SECȚIUNEA 3 [Notă1] PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31819/96 prezentată de Guido ANONO DI GUSSOLA [Notă] împotriva Franței [Note] Curtea Europeană a Drepturilor LUI graffière de secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1998 și observațiile în răspuns prezentate de solicitant la 24 aprilie 1998; având în vedere observațiile suplimentare prezentate de solicitant la 4 decembrie 1998 După ce a intenționat să dea următoarea decizie ÎN FAPT, reclamantul este un cetățean italian, născut în 1933 și rezident în Divonne-les Bains (Ain). White, avocat în Consiliul de Stat și Curtea de Casație. Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 octombrie 1990, Banca Difuzoare Industrielle Noi (DIN) i-a acordat reclamantului un împrumut pentru consum, pentru achiziționarea unui autovehicul, în valoare de 172 000 FRF la rata de 14,5 %. Acest împrumut a fost rambursat în 57 de rate lunare de 4 419,44 FRF (adică un total de 251 908,08 FRF). În martie 1991, banca notifia a solicitat reclamantului intenția sa de a sechestra vehiculul, deoarece acesta nu a stabilit termenele pentru lunile ianuarie și februarie 1991. Reclamantul a reglementat apoi incidentele de plată. În perioada iulie 1991-octombrie 1991, reclamantul a încetat să plătească termenele datorate unor erori care au afectat vehiculul dobândit. În noiembrie 1991, reclamantul a efectuat o plată. La 14 decembrie 1991, banca DIN a reziliat contractul și a pus să se efectueze vânzarea vehiculului pentru un preț de 74 243,56 FRF. Prin ordonanța din 24 aprilie 1992, președintele tribunalului din Nantua l-a invitat pe solicitant să plătească suma de 98 032 FRF. Reclamantul a formulat opoziție la acest ordin prin contestarea sumei solicitate și a prețului vehiculului. Prin hotărârea din 24 iunie 1993, instanța de instanță din Nantua l-a condamnat pe solicitant să plătească o sumă de 95 156,26 FRF cu dobândă la rata contractuală de 14,5%, precum și o sumă de 3 000 FRF. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre prin denunțarea vinovăției băncii cu privire la vânzarea vehiculului la un preț derizoriu și a solicitat condamnarea sa la plata unor daune-interese care compensau valoarea datoriei sale și a solicitat în subsidiar un termen de doi ani pentru a-și acoperi datoria. Reclamantul, care lucra în calitate de consultant în Elveția, a fost concediat în 1994. Începând cu 1 ianuarie 1995, reclamantul a primit o sumă lunară de 3 569 FRF pentru venitul minim de inserție (RMI). Prin Hotărârea din 31 mai 1995, instanța de apel din Lyon reformulează parțial hotărârea, l-a condamnat pe solicitant să plătească băncii suma de 90 371,26 FRF, cu dobândă la rata convențională începând cu 19 februarie 1992, precum și 3 000 FRF cu titlu juridic. Curtea a considerat că reclamantul nu a dovedit nici o vină a băncii care să îi merite o condamnare la daune-interese. La 18 septembrie 1995, reclamantul a formulat un recurs în casation, care a depus o memoriul amplificativ în trei ramuri la 18 ianuarie 1996. Reclamantul a invocat în special atitudinea vinovată a companiei DIN, care, chiar dacă a achitat în noiembrie 1991 o sumă de 10 000 FRF și s.f. a fost angajat să plătească soldul împrumutului înainte de sfârșitul anului, a confiscat vehiculul achiziționat prin împrumut și l-a făcut să vândă la un preț derizoriu. În consecință, reclamantul a solicitat Curții de Casație să constate lipsa de temei juridic a deciziei instanței de apel, întrucât aceasta din urmă nu a motivat motivul întemeiat pe răspunderea organismului financiar în aprofundarea situației sale, în măsura în care vânzarea mașinii la valoarea sa reală ar fi permis în mare măsură acoperirea soldului împrumutului. La data de 16 februarie 1996, reclamantul nu a executat hotărârea în cauza în litigiu, iar banca DIN a depus o cerere de radiere a rolului în temeiul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă. Reclamantul a depus o primă memorie care arăta că era în imposibilitatea de a plăti, chiar parțial, suma solicitată, fiind șomeră, cu două persoane aflate în întreținere (soția sa și fiica sa minoră) și nu a primit, de la 1 ianuarie 1995, decât o sumă de 3 569 FRF pentru venitul minim de inserție (RMI) . Reclamantul a prezentat un al doilea memoriu care l-a informat pe magistrat că a solicitat să fie admis în beneficiul asistenței judiciare la 14 martie 1996. Prin ordonanța din 16 aprilie 1996, după ședința din 27 februarie 1996, delegatul primului președinte al Curții de Casație consideră, în special, că reclamantul nu justifica nici o diligență care să permită încheierea voinței sale de a deferi deciziei judecătorilor din fond și nu invocă nicio situație de fapt personal care să facă să se teamă sau să presupună consecințe vădit excesive în caz de executare. Delegatul primului președinte al Curții de Casație a ordonat retragerea rolului cauzei (suma datorată de solicitant s-a ridicat la peste 150 000 FRF, ținând cont de interesele contractuale). La 15 martie 1998, reclamantul și familia sa au fost expulzați din locuință pentru lipsa de plată a chiriei în ultimii doi ani. Aprilie 1998, reclamantul a primit o pensie de pensie de 2 480,65 FRF pe lună. Prin ordonanța din 25 noiembrie 1998, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație a constatat expirarea termenului de retragere a recursului, nici un act nu a fost luat în considerare pentru a întrerupe termenul de expirare în perioada de doi ani de la retragerea recursului. Drept intern relevant Noul Cod de procedură civilă art. 386 Instanța este expirată în cazul în care niciuna dintre părți nu efectuează diligențe timp de doi ani. În afara chestiunilor în care recursul împiedică executarea deciziei atacate, primul președinte poate, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și al părților, să decidă retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii atacate, cu excepția cazului în care i se pare că executarea ar fi de natură să producă consecințe vădit excesive. El autorizează reinserția cazului în funcția Curții pe baza justificării executării deciziei atacate. Reclamantul recursului nu poate să invoce art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru a se opune unei cereri de retragere a rolului, din moment ce a putut să-și exercite dreptul la recurs în casare și nu poate să-și respecte propriile obligații de a executa cauzele hotărârii de condamnare, privând, prin urmare, adversarul său de o împuternicire pe care o recunosc legile de organizare judiciară (Cass. În jur de 22 februarie 1995 Bull Civord, nr. 6). Recurentul consideră că a fost privat de accesul la Curtea de Casație pentru a obține un control în drept al hotărârii pronunțate de instanța judecătorească din Lyon, în măsura în care primul președinte al Curții de Casație, care pune în aplicare art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, a retras din rolul Curții de Casație instanța deschisă cu privire la declarația de recurs a acesteia, și anume situația sa financiară. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 4 iunie 1996 și înregistrată la 11 iunie 1996. La 14 ianuarie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 20 martie 1998, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 24 aprilie 1998. La 4 decembrie 1998, reclamantul a prezentat observații suplimentare. Începând cu noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție și în temeiul articolului 5 alineatul (2) din acesta, cererea este examinată de Curte în conformitate cu dispozițiile protocolului menționat. ÎN DREPTul care solicită să se plângă că nu a avut acces efectiv la Curtea de Casație pentru a obține un control în dreptul hotărârii pronunțate de Curtea din Lyon, din cauza unui obstacol insurmontabil, având în vedere sumele implicate. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. (...) Cu titlu preliminar, guvernul pârât explică, printre altele, că art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă constituie o măsură cu caracter juridic judiciar Pe de o parte, consolidarea autorității și respectarea deciziilor judecătorului din fond prin menținerea drepturilor creditorilor și prin descurajarea, pe de altă parte, a celor care au depus acțiuni în fața Curții de Casație, care ar impune acelorași creditori sarcina grea a procedurilor de executare. Guvernul a explicat, de asemenea, că aplicarea juridică a articolului 1009-1 beneficiază de o mare flexibilitate, ceea ce a condus la un număr din ce în ce mai mare de refuzuri de retragere a rolului. Guvernul ridică o excepție de la faptul că nu au fost îndeplinite căile de atac interne, întrucât, la data comunicării prezentei cereri, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne atâta timp cât termenul de expirare era în curs și, prin urmare, are încă o șansă de a reinclude recursul la rolul Curții de Casație. În mod similar, acesta invocă lipsa de calitate a victimei reclamantului în măsura în care, până la expirarea termenului, prejudiciul invocat de solicitant era pur incert și eventual. Guvernul invocă articolele 34 și 35 din convenție. Pe baza temeiniciei cauzei, guvernul amintește că Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la o instanță judecătorească nu era absolut și putea da naștere unor limitări, acestea din urmă trebuind să urmărească un scop legitim și să respecte un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (hotărârile Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18 ; Ashingdane c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 93 ; Lithgow și altele c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102 ; Miloslavski c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A nr. 323). În plus, și ultima hotărâre citată ar sublinia acest lucru în special, statele dispun de o marjă largă de apreciere în domeniul reglementării accesului la instanțele judecătorești care limitează cu atât mai mult sfera controlului exercitat de Curte. Potrivit guvernului, aceasta nu trebuie să se substituie autorităților franceze pentru a stabili cea mai bună politică de reglementare a accesului la Curtea de Casație sau de evaluare a faptelor care l-au determinat pe primul președinte al Curții de Casație să adopte o decizie mai degrabă decât o altă decizie. În acest sens, CESE reamintește că Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a considerat că sistemul instituit prin art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă viza buna administrare a justiției (nr. 20373/92, M. c. Franța, 9.1.95, D.R 80-A, p. 56 și nr. 26386/95, B. c. Franța, c. 29.11.95, nepublicată). În cele din urmă, guvernul consideră că situația reclamantului are acest lucru în mod special pe care a recunoscut în memoriul său amplificativ în fața Curții de Casație că a încetat să mai deconteze în 1991 termenele împrumutului, a cărui neplată este la originea procedurii inițiate împotriva sa, din motive care nu țin de situația sa materială (în acest caz, viciile care afectează vehiculul achiziționat prin intermediul împrumutului în litigiu). Cu toate acestea, guvernul a recunoscut că, la momentul depunerii cererii de retragere a recursului reclamantului, era incontestabil că acesta se afla într-o situație materială care face imposibilă orice executare a condamnării pronunțate de instanța judecătorească de apel. Această situație îl determină să predea înțelepciunii Curții în ceea ce privește aprecierea temeiniciei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul explică faptul că, deși reforma a fost prezentată în mod nobil ca o măsură de morală a dezbaterii judiciare, aceasta a fost concepută în principal ca un mijloc privilegiat de a reduce volumul de muncă al Curții de Casație, care, de altfel, s-a dovedit a fi iluzoriu atât de multe cazuri au generat probleme de fapt și de drept nesupuse. În opinia reclamantului, retragerea rolului ocupă mai mulți consilieri la Curtea de Casație Delegați a primului președinte, care ar putea să dedice același timp pentru a instrui pe fond recursurile pe care le retrag din rol. Spre deosebire de afirmațiile guvernului, reclamantul consideră că textul în litigiu, deja riguros în redactarea sa, nu rezervă decât cazul În primul rând, retragerea rolului, care nu face parte din misiunea Curții de Casație, este un paliativ, pe de o parte, la ineficiență în Franța a căilor de execuție, pe de altă parte, cu durata excesivă a procedurii în fața instanței superioare. În al doilea rând, retragerea rolului care implică exercitarea unui drept constituțional garantat, dreptul de a fi în justiție, la exercitarea unui alt drept neconstituțional garantat, dreptul la executare. În al treilea rând, textul în cauză face din bani criteriul accesului la Curtea de Casație și introduce o discriminare între pledanți. Pentru a răspunde sfârșitului refuzului guvernului, reclamantul amintește în primul rând că Comisia Europeană, în cauza Ferville c. Franța a recunoscut în mod implicit, dar în mod necesar, că cererea de reinscriere a cauzei în rolul Curții după decizia de retragere nu constituia o acțiune eficientă și adecvată în raport cu resursele de la mai târziu (nr. 27059/95, dec. 1.12.97). El explică apoi că această cerere a fost iluzorie, având în vedere în special situația sa materială și posibilitatea de a efectua cea mai mică plată : la doi ani de la retragerea din funcție la 16 aprilie 1996, el nu a redobândit de la locul de muncă și a continuat să primească venitul minim de inserție. În plus, a fost exmatriculat din locuință la 15 martie 1998 pentru lipsa de plată a chiriei și nu a primit de la 1 aprilie 1998 o pensie de pensie la 2 480,65 FRF pe lună. În orice caz, reclamantul susține că expirarea termenului este dobândită de la 16 aprilie 1998 și că a fost constatată prin ordonanță din 25 noiembrie 1998, acest eveniment fiind respins definitiv orice șansă de a-și vedea cauza judecată de Curtea de Casație. În ceea ce privește fondul, recurentul ia act de recunoașterea de către guvern a temeiniciei fondului. Pe lângă faptul că expirarea termenului este dobândită începând cu 16 aprilie 1998, Curtea consideră că excepțiile ridicate de guvernul pârât se confundă cu examinarea pe fond a cererii. Comisia consideră că cauza ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle N. Bratza Modulul Președinte [Note1] Nu uitați să blocați textul cu Alt+B pentru a preveni dispariția informațiilor în zonele gri. [Note2] Doar inițiale atât de nepublice ; prenume și, în majuscule, numele de familie ; nume corporativ cu majuscule ; nici o traducere a numelor colective. [Note3] Prima scrisoare a țării cu majuscule. Pune articolul în funcție de utilizarea normală a limbii.
[Note1]
de la requête n° 31819/96
présentée par
Guido ANNONI DI GUSSOLA
[Note2]
contre
la France
[Note3]
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
6
janvier
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
M.
M
me
H.S. Greve,
juges
,
et de
M
me
greffière de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 4 juin 1996 par Guido Annoni Di Gussola contre la France et enregistrée le 11 juin 1996 sous le n°
de dossier 31819/96
;
Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Vu les observations présentées par le gouvernement défendeur le 20
mars
1998 et les observations en réponse présentées par le requérant le 24
avril
1998
; vu les observations complémentaires présentées par le requérant le 4
décembre
1998
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1933 et résidant à Divonne-les Bains (Ain).
Il est représenté devant la Cour par M
e
Blanc, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 octobre 1990, la banque Diffusion Industrielle Nouvelle (DIN) accorda au requérant un prêt à la consommation, pour l'achat d'un véhicule automobile, pour un montant de 172
000
FRF au taux de 14,5
%. Ce prêt était remboursable en 57 mensualités de 4
419,44
FRF (soit un total de 251
908,08
FRF).
En mars 1991, la banque notifia au requérant son intention de procéder à la saisie du véhicule car celui-ci n’avait pas réglé les échéances des mois de janvier et février 1991. Le requérant régularisa alors les incidents de paiement.
De juillet 1991 à octobre 1991, le requérant cessa de payer les échéances en raison de malfaçons ayant affecté le véhicule acquis.
En novembre 1991, le requérant effectua un versement.
Le 14 décembre 1991, la banque DIN résilia le contrat et fit procéder à la vente du véhicule pour un prix de 74
243,56
FRF. Elle poursuivit le requérant pour le paiement du solde de sa créance.
Par ordonnance du 24 avril 1992, le président du tribunal d’instance de Nantua enjoignit au requérant de payer la somme de 98
032
FRF. Le requérant forma opposition à cette injonction en contestant le montant de la somme réclamée et la mise à prix du véhicule.
Par jugement du 24 juin 1993, le tribunal d'instance de Nantua condamna le requérant à payer une somme de 95
156,26
FRF avec intérêts au taux contractuel de 14,5
% ainsi qu'une somme de 3
000
FRF. Le requérant interjeta appel de ce jugement en dénonçant la faute de la banque quant à la vente du véhicule à un prix dérisoire et demanda sa condamnation à lui payer des dommages et intérêts compensant le montant de sa dette. Il sollicita à titre subsidiaire un délai de deux ans pour apurer sa dette.
Le requérant, qui travaillait en qualité de consultant en Suisse, fut licencié en 1994. A partir du 1
er
janvier 1995, le requérant perçut au titre du revenu minimum d’insertion (RMI) une somme mensuelle de 3
569
FRF.
Par arrêt du 31 mai 1995, la cour d’appel de Lyon réformant partiellement le jugement, condamna le requérant à payer à la banque la somme de 90
371,26
FRF, avec intérêts au taux conventionnel depuis le 19 février 1992, ainsi que 3
000
FRF au titre d’indemnité légale. La Cour d’appel considéra que le requérant n’avait prouvé aucune faute de la banque de nature à lui mériter une condamnation à des dommages et intérêts.
Le requérant forma un pourvoi en cassation le 18 septembre 1995. Il déposa un mémoire ampliatif en trois branches le 18 janvier 1996. Le requérant invoqua notamment l’attitude fautive de la société DIN qui, alors même qu’il avait acquitté en novembre 1991 une somme de 10
000
FRF et s’était engagé à payer le solde du prêt avant la fin de l’année, avait fait saisir le véhicule acquis grâce au prêt et l’avait fait vendre à un prix dérisoire. Le requérant demandait en conséquence à la Cour de cassation de constater le défaut de base légale de la décision de la cour d’appel, celle-ci n’ayant pas motivé le moyen tiré de la responsabilité de l’organisme financier dans l’aggravation de sa situation et ce, dans la mesure où la vente de la voiture à sa valeur réelle aurait largement permis de couvrir le solde de l’emprunt.
Le 16 février 1996, le requérant n’ayant pas exécuté l’arrêt de la cour d’appel, la banque DIN déposa une requête en radiation du rôle sur le fondement de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile.
Le requérant déposa un premier mémoire exposant qu'il était dans l’impossibilité de payer, même partiellement, la somme réclamée, étant chômeur, avec deux personnes à charge (son épouse et sa fille mineure) et ne percevant, depuis le 1
er
janvier 1995, qu'une somme de 3
569
FRF au titre du « revenu minimum d'insertion (RMI) ». Le requérant déposa un second mémoire informant le magistrat qu'il avait demandé à être admis au bénéfice de l'aide juridictionnelle le 14 mars 1996.
Par ordonnance du 16 avril 1996, après audience du 27 février 1996, le délégué du premier président de la Cour de cassation estima notamment que le requérant ne justifiait «d'aucunes diligences propres à faire conclure à sa volonté de déférer à la décision des juges du fond et n'invoque aucune situation de fait personnelle propre à faire craindre ou présumer des conséquences manifestement excessives en cas d'exécution ». Le délégué du premier président de la Cour de cassation ordonna le retrait du rôle de l'affaire (la somme due par le requérant s'élevait alors, compte tenu des intérêts contractuels, à plus de 150
000
FRF).
Le 15 mars 1998, le requérant et sa famille furent expulsés de leur logement pour défaut de paiement du loyer depuis deux ans.
Depuis le 1
er
avril 1998, le requérant perçoit une pension de retraite de 2
480,65
FRF par mois.
Par ordonnance du 25 novembre 1998, le magistrat délégué par le premier président de la Cour de cassation constata la péremption de l’instance, aucun acte n’étant intervenu pour interrompre le délai de péremption dans la période des deux ans depuis le retrait du pourvoi.
B.
Droit interne pertinent
Nouveau code de procédure civile
Article 386
«
L'instance est périmée lorsque aucune des parties n'accomplit de diligences pendant deux ans.
»
Article 1009
‑
1
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l'exécution de la décision attaquée, le premier président peut, à la demande du défendeur, et après avoir recueilli l'avis du procureur général et des parties, décider le retrait du rôle d'une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu'il ne lui apparaisse que l'exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives.
Il autorise la réinscription de l'affaire au rôle de la cour sur justification de l'exécution de la décision attaquée.
»
Jurisprudence
Le demandeur au pourvoi ne peut invoquer l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme pour s’opposer à une demande de retrait du rôle, dès lors qu’il a pu exercer son droit au pourvoi en cassation, et qu’il ne saurait se dispenser d’observer ses propres obligations d’exécuter les causes de la décision de condamnation, privant de ce fait son adversaire d’une prérogative que lui reconnaissent les lois d’organisation judiciaire (Cass. ord. 1
er
prés., 22
février 1995
:
Bull
.
civ
.
ord
., n° 6).
GRIEF
Le requérant estime qu’il a été privé d’accès à la Cour de cassation pour obtenir un contrôle en droit de la décision rendue par la cour d’appel de Lyon, dans la mesure où le premier président de la Cour de cassation, faisant application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, a retiré du rôle de la Cour de cassation l’instance ouverte sur sa déclaration de pourvoi et ce, nonobstant sa situation financière. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
La requête a été introduite le 4 juin 1996 et enregistrée le 11 juin 1996.
Le 14 janvier 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 20 mars 1998, et le requérant y a répondu le 24 avril 1998. Le 4 décembre 1998, le requérant a présenté des observations complémentaires.
A compter du
1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention, et en vertu de l’article 5 § 2 de celui-ci, la requête est examinée par la Cour conformément aux dispositions dudit Protocole.
Le
requérant se plaint de n’avoir pas eu d’accès effectif à la Cour de cassation pour obtenir un contrôle en droit de la décision rendue par la cour d’appel de Lyon et ce, en raison d’un obstacle insurmontable compte tenu des sommes en jeu. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. (...)
».
A titre préliminaire, le gouvernement défendeur explique notamment que l’article
1009-1 du nouveau code de procédure civile constitue une mesure de «
moralité judiciaire
», renforçant d’une part l’autorité et le respect des décisions du juge du fond en préservant les droits des créanciers et dissuadant, d’autre part, les débiteurs d’introduire des recours dilatoires devant la Cour de cassation qui imposeraient à ces mêmes créanciers la lourde charge des procédures d’exécution. Le Gouvernement explique également que l’application jurisprudentielle de l’article 1009-1 bénéficie d’une grande souplesse, ce qui a conduit à un nombre croissant de refus du retrait du rôle.
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du défaut d’épuisement des voies de recours internes en ce que, à la date de la communication de la présente requête, le requérant n’avait pas épuisé les voies de recours internes tant que le délai de péremption courait et qu’il disposait donc encore d’une chance de faire réinscrire son pourvoi au rôle de la Cour de cassation. De même, il invoque le défaut de qualité de victime du requérant dans la mesure où toujours jusqu’à la péremption de l’instance, le préjudice allégué par le requérant était purement incertain et éventuel. Le Gouvernement invoque les articles 34 et 35 de la Convention.
Sur le bien-fondé du grief, le Gouvernement rappelle que la Cour européenne a jugé que le droit d’accès à un tribunal n’était pas absolu et pouvait donner lieu à des limitations, ces dernières devant poursuivre un but légitime et respecter un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (arrêts Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, série A n° 18
; Ashingdane c. Royaume-Uni du 28 mai 1985, série A n° 93
; Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102
; Miloslavski c.
Royaume-Uni du 13 juillet 1995, série A n° 323). En outre, et le dernier arrêt cité le soulignerait particulièrement, les Etats disposent d’une large marge d’appréciation dans le domaine de la réglementation de l’accès aux juridictions qui limite d’autant plus l’étendue du contrôle exercé par la Cour. Selon le Gouvernement, il n’appartient pas à cette dernière de se substituer aux autorités françaises pour déterminer la meilleure politique pour réglementer l’accès à la Cour de cassation ou pour évaluer les faits qui ont conduit le premier président de la Cour de cassation à adopter une décision plutôt qu’une autre.
Il rappelle à cet égard que la Commission européenne des droits de l’homme avait considéré que le système institué par l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile visait une bonne administration de la justice (n° 20373/92, M. c. France, 9.1.95, D.R 80-A, p.
56 et n° 26386/95, B. c. France, déc. 29.11.95 non publiée).
Enfin, le Gouvernement considère que la situation du requérant a ceci de particulier qu’il a reconnu dans son mémoire ampliatif devant la Cour de cassation avoir cessé de régler en 1991 les échéances du prêt, dont le non paiement est à l’origine de la procédure engagée à son encontre, pour des raisons étrangères à sa situation matérielle (en l’occurrence les vices affectant le véhicule acquis à l’aide du prêt litigieux). Cependant, le Gouvernement admet qu’à l’époque de la demande de retrait du pourvoi du requérant, il était incontestable que ce dernier se trouvait dans une situation matérielle rendant impossible toute exécution de la condamnation prononcée par la cour d’appel. Cette situation le conduit à s’en remettre à la sagesse de la Cour quant à l’appréciation du bien-fondé du grief tiré du défaut d’accès à un tribunal.
Le requérant explique que si la réforme a été présentée noblement comme une mesure de moralisation du débat judiciaire, elle a été essentiellement conçue comme un moyen privilégié de réduire la charge de travail de la Cour de cassation, but qui d’ailleurs s’est révélé illusoire tant les affaires ont suscité des questions de fait et de droit insoupçonnées. Selon le requérant, en effet, le retrait du rôle occupe plusieurs conseillers à la Cour de cassation délégués du premier président qui pourraient consacrer le même temps à instruire au fond les pourvois qu’ils retirent du rôle.
Contrairement aux affirmations du Gouvernement, le requérant considère que le texte litigieux, déjà rigoureux dans sa rédaction, puisqu’il ne réserve que le cas des «
conséquences manifestement excessives
», est appliqué avec rigueur, voire brutalité. La doctrine y serait hostile. En premier lieu, le retrait du rôle, étranger à la mission de la Cour de cassation est un palliatif, d’une part à l’inefficacité en France des voies d’exécution, d’autre part à la durée excessive de la procédure devant la haute juridiction. Ensuite, le retrait du rôle subordonne l’exercice d’un droit constitutionnellement garanti, le droit d’ester en justice, à l’exercice d’un autre droit non constitutionnellement garanti, le droit à l’exécution. Enfin, le texte litigieux fait de l’argent le critère de l’accès à la Cour de cassation et introduit une discrimination entre les plaideurs.
Pour répondre à la fin de non-recevoir opposée par le Gouvernement, le requérant rappelle tout d’abord que la Commission européenne, dans l’affaire Ferville c. France, avait admis implicitement, mais nécessairement, que la demande de réinscription de l’affaire au rôle de la Cour après la décision de retrait ne constituait pas un recours efficace et adéquat au regard des ressources de l’intéressé (n° 27059/95, déc. 1.12.97). Il explique ensuite que cette demande s’avérait illusoire, compte tenu précisément de sa situation matérielle et de l’impossibilité de procéder au moindre paiement
: deux ans après l’ordonnance de retrait du rôle le 16 avril 1996, il n’a pas retrouvé d’emploi et a continué à percevoir le revenu minimum d’insertion. En outre, il a été expulsé de son logement le 15 mars 1998 pour défaut de paiement du loyer et ne perçoit depuis le 1
er
avril 1998 qu’une pension de retraite s’élevant à 2
480,65
FRF par mois. En tout état de cause, le requérant fait valoir que la péremption de l’instance est acquise depuis le 16 avril 1998 et qu’elle a été constatée par ordonnance du 25
novembre 1998, cet événement ayant écarté définitivement toute chance de voir son affaire jugée par la Cour de cassation.
Quant au fond, le requérant donne acte de la reconnaissance par le Gouvernement du bien-fondé du grief.
Outre que la péremption de l’instance est acquise depuis le 16 avril 1998, la Cour considère que les exceptions soulevées par le gouvernement défendeur se confondent avec l’examen au fond de la requête.
Elle estime que le grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
,
tous moyens de fond réservés.
Greffière
Président
[Note1]
Ne pas oublier de bloquer le texte avec Alt+B pour éviter que les informations en zones grisées disparaissent.
[Note2]
Ne mettre que les initiales si non public
; prénom et, en majuscules, le nom de famille ; nom corporatif en majuscules ; pas de traduction des noms collectifs.
[Note3]
Première lettre du pays en majuscule. Mettre l’article selon l’usage normal de la langue.