Bosoni și Adoud împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34595/97 și 35237/97 prezentate de Michel BOSONI și Alain ADOUD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la data de septembrie 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaides, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S.

Greve, domnul Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate introduse în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 noiembrie 1996 și 28 ianuarie 1997 și înregistrate la 27 ianuarie și 10 martie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere deciziile parțiale ale Curții la 7 septembrie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primul reclamant este un resortisant francez, născut în 1950 și rezident la Columbes.

Al doilea reclamant este un resortisant francez, născut în 1938 și rezident la Paris. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. Yannick Rio, avocat în baroul Parisului. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cazul domnului Adoud La 5 noiembrie 1994, reclamantul a făcut obiectul unui control de viteză în timp ce acesta circula la volanul vehiculului său. Un proces-verbal a fost întocmit de către serviciile de jandarmerie, în care se afla o rază de viteză de cel puțin 40 km/h, și anume 143 Prin hotărârea din 14 martie 1995, tribunalul de poliție al drei l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reprobabile.

El a fost condamnat la 1 500 de franci da . și la 21 de zile de suspendare a permisului de conducere. Prin hotărârea din 15 decembrie 1995, instanța de apel a lui Poitiers a confirmat vinovăția reclamantului și a reformulat sentința prin stabilirea sentinței la 3 000 Franci și suspendarea permisului de conducere la trei luni. Prin Hotărârea din 6 august 1996, camera infracțională a Curții de Casație a respins recursul reclamantului. Cazul domnului Bosoni La 11 noiembrie 1994, două procese verbale au fost inițiate de poliție împotriva reclamantului pentru neobservare, de două ori, a hotărârii impuse de un semafor roșu. La 12 aprilie 1995, tribunalul de poliție din Paris l-a judecat pe reclamant vinovat și l-a condamnat la două amenzi de o mie opt sute de franci fiecare, precum și la o suspendare a permisului de conducere pe o perioadă de o lună.

La 27 octombrie 1995, tribunalul din Paris a confirmat hotărârea de primă instanță în toate dispozițiile sale. La 2 noiembrie 1995, reclamantul a formulat un recurs în casație și, la 9 noiembrie 1995, a solicitat, prin intermediul consiliului său care l-a asistat în fața judecătorilor din fond, președintelui camerei criminale, prin scrisoare recomandată, de la: avocatul general să îi comunice un exemplar al rechizițiilor sale scrise, astfel încât acesta să poată răspunde la aceasta. Reclamantul nu a primit niciodată un răspuns. Prin Hotărârea din 10 iulie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Dreptul și practica internă relevantă în această privință, Curtea face trimitere la hotărârea Vecine c. Franța din 8 februarie 2000 (§ 11-16, GRIEF) Reclamanții invocă necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție.

În special, ei denunță obligația de a cunoaște conținutul rechizițiilor avocatului general, și, prin urmare, de a răspunde la acestea, care nu au fost, de altfel, informate cu privire la data luării în custodie. Reclamanții, pe lângă hotărârea Vecină menționată anterior, își apără alegerea de a nu fi reprezentați de un avocat în cadrul Curții de Casație, precum și dreptul intern la care se face referire. Astfel, aceștia trebuiau să beneficieze de garanțiile de drept la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție și să beneficieze de posibilitatea de a răspunde la concluziile avocatului general Guvernul consideră că este posibil ca reclamanții să fie reprezentați de un avocat în cadrul Consiliului, în special prin intermediul unei cereri de asistență judiciară, care ar fi putut fi convocată la tribunal și care ar fi putut participa la dezbaterile orale.

Guvernul subliniază că reclamanții au renunțat în mod deliberat la garanțiile pe care le oferea constituirea unui avocat în ceea ce privește cerințele dreptului la un proces echitabil, cu respectarea egalității armelor în fața Curții de Casație. 24), guvernul reamintește specificitatea procedurii în fața Curții de Casație și interesul de a rezerva luarea de cuvânt în instanță unor practicieni la nivel înalt. Curtea, având în vedere hotărârea pronunțată la 8 februarie 2000 în cauza Vecine c. Franța menționată anterior, consideră că cererile pun întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, acestea nu pot fi declarate în mod vădit nefondate în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.

În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 34595/97 et 35237/97 présentée par Michel BOSONI et Alain ADOUD contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 septembre 2000 en une chambre composée de M. L. Loucaides, président , M. J.-P. Costa, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M me H.S.

Greve, M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme les 19 novembre 1996 et 28 janvier 1997 et enregistrées les 27 janvier et 10 mars 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les décisions partielles de la Cour le 7 septembre 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le premier requérant est un ressortissant français, né en 1950 et résidant à Colombes.

Le second requérant est un ressortissant français, né en 1938 et résidant à Paris. Ils sont représentés devant la Cour par M e Yannick Rio, avocat au barreau de Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. a) Le cas de M. Adoud Le 5 novembre 1994, le requérant fit l’objet d’un contrôle de vitesse alors qu’il circulait au volant de son véhicule. Un procès-verbal fut dressé par les services de gendarmerie, constatant une infraction d’excès de vitesse d’au moins 40 km/h, à savoir 143 km/h au lieu des 90 km/h autorisés. Par jugement du 14 mars 1995, le tribunal de police de Melle déclara le requérant coupable des faits reprochés.

Il fut condamné à 1 500 francs d’amende et à vingt et un jours de suspension du permis de conduire. Par un arrêt du 15 décembre 1995, la cour d’appel de Poitiers confirma la culpabilité du requérant et réforma la peine en fixant l’amende à 3 000 francs et la suspension du permis de conduire à trois mois. Par arrêt du 6 août 1996, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. b) Le cas de M. Bosoni En date du 11 novembre 1994, deux procès verbaux furent dressés par les services de police à l’encontre du requérant pour inobservation, à deux reprises, de l’arrêt imposé par un feu rouge. Le requérant fut assigné à comparaître devant le tribunal de police de Paris à l’audience du 8 mars 1995. Le 12 avril 1995, le tribunal de police de Paris jugea le requérant coupable et le condamna à deux amendes de mille huit cents francs chacune, ainsi qu’à une suspension du permis de conduire pour une durée d’un mois.

Le 27 octobre 1995, la cour d’appel de Paris confirma le jugement de première instance dans toutes ses dispositions. Le 2 novembre 1995, le requérant forma un pourvoi en cassation et le 9 novembre 1995, il demanda, via son conseil qui l’avait assisté devant les juges du fond, au président de la chambre criminelle, par lettre recommandée, d’enjoindre à l’avocat général de lui communiquer un exemplaire de ses réquisitions écrites afin qu’il puisse y répondre. Le requérant ne reçut jamais de réponse. Par arrêt du 10 juillet 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. B. Le droit et la pratique internes pertinents Sur ce point, la Cour renvoie à l’arrêt Voisine c. France du 8 février 2000 (§§ 11 à 16). GRIEF Les requérants invoquent la méconnaissance de leur droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

En particulier, ils dénoncent l’impossibilité de connaître la teneur des réquisitions de l’avocat général, et par conséquent d’y répondre, n’ayant du reste pas été informés de la date d’audience. EN DROIT Les requérants, s’appuyant sur l’arrêt Voisine précité, défendent leur choix de ne pas s’être fait représenter par un avocat à la Cour de cassation, ainsi que le droit interne l’y autorise. Ce faisant, ils devaient bénéficier des garanties du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention et bénéficier de la possibilité de répliquer aux conclusions de l’avocat général Le Gouvernement considère qu’il était loisible aux requérants de se faire représenter par un avocat aux Conseils, par le biais notamment d’une demande d’aide juridictionnelle, qui aurait pu être convoqué à l’audience et participé aux débats oraux.

Le Gouvernement souligne que les requérants ont délibérément renoncer aux garanties qu’offrait la constitution d’un avocat au regard des exigences du droit à un procès équitable dans le respect de l’égalité des armes devant la Cour de cassation. Reprenant encore les arguments avancés dans l’arrêt Voisine c. France précité (voir § 24), le Gouvernement rappelle la spécificité de la procédure devant la Cour de cassation et l’intérêt d’y réserver la prise de parole à l’audience à des praticiens de haut niveau. La Cour, au vu de l’arrêt rendu le 8 février 2000 dans l’affaire Voisine c. France précité, estime que les requêtes posent de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond.

Dès lors, elles ne sauraient être déclarées manifestement mal fondées en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

DÉCIDE DE JOINDRE

les requêtes ;

DÉCLARE LES REQUÊTE RECEVABLES

, tous moyens de fond réservés. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président