SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49859/99 prezentate de Amar REZGUI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din L. L sau ajutoare președinte J.-P. Costa P. Kūris F. Tulkens K. J ungwiert H.S. G reve M. Ugrekhelidze judecători și S. Dolé graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 22 februarie 1999 și înregistrată la 26 iulie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE Reclamantul este un cetățean marocan, născut în 1954 și rezident în Puy. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Michel Gras, avocat în Barou du Puy. Circumstanțele din speță [Note1] Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 noiembrie 1996, reclamantul a fost supus unui control al poliției și a fost condus la secția de poliție unde a declarat că a fost victima unor acte de violență verbală, apoi fizică. În jurul orei 22:30, un medic a intrat în camera sa și a spus că era medic legist și a venit să-l examineze pe reclamant la cererea procurorului general al Republicii. Reclamantul a refuzat acest examen și a părăsit spitalul pentru a se duce la o clinică privată. La data de 28 noiembrie 1996, reclamantul a depus o plângere cu depunerea unei părți civile în fața instanței judecătorești, a șefilor, pe de o parte, de bătăi și răniri voluntare din partea unui depozitar al autorității publice în exercitarea funcțiilor sale și, pe de altă parte, de încălcare a domiciliului față de medic. La 5 decembrie 1997, instanța judecătorească a pronunțat un ordin de nejudiciare. La apelul reclamantului, camera de acuzare a conchis ordonanța restantă printr-o hotărâre din 17 martie 1998. Reclamantul se dispune de casare împotriva acestei hotărâri. Prin Hotărârea din 16 martie 1998 În decembrie 1998, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil pe motiv că reclamantul nu justifica nici un mai mult decât art. 575 din Codul de procedură penală permite părții civile să formuleze în sprijinul recursului său împotriva unei hotărâri a unei camere de judecată în lipsa unei căi de atac din partea statului Dreptul intern relevant art. 575 din Codul de procedură penală Cu toate acestea, singurul recurs este admisibil în următoarele cazuri: 1° În cazul în care hotărârea camerei de acuzare a declarat că nu este necesar să se informeze; 2° În cazul în care hotărârea a declarat inadmisibilitatea acțiunii părții civile; 3° În cazul în care hotărârea a admis o excepție care pune capăt acțiunii publice; 4° Când hotărârea a pronunțat, din oficiu sau la declinul părților, incompetența instanței sesizate; 5° Când hotărârea a omis să se pronunțe asupra unui șef de examinare; 6° În cazul în care hotărârea nu îndeplinește, în formă, condițiile esențiale ale existenței sale legale; 7° În ceea ce privește încălcarea drepturilor individuale, astfel cum sunt definite la articolele 224-1-224-5 și 432-4-432-6 din Codul penal. GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de tratamente inumane și degradante în timpul interpelării sale. De asemenea, acesta a invocat o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și a domiciliului său în sensul articolului 8 din Convenție. În plus, reclamantul se plânge că a suferit tratamente inumane și degradante în sensul articolului 3 din convenție și că dreptul său la respectarea domiciliului și a vieții private, astfel cum este protejat prin art. 8 din convenție, a fost încălcat. Curtea arată că reclamantul a formulat, împotriva hotărârii de nejudiciare a camerei de judecată, un recurs în casație în lipsă de recurs din partea procurorului public. Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție, impune persoanelor care doresc să inițieze o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorite. La art. 35 alineatul (1) se impune, de asemenea, să se ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiunile pe care le implică ulterior, dar nu impune să se facă recursuri care sunt inadecvate sau inumane (hotărârile Aksoyc. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec. 2275-76, § 51-52, și Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1210, § 65-67). Prin urmare, Comisia consideră că un recurs formulat, la fel ca în speță, în afara cazurilor enumerate la art. 575 din Codul de procedură penală, nu constituia o cale de atac în sensul Convenției (a se vedea Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, nr. 22576/93, Soubiran c. Franța, dec. din 26 iunie 1994, nr. 23574/94; Courtet și Lechaton c. Franța, din 17 mai 1995, dec. ; Nr. 26217/95, Jaumin c. Franța, dec. din 17 ianuarie 1996). Prin urmare, decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție este pronunțată în fața Camerei de recurs din 17 martie 1998, împotriva căreia reclamantul a formulat un recurs pe care Camera Penală a Curții de Casație l-a respins ca inadmisibil în temeiul articolului 575 din Codul de procedură penală menționat anterior. Acesta ia în considerare faptul că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Reclamantul se plânge încă de o încălcare a dreptului său la o cale de atac efectivă garantată prin art. 13 din Convenție. Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun argument în sprijinul acesteia. Prin urmare, cererea, în măsura în care invocă o încălcare a articolului 13 din Convenție, este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declamează în mod unanim cererea IRRECEVABIL S. DOLLE L. L Ouche Premier Președinte [Note1] Se adaugă informațiile furnizate de guvern la cererea judecătorului raportor sau a camerei, indicând, după caz.
de la requête n° 49859/99
présentée par Amar REZGUI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
7
novembre
2000 en une chambre composée de
M.
oucaides
,
président
,
M.
osta
,
M.
ūris
,
M
me
ulkens
,
M.
ungwiert
,
M
me
reve
,
M.
grekhelidze
,
juges
,
et de
M
me
ollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 février 1999 et enregistrée le 26
juillet
1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant marocain, né en 1954 et résidant au Puy. Il est représenté devant la Cour par M
e
Michel Gras, avocat au barreau du Puy.
A.
Les circonstances de l’espèce
[Note1]
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 novembre 1996, le requérant fit l’objet d’un contrôle de police et fut conduit au commissariat où il dit avoir été victime d’actes de violence verbales, puis physiques. Libéré, il se rendit à l’hôpital où il fut hospitalisé après avoir été examiné. Vers 22h30, un médecin entra dans sa chambre en indiquant qu’il était médecin légiste et venait examiner le requérant à la demande du procureur de la République. Le requérant refusa cet examen et quitta l’hôpital pour se rendre dans une clinique privée.
Le 28 novembre 1996, le requérant déposa une plainte avec constitution de partie civile auprès du juge d’instruction, des chefs, d’une part, de coups et blessures volontaires de la part d’un dépositaire de l’autorité publique dans l’exercice de ses fonctions et, d’autre part, de violation de domicile à l’encontre du médecin. Le 5 décembre 1997, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non-lieu. Sur appel du requérant, la chambre d’accusation confirma l’ordonnance déférée par un arrêt du 17
mars 1998. Le requérant s’est pourvu en cassation contre cet arrêt. Par arrêt du 16
décembre 1998, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable au motif que le requérant ne justifiait «d’aucun grief que l’article 575 du code de procédure pénale autorise la partie civile à formuler à l’appui de son pourvoi contre un arrêt de chambre d’accusation en l’absence de recours du ministère public
».
B.
Le droit interne pertinent
Article 575 du Code de procédure pénale
«
La partie civile ne peut se pourvoir en cassation contre les arrêts de la chambre d’accusation que s'il y a pourvoi du ministère public.
Toutefois, son seul pourvoi est recevable dans les cas suivants :
1° Lorsque l'arrêt de la chambre d’accusation a dit n'y avoir lieu à informer ;
2° Lorsque l'arrêt a déclaré l'irrecevabilité de l'action de la partie civile ;
3° Lorsque l'arrêt a admis une exception mettant fin à l'action publique ;
4° Lorsque l'arrêt a, d'office ou sur déclinatoire des parties, prononcé l'incompétence de la juridiction saisie ;
5° Lorsque l'arrêt a omis de statuer sur un chef de mise en examen ;
6° Lorsque l'arrêt ne satisfait pas, en la forme, aux conditions essentielles de son existence légale;
7° En matière d'atteintes aux droits individuels telles que définies aux articles 224-1 à 224-5 et 432-4 à 432-6 du code pénal.
»
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de traitements inhumains et dégradants lors de son interpellation. Il allègue également une violation de son droit au respect de sa vie privée et de son domicile au sens de l’article 8 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint en outre d’une violation de son droit à un recours effectif garanti par l’article 13 de la Convention.
1.
Le requérant se plaint d’avoir subi des traitements inhumains et dégradants au sens de l’article 3 de la Convention et de ce que son droit au respect de son domicile et de sa vie privée tel que protégé par l’article 8 de la Convention a été violé.
La Cour relève d’emblée que le requérant a formé, contre l’arrêt de non-lieu de la chambre d’accusation, un pourvoi en cassation en l’absence de pourvoi du ministère public.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Lesdits recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l'effectivité et l’accessibilité voulues. L’article 35 § 1 impose aussi de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite, mais il n’impose pas d’user de recours qui sont inadéquats ou ineffectifs (arrêts Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI, pp. 2275-76, §§ 51-52, et Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p. 1210, §§ 65-67).
Elle constate que l’article 575 du Code de procédure pénale énumère de manière limitative les cas dans lesquels la partie civile peut faire un pourvoi en l’absence de pourvoi , du ministère public. Elle estime dès lors qu’un pourvoi formé, comme en l’espèce, hors des cas énumérés par l’article 575 du Code de procédure pénale, ne constituait pas un recours à épuiser au sens de la Convention (voir Commission européenne des Droits de l’Homme, N° 22576/93, Soubiran c. France, déc. du 26 juin 1994, N° 23574/94
; Courtet et Lechaton c. France, déc. du 17 mai 1995
; N° 26217/95, Jaumin c. France, déc. du 17 janvier 1996).
Dès lors, la décision interne définitive à prendre en compte pour le calcul du délai de six mois au sens de l’article 35 § 1 de la Convention est l’arrêt de la Chambre d’accusation du 17 mars 1998, contre lequel le requérant a formé un pourvoi que la Chambre criminelle de la Cour de cassation a rejeté comme irrecevable sur le fondement de l’article 575 précité du Code de procédure pénale.
Il s’en suit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint encore d’une violation de son droit à un recours effectif garanti par l’article 13 de la Convention.
La Cour constate que le requérant ne présente aucun argument à l’appui de son grief.
Il s'ensuit que la requête, en tant qu'elle invoque une violation de l'article 13 de la Convention, est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
ollé
oucaides
Greffière
Président
[Note1]
Ajouter les informations fournies par le Gouvernement à la demande du juge rapporteur ou de la chambre, en indiquant ce qu’il en est, le cas échéant.