’intéressé, les autres conditions requises pour la désignation d’office d’un avocat n’étant en tout état de cause pas remplies. Elle expliqua que si l’affaire n’était pas de peu de gravité (le requérant étant exposé à plus de cent vingt jours-amende), la cause ne présentait pas de difficultés particulières en fait et en droit que l’intéressé n’eût été à même de surmonter seul, et elle considéra que, dès lors qu’il avait reconnu les faits, le requérant n’avait pas besoin d’être assisté d’un avocat pour s’expliquer, personnellement et à nouveau, sur les événements litigieux et sur leurs circonstances.
14
.
Le requérant forma contre ledit arrêt un recours en matière pénale, dont la première Cour de droit public du Tribunal fédéral le débouta le 22
novembre 2016, estimant, d’une part, que l’intéressé, qui s’exprimait en français, était capable de s’expliquer sur les faits qui lui étaient reprochés et de s’adresser aux associations d’aide aux personnes vivant dans la précarité, et, d’autre part, que les questions juridiques qui se posaient relativement à la responsabilité pénale et aux circonstances atténuantes ne présentaient pas de difficultés particulières.
15
.
Le 13 mars 2017, le Tribunal de police tint une audience dans l’affaire au principal. M
e
Peter assista de nouveau le requérant et sollicita une réduction de la peine requise dans l’ordonnance pénale. À sa demande, le tribunal procéda à l’audition d’un témoin de moralité, qui déclara que le requérant était engagé dans un projet de réinsertion sociale. L’intéressé admit les faits et s’opposa à la quotité de la peine qui avait été requise par le ministère public.
16
.
Par un jugement rendu le même jour, le Tribunal de police condamna le requérant à une peine de trente jours-amende de 30 francs suisses assortie du sursis, fixant le délai de l’épreuve à trois ans. Il renonça toutefois à révoquer le sursis qui avait été accordé à l’intéressé lors de sa précédente condamnation pénale, et mit à sa charge les frais de la procédure, qui s’élevaient au total à 691 francs suisses.
17
.
La Cour n’a pas été informée par les parties de l’exercice d’un recours contre ce jugement.
18.
Les articles pertinents du code de procédure pénale suisse sont libellés comme suit
:
Art.
132
Défense d’office
«
1
La direction de la procédure ordonne une défense d’office :
(...)
b.
si le prévenu ne dispose pas des moyens nécessaires et que l’assistance d’un défenseur est justifiée pour sauvegarder ses intérêts.
2
La défense d’office aux fins de protéger les intérêts du prévenu se justifie notamment lorsque l’affaire n’est pas de peu de gravité et qu’elle présente, sur le plan des faits ou du droit, des difficultés que le prévenu seul ne pourrait pas surmonter.
3
En tout état de cause, une affaire n’est pas de peu de gravité lorsque le prévenu est passible d’une peine privative de liberté de plus de quatre mois ou d’une peine pécuniaire de plus de 120 jours-amende.
»
Art.
133
Désignation du défenseur d’office
«
1
Le défenseur d’office est désigné par la direction de la procédure compétente au stade considéré.
2
Lorsqu’elle nomme le défenseur d’office, la direction de la procédure prend en considération les souhaits du prévenu dans la mesure du possible.
»
Art.
135
Indemnisation du défenseur d’office
«
1
Le défenseur d’office est indemnisé conformément au tarif des avocats de la Confédération ou du canton du for du procès.
2
Le ministère public ou le tribunal qui statue au fond fixent l’indemnité à la fin de la procédure.
(...)
4
Lorsque le prévenu est condamné à supporter les frais de procédure, il est tenu de rembourser dès que sa situation financière le permet :
a.
à la Confédération ou au canton les frais d’honoraires ;
b.
au défenseur la différence entre son indemnité en tant que défenseur désigné et les honoraires qu’il aurait touchés comme défenseur privé.
5
La prétention de la Confédération ou du canton se prescrit par dix ans à compter du jour où la décision est entrée en force.
»
19
.
Dans un arrêt n
o
1B_705/2011 du 9 mai 2012, le Tribunal Fédéral a énoncé ce qui suit
:
«
Seule la partie au procès qui remplit les conditions légales est titulaire d’un droit à une assistance judiciaire gratuite (arrêts 5P.220/2003 du 23 décembre 2003 consid.
3.1,
5P.164/2005 du 29 juillet 2005 consid. 1.3). Par conséquent, seule la personne dont la demande d’assistance judiciaire gratuite a été rejetée est habilitée à contester la décision de rejet. En revanche, l’avocat qui a déposé sans succès une demande d’assistance judiciaire gratuite au nom de la personne qu’il représente ne peut pas agir en son nom propre contre cette décision. Il est vrai que, dans certaines circonstances, il a un intérêt de fait à une infirmation de la décision de refus, à savoir lorsque la créance dont il dispose envers la personne qu’il représente concerne des prestations déjà fournies et s’avère irrécouvrable. À cet égard, il n’a toutefois pas un intérêt juridiquement protégé au sens de l’art. 81 al. 1 let. b [de la loi sur le Tribunal fédéral] (...).
»
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
20.
Le requérant se plaint du rejet de sa demande tendant au bénéfice de l’assistance gratuite d’un avocat. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
: (...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent.
»
Sur la recevabilité
Thèses des parties
21.
Le Gouvernement soutient que la requête est manifestement mal fondée (voir paragraphes
infra
). Le requérant combat cette thèse.
Appréciation de la Cour
22.
La Cour constate d’emblée que le Gouvernement n’a pas plaidé le non-épuisement des voies de recours internes relativement à la non-formation d’un recours contre le jugement du tribunal de police (paragraphes 16-17 ci
‑
dessus). Partant, elle ne se prononcera pas sur ce critère de recevabilité.
23.
Elle considère également que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article
35 de la Convention. Dès lors, la Cour la déclare recevable.
Sur le fond
Thèses des parties
24.
Le requérant soutient qu’eu égard à sa situation personnelle et à la peine encourue par lui, il avait besoin de l’assistance d’un avocat et que la défense assurée par M
e
Peter lui a été utile. Il conteste l’appréciation que les juridictions internes ont faite concernant sa situation, la complexité de l’affaire et la nécessité de lui accorder une défense d’office en considération des «
intérêts de la justice
».
25
.
Il argue que l’effectivité de la défense dont il a bénéficié dans la procédure pénale dirigée contre lui ne peut valoir à elle seule respect de son droit, protégé par l’article 6 § 3 c), à être représenté gratuitement par un avocat. En même temps, le requérant reconnait n’avoir subi aucun «
dommage effectif
», sa situation d’indigence l’ayant mis dans l’impossibilité de s’acquitter du montant des honoraires de M
e
Peter.
26.
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas été privé d’une défense efficace, expliquant qu’il a été représenté par un avocat de son choix tout au long du procès et que le rejet de sa demande tendant à faire nommer un défenseur d’office n’a eu aucune incidence sur le respect des droits découlant pour lui de l’article 6.
27.
Il soutient en outre que les intérêts de la justice ne commandaient pas la désignation d’un défenseur d’office dans la cause. Il se réfère à cet égard aux conclusions des juridictions internes (paragraphes 13-14 ci-dessus), qu’il estime avoir examiné la question de façon circonstanciée et contradictoire. Enfin, il considère que la peine encourue par le requérant était de peu de gravité.
Appréciation de la Cour
28.
La Cour constate d’emblée une évolution de sa jurisprudence en matière du droit à l’assistance gratuite d’un avocat. Si, dans les arrêts anciens, elle examinait cette question en tant qu’un élément autonome de la notion de procès pénal équitable (voir, par exemple,
Pakelli c. Allemagne
, 25
avril
1983, §§ 41-42, série A n
o
64,
Alimena c. Italie
, 19 février 1991, §§
18-20, série A n
o
195
‑
D,
Quaranta c. Suisse
, 24 mai 1991, §§ 27-38, série
A n
o
205, et
Pham Hoang c. France
, 25 septembre 1992, §§
39-41, série
A n
o
243), dans les arrêts plus récents, y compris ceux adoptés en formation de Grande Chambre, elle a infléchi son approche dans le sens d’une appréciation de l’équité globale du procès pénal.
29.
En effet, pour apprécier l’équité globale d’un procès, la Cour prend en compte, s’il y a lieu, les droits minimaux énumérés à l’article 6 § 3 de la Convention, qui montre par des exemples concrets ce qu’exige l’équité dans les situations procédurales qui se produisent couramment dans les affaires pénales. On peut donc voir dans ces droits des aspects particuliers de la notion de procès équitable en matière pénale contenue à l’article 6 § 1. Ces droits minimaux garantis par l’article 6 § 3 ne sont toutefois pas des fins en soi
: leur but intrinsèque est toujours de contribuer à préserver l’équité de la procédure pénale dans son ensemble (
Jemeļjanovs c. Lettonie
, n
o
37364/05, §§
77-78 et 100, 6 octobre 2016,
Beuze c. Belgique
[GC], n
o
71409/10, §§
120
‑
123 et 147, 9
novembre 2018, et
Murtazaliyeva c. Russie
[GC], n
o
36658/05, § 90, 18 décembre 2018, et les références citées dans ces arrêts).
30.
La Cour rappelle également que le droit à un avocat n’est pas absolu mais qu’il est forcément sujet à certaines limitations en matière d’assistance judiciaire gratuite, et qu’il appartient aux tribunaux de décider si les intérêts de la justice exigent de doter l’accusé d’un défenseur d’office. Si les autorités nationales restreignent le libre choix d’un défenseur par l’accusé en l’absence de motifs pertinents et suffisants de juger que les intérêts de la justice le commandent, pareille restriction emporte violation de l’article 6
§§
1 et 3 c) si la défense du requérant, au vu de la procédure dans son ensemble, s’en est trouvée lésée (voir,
mutatis mutandis
,
Dvorski c. Croatie
([GC], n
o
25703/11, §
79, CEDH 2015, et les références y citées).
31.
Au vu de ces principes, la Cour doit en l’espèce déterminer si les autorités internes ont démontré, par des motifs pertinents et suffisants, que les intérêts de la justice commandaient de refuser au requérant la désignation d’un défenseur d’office, et, dans la négative, si au vu de la procédure pénale dans son ensemble, la défense du requérant s’est trouvée lésée du fait de ce refus.
32.
Non convaincue par les arguments du Gouvernement, la Cour considère qu’en l’espèce, les intérêts de la justice commandaient la désignation au requérant d’un défenseur d’office dès lors, d’une part, qu’il était en situation d’indigence (ce qui n’est pas contesté), et, d’autre part, que l’affaire n’était pas «
de peu de gravité
», l’intéressé risquant une peine non négligeable de privation de la liberté (
Quaranta
, précité, §§
27
‑
38, et
Benham c. Royaume-Uni
, 10 juin 1996, § 61,
Recueil des arrêts et décisions
; voir aussi la conclusion de la chambre pénale de recours à cet égard, paragraphe 13 ci-dessus). Partant, il apparaît à la Cour que l’analyse par les juridictions internes de la double condition supplémentaire relative à la complexité de l’affaire et à la personnalité du requérant était superflue dans les circonstances de l’espèce. La Cour répond donc par la négative à la première question exposée ci-dessus.
33.
Quant à la seconde question, la Cour relève que le requérant a été représenté et assisté par un avocat de son choix dès le stade de l’instruction de l’affaire et au moins jusqu’au prononcé du jugement de condamnation, y compris après le rejet définitif de sa demande d’aide juridictionnelle. Cette assistance lui a permis de se défendre efficacement, et le requérant a obtenu une réduction significative de la peine initialement prononcée par le ministère public (comparer les paragraphes 6, 7, 11, 12, 15 et 16 ci-dessus).
34.
La présente affaire se distingue ainsi de celles dans lesquelles la Cour a conclu à une violation de l’article 6
§
3 c) à raison du défaut d’assistance par un avocat qui résultait du refus d’octroi de l’aide juridictionnelle aux requérants (
Quaranta
, précité,
Pham Hoang
, précité, §
39,
Talat Tunç c.
Turquie
, n
o
32432/96, §
62, 27 mars 2007,
Zdravko
Stanev c. Bulgarie
, n
o
32238/04, §
40, 6 novembre 2012,
Saranchov c.
Ukraine
, n
o
2308/06, §
59, 9 juin 2016, et aussi
Beuze
, précité, §§ 193
‑
195).
35.
Enfin, la Cour ne peut s’empêcher de relever que le requérant ne lui a pas fourni d’informations quant à un quelconque exercice par lui d’un appel contre le jugement de condamnation, alors que pareille information était pertinente pour l’appréciation de l’équité globale de la procédure.
36.
La Cour rappelle que le respect des exigences du procès équitable s’apprécie au cas par cas à l’aune de la conduite de la procédure dans son ensemble et non en se fondant sur l’examen isolé de tel ou tel point ou incident (
Ibrahim et autres c. Royaume-Uni
[GC], n
os
50541/08 et 3 autres, §§ 251 et 272, 13 septembre 2016). Dans les circonstances de la présente affaire, elle ne peut que conclure que le refus par les autorités de nommer M
e
Peter comme défenseur gratuit d’office du requérant, aussi regrettable soit-il pour l’avocat, n’a pas eu d’impact réel sur l’équité globale du procès pénal du requérant.
37.
La Cour note subsidiairement que ce refus a certainement dû mettre l’avocat devant un choix déontologique délicat
: renoncer à représenter le requérant ou continuer à le représenter
pro bono.
Il ne lui appartient toutefois pas de se prononcer sur cette question, distincte de celle relative à l’équité de la procédure pénale menée contre le requérant (voir aussi le paragraphe 19 ci
‑
dessus), d’autant que l’avocat n’a pas introduit de requête en son nom.
38.
Partant, la Cour considère qu’il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.
Déclare
, à l’unanimité,
la requête recevable
;
Dit,
par quatre voix contre trois,
qu’il n’y a pas eu violation de l’article
6
§§
1
et 3 c) de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2023, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Milan Blaško
Pere Pastor Vilanova
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée des juges
Serghides, Ktistakis et Zünd.
M.B.
1.
À notre grand regret nous ne sommes pas en mesure de nous rallier à l’opinion de la majorité. Les autorités suisses ont violé l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.
2.
Selon l’article 6 § 3 c) de la Convention tout accusé n’ayant pas les moyens de rémunérer un défenseur a le droit d’être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent. Le requérant était en situation d’indigence, ce qui n’est contesté ni par les autorités suisses ni par la majorité. De plus, le requérant risquait de voir confirmer, par le Tribunal de police, sa peine privative de liberté de soixante-quinze jours prononcée par le ministère public avec révocation du sursis à une peine pécuniaire de quatre-vingt-dix jours-amende à laquelle il avait été condamné auparavant (§ 7 de l’arrêt). Nous souscrivons au point de vue de la majorité selon lequel, dans ces circonstances, contrairement à l’avis des juridictions nationales, les intérêts de la justice exigeaient la désignation d’un avocat d’office (§ 32 de l’arrêt). C’est d’autant plus vrai que le requérant a changé sa stratégie de défense grâce à l’intervention de l’avocat et a admis les faits, qu’il avait contestés auparavant (§§ 6, 11 et 15 de l’arrêt). C’est ce qui a conduit à une réduction sensible de la peine à trente-jours amende de 30
francs assortie du sursis et au renoncement à la révocation du sursis accordé avec la précédente condamnation (§ 16 de l’arrêt). On ne peut bien évidemment pas dire que le requérant n’avait pas besoin de l’aide d’un avocat.
3.
Comme il a déjà été relevé, notre arrêt constate avec raison, en son paragraphe 32, qu’en l’espèce les intérêts de la justice commandaient la désignation au requérant d’un défenseur d’office. La Cour aurait pu et aurait dû s’arrêter là et constater une violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention. Dans les affaires
Pak
elli c. Allemagne
, 25 avril 1983, série A n
o
64, et
Qua
ranta c. Suisse
, 24 mai 1991, série A n
o
205, les deux critères, à savoir l’absence de moyens de rémunérer un défenseur et l’intérêt de la justice à désigner un avocat d’office, avaient suffi à constater une violation de l’article
6 § 3 c). Nous n’arrivons pas à comprendre pourquoi, dans l’affaire dont nous sommes saisis, la majorité a préféré poursuivre son examen et rechercher si le requérant avait malgré tout bénéficié d’un procès équitable parce que l’avocat, sans avoir été nommé défenseur d’office, avait continué de le défendre.
4.
On peut certes voir dans les droits énumérés à l’article
6
§
3 de la Convention, notamment le droit de se défendre soi-même, d’avoir l’assistance d’un défenseur de son choix ou d’être assisté par un avocat d’office, des aspects particuliers de la notion de procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Et il nous semble tout à fait pertinent de considérer que ces droits minimaux ne sont pas des fins en soi, mais contribuent à préserver l’équité de la procédure dans son ensemble (§ 29 de l’arrêt). Contrairement à la majorité, cette conception théorique des garanties de l’article 6 de la Convention ne nous conduit pas à ne donner aucun poids à l’aspect de la gratuité de la défense par un avocat désigné d’office. La majorité a pertinemment dit que les deux exigences pour être assisté gratuitement par un avocat d’office, à savoir l’indigence et les intérêts de la justice à désigner un avocat d’office, étaient remplies dans le cas d’espèce (§
32 de l’arrêt). Dès lors le Tribunal fédéral aurait dû accueillir la requête tendant à la désignation d’un avocat d’office. La majorité pense toutefois qu’on peut se dispenser
a posteriori
de la gratuité de la défense au motif que l’avocat a continué de défendre le requérant après le rejet de la demande de défense d’office. Nous ne pouvons suivre cette approche, pour plusieurs raisons.
5.
Premièrement, la question de la gratuité est primordiale pour un accusé qui est en situation d’indigence. En Suisse, un avocat qui demande l’assistance judiciaire au nom de son client est forclos à demander en même temps des honoraires ou une avance de frais par le client
; s’il le fait quand même il s’expose à des sanctions disciplinaires (arrêts du Tribunal fédéral, ATF 122 I 322 cons. 3b
; ATF 108 Ia 11). Cette situation change aussitôt qu’une demande d’assistance judiciaire est définitivement rejetée. À partir de ce moment-là, l’avocat peut demander des honoraires à son client, et rien dans le dossier ne nous montre que l’avocat en l’espèce aurait renoncé à être rétribué et aurait travaillé
pro bono
.
6.
Deuxièmement, le Tribunal fédéral a dit dans sa jurisprudence que l’assistance juridique gratuite peut être demandée à tout moment de la procédure. Si les conditions sont remplies, elle doit être accordée avec prise d’effet à partir du moment où la demande a été déposée, y compris pour les démarches entreprises par l’avocat en rapport avec un mémoire déposé simultanément (ATF 122 I 203 consid. 2c
; 122 I 322 consid. 3b
; 120
Ia
14
consid 3f). Il s’ensuit que l’avocat fait souvent (au moins partiellement) son travail sans être sûr qu’il sera désigné avocat d’office et qu’il sera payé pour le travail accompli. Nier le droit à l’assistance gratuite au motif que le travail est déjà accompli met en péril l’institution elle-même.
7.
Troisièmement, la majorité perd de vue l’aspect temporel. Le Tribunal fédéral a rejeté la demande de désignation d’un avocat d’office en dernière instance au niveau national par une décision du 22 novembre 2016. Le
requérant a saisi la Cour européenne des droits de l’homme le 2
février
2017.À ce moment-là on ne pouvait pas encore savoir comment se déroulerait la procédure pénale, notamment si l’avocat défendrait l’accusé alors qu’il n’avait pas été désigné d’office. Le Tribunal de police a tenu son audience au principal le 13 mars 2017, un mois après que la Cour était saisie de l’affaire. Il en découle que la Suisse a bel et bien violé l’article 6 § 3 c) et l’article 6 § 1 de la Convention en refusant la désignation d’un avocat d’office, parce que le requérant était sans avocat au moment où il l’a saisie. L’intervention d’un tiers, l’avocat non désigné avocat d’office, a remédié à la violation des droits de l’homme commise par l’État membre et a – aux yeux de la majorité – empêché la Suisse d’être tenue pour responsable de la violation du droit à un procès équitable. Il ne faudrait pas y voir un redressement par l’État membre lui-même de la violation.
8.
Finalement, nous aimerions souligner que l’approche de la majorité n’aide guère à promouvoir les droits de l’homme parce qu’elle punit les avocats qui prennent le risque récurrent de n’être finalement pas payés pour leur travail accompli que ce soit par l’accusé lui-même ou par l’État membre quand bien même les exigences pour la désignation d’un avocat d’office seraient remplies. Les droits de la Convention s’en trouvent protégés peut
‑
être en théorie, mais pas en pratique (
Fed
otova et autres c. Russie
[GC], n
os
40792/10 et 2 autres, § 218, 17 janvier 2023). Cette approche rend plutôt ineffectif le droit à l’assistance gratuite.